Ca orice om de pe lumea asta (mă rog, ca aproape orice etc.) am și un prieten. Da, dar ce fel de prieten? Literar! Ei, și așa cum știm toți (sau poate nu), prietenii literari au o singură preocupare comună: cearta. Să se certe tot timpul pe literatură. Asta fac și eu cu amicul meu sau, mai exact, el cu mine: mă pisează cu stilul. Stilu-n sus și stilu-n jos, Doamne, cât sunt de stilos… La rândul meu, îl pisez cu povestea: de n-ai poveste, nimic nu ai, amice, chit că ești stilos pân’ la Paști și-napoi.
Argumentul lui: toate poveștile s-au scris deja, ba s-au scris încă de foarte multe ori, deci nu poți veni cu nimic nou – în afară de stil. Nu contează ce spui (că oricum s-a mai spus), contează cum spui, dixi! Argumentul meu: noi toți suntem algoritmi, creierele umane (ca și cele non-umane) sunt algoritmi, stilul este alcătuit din algoritmi, așa că orice scriitor va fi (de fapt, deja este, numai că literatura nu aduce bani) replicat de o secvență de algoritmi care va scoate pe bandă rulantă „romane Buzea“, să zicem. Va scoate dacă cineva plătește pentru asta, nu așa, aiurea-n tramvai! Ceea ce nu pot face, însă, algoritmii, este să trăiască. Algoritmii nu sunt vii. Înainte de a fi scriitor, scriitorul este om, adică ceva viu, este viață, este trăire. Din trăirea lui proprie și personală, inaccesibilă algoritmilor, poate scoate literatură, romane, proză scurtă (poate chiar și poezie, dar acolo sunt eu tăune).
Asta face Miguel Gane în romanul Când o să te faci mare (Cuando seas mayor, traducere de Marin Mălaicu-Hondrari, editura Alice Books, 2025): mai întâi trăiește și abia apoi povestește. Simplu și direct, corto y derecho; de stil îl doare-n coate. N-are timp de pierdut cu stilul, când el are atâtea de povestit… nu, mint: atâtea lucruri interesante de povestit! Mai dă-l dracului de stil. Stilu-i pentru babe.
Da, dar ce înseamnă „interesante“? Voi fi scurt: lucrurile interesante sunt cele care mă interesează pe mine, punctum! Dacă pe tine – ca și pe amicul meu literar – nu vă interesează lucrurile astea, atunci citiți alt roman și altă recenzie; nu irosiți nicio secundă cu Gane și cu mine, că viața-i scurtă. Bine că-i grea. Măcar atât…
Pleacă, deci, nevastă-mea la Madrid, într-o delegație. Îmi zice să vin și eu, să mai scot nasul din cărți, c-o să mă tâmpesc de tot. Mă sui în avion, aterizez, mă chinui să ies din aeroport (madrilenii-s dilii, cu aeroportul ăla al lor), iau metroul, ies la Nuevos Ministerios, pornesc pe jos spre hotel – era undeva prin Cuatro Caminos – mă spăl, mă schimb, ies în vâjâială, dau peste Santiago Bernabéu, îmi fac poze, le urc pe Insta, mă înjură admirativ toată lumea, sunt fericit. Ce se întâmplă în romanul lui Gane (p. 293)? Citez: „În momentele acelea nu-i păsa nimănui că niște imigranți ilegali se plimbă gură-cască pe străzile pe care ar fi putut trece un director de bancă sau un actor celebru. Și, dintr-o dată, l-am văzut în depărtare. Nu-mi venea să cred. Santiago Bernabéu! Exact stadionul lui Real Madrid, echipa despre care auzisem la școală și pe străzile din sat. Eram chiar lângă acel templu, privind spre cer, ținut de mână de mama și de tata. A fost cât pe ce să plâng de emoție. Părinții mei schimbau priviri complice, căci știau ce reacție voi avea la vederea stadionului. Tata mi-a făcut încă o fotografie și am avut senzația că sunt mult mai mic decât credeam, în comparație cu imensitatea stadionului“.
Cât a trăit bunica neveste-mii mergeam, vara, aproape weekend de weekend la Câmpulung Muscel, unde avea ea o casă. Nu era mare, nici nouă, dar avea o curte umbrită, cu gazon, unde făceam grătare și o ascultam pe bătrână povestind atât despre copilăria ei din satul Bughea de Sus, cât și despre cum se fura în neștire din uzina ARO din Câmpulung. Astea îi erau cele două subiecte și nu se mai sătura de ele – am ținut minte tot, aș putea scrie un roman. Dar nu este nevoie. L-a scris Gane (p. 14): „Viața de copil era grea într-o lume de adulți, vreau să zic una în care copiii încetau de a mai fi copii din momentul în care își dădeau seama de lumea din jurul lor: o lume care nu râdea“. Păi cred și eu că nu râdea nimeni: părinții copilului locuiesc în Lerești (mai sus de Bughea de Sus), mama casnică, tatăl paznic la uzina ARO – din care, repet, accentuez, subliniez și insist, se fura în neștire: acțiunea are loc în plină Tranziție. Lume săracă, alcoolică, abrutizată, disperată de foame, de umilință și lipsa oricărui orizont, a oricărei forme de speranță în mai bine, în orice fel de mai bine. Rămân biserica și cârciuma. Sau…
…sau dezțărarea. Iată ce scrie Gane (p. 237): „A fi emigrant înseamnă să pierzi. Mai întâi mi-au luat numele. La centrul de zi nu știau să-mi pronunțe numele, așa că l-au tradus. Începând din acel moment, nu am mai fost cine eram, pentru că mi-am pierdut identitatea. Am ajuns în situația de a răspunde la numele unei persoane noi care se crea și pe care o cunoșteam odată cu creatorii ei“. Să mai spun că aici la Bruxelles nimeni nu știe să pronunțe „Mihai“, așa că mi-au zis „Mich“? Nu mai zic nimic. Să mai zic că Marin mi-e foarte drag, că am băut destulă bere cu el încât să-mi dăruiască o carte care m-a influențat profund (Orgia perpetuă. Flaubert și Madame Bovary de Mario Vargas Llosa, traducere de Marin Mălaicu-Hondrari, editura Humanitas, 2024)? Nu mai zic nici asta. Să mai zic că romanul lui Gane este de-o tristețe sfâșietoare și de-un optimism uimitor, iar că vocea narativă pe care a găsit-o (Mihăiță, devenit Miguel) este una dintre cele mai credibile voci pe care le-am citit eu în literatura română, de la Sabina Yamamoto încoace?
Nu mai zic nici asta. Zic doar atât: nici scriitorul nu funcționează fără un cititor-pereche, nici cititorul nu vibrează dacă nu simte că autorul i se adresează lui, personal. Iar eu am simțit că Gane mi se adresează mie, personal, pentru că îmi vorbește (și) despre lucruri pe care le știu, pe care le-am trăit sau pe care le-am auzit povestite de cei pe care i-am iubit. Asta e o carte bună: cartea care-mi place mie. În ceea ce-i privește pe stiliști, eu unul le doresc atât: multă-multă sănătate!
