Poezia română începe să se extindă și mai mult dincolo de marile teme ale literaturii și să vorbească despre realități materiale ignorate până acum. Izabel Marin marchează un nou capitol în poezia romă de la noi, cu un debut bine articulat, Noi ce suntem? (frACTalia, 2024), editat împreună cu Medeea Iancu, scriitoare care susține poate cea mai mare reformă în poezia postdouămiistă, prin cărțile publicate la editura pe care o coordonează.
Link către Cărturești
În literatură, persoanele rome sunt reprezentate de persoane albe. „Cine sunt eu? E un ecou care răsună din primul moment când luăm contact cu lumea gadjie și care ne spune că suntem…“, scrie pe coperta patru Carmen Gheorghe, activistă feministă în organizația E-Romnja. Autoreprezentarea deschide aici un nou câmp de interpretare nu doar tematic, ci formal și practic, adică în și dincolo de text. Ceea ce în grupurile poetice conservatoare e taxat ca trauma dumping, deci poezie foarte slabă (if poetry at all) conform acestor grile de valoare, poate fi însă prilejul pentru o discuție necesară în câmpul literar românesc.
Volumul Noi ce suntem? e construit ca un „studiu sociologic“ (cu mărturii și poze), distingându-se textual prin folosirea parantezelor care au o funcție pe care autoarea o folosește programatic de-a lungul volumului: de a explica și reexplica realități sociale înțelese în termenii propriei culturi. Explicațiile pot părea redundante, dar fac parte dintr-o tehnică ce revendică procesul scrierii ca parte din text și demistifică conceptul romantic al geniului creator și al inspirației ca sursă supremă a creației artistice. Unele texte sunt scrise „în timp real“, cu îngrijorarea receptării lor (când scrie despre cum a luat păduchi la grădiniță, de exemplu, se gândește că „își vor spune că e absolut normal pentru mine să am păduchi pentru că așa sunt ț*****ile“ p. 58). Tehnica e și mai evident ilustrată în volumul lui alex adam/madam sandu, b-c [Queer începe cu Palestina] (frACTalia, 2024), unde corecturile textului sunt lăsate ca note pe margini, de tipul editărilor în Word. „Aici deschid o paranteză pe care pe care refuz să o închid“, scrie Izabel Marin, împreună cu explicația: „Deschid paranteze pentru că socialul mă forțează să fac asta“ (p. 59). Poezia despre social este pusă în opoziție cu luxul izolării „marilor poeți“. Dacă anumite clase pot ignora socialul, altele nu au opțiunea turnurilor de fildeș, pentru simplul fapt că au nevoie de comunitate pentru a supraviețui, cum susține și bell hooks în Teaching to Transgress.
Poezia romă (și a minorităților în general) a găsit căi de a se afirma în afara stilisticii clasei dominante. Nu doar revendicarea și resemantizarea unor termeni jignitori sunt mijloace de eliberare – „Ca orice altă ț*****ă/ Eu sunt cioara, pasărea/ care vestește vindecarea“ (p. 19) –, ci și repetițiile și metaforele sunt puse să lucreze împreună cu acest scop. Sara Ahmed analizează în Politicile culturale ale emoției (ULBS, 2024) modul în care diferite figuri de stil ajung să fie „lipite“ unele de altele în scopul de a genera anumite emoții. Repetițiile au fost taxate ca lipsă de imaginație sau ca „ton de jelanie“ specific manelelor lui Iuly Neamțu (după cum scria Ioana Tătărușanu despre poezia Medeei Iancu din Țesătoarea. Opera instrumentală).
Când vorbește despre drumurile pe care le fac femeile (ca să-și ia copiii de la școală, ca să meargă la cumpărături, ca să spele copiii hainele lor etc.), Izabel Marin spune: „Bănuiesc că e obositor să mă tot repet/ Și totuși doar ea mă lua de la grădiniță. Bănuiesc că nu contează, pentru că/ pentru Mama era mai mult decât o repetiție într-un poem./ Pentru mama era realitatea ei și/ nu putea să uite sau să treacă peste, citind mai departe“ (p. 20). Munca domestică neremunerată, munca reproductivă, „treburile“ făcute în casă cel mai des de femei fac parte din realitatea socială transpusă textual. „Nu îmi permit să încălzesc camera foarte bine, adică caloriferul e pornit doar câteva ore pe zi pentru că trebuie să muncim pentru a ne fi cald, pentru că a nu muri de frig nu e un drept, e un merit, adică asta mi se spune și nu pot termina propoziția căci nu știu cum ar trebui să accept pur și simplu asta și să pun punct“ (pp. 42-43). Cazurile sociale sunt „bani aruncați“, locuințele sunt temporare și aparțin adesea unui patron/tată (landlord), nomadismul e o condiție inerentă impusă femeii rome: „Eu știu doar să plec. Eu știu doar să fiu pe drumuri“ (p. 42).
Odihna vine cu vinovăție. Munca domestică nu e numită muncă. Mama nu are o casă a ei, trăiește în casa tatălui care uneori le dă afară și ele se plimbă pe străzi. Mai târziu, mama pleacă în străinătate. Repetițiile sunt folosite ingenios și ca incantații pentru ca mama să nu plece (p. 54) și ca un apel la forțele naturii pentru eliberare (practicile „vrăjitorești“ asociate tradițional etniei pot fi aici chei de interpretare): „Toate acestea sunt gândurile pielii mele, memoriile ei,/ memoriile care o îngreunează/ și îmi fac inima de piatră,/ așa cum doar o ț*****ă ar înțelege.// Dar// Ca orice piatră, nu va rămâne etern întreagă./ Am să chem marea și vântul,/ Am să chem gheața și râul,/ Am să chem ț*****ile și-am să chem pasările“ (p. 18). La serbarea de Crăciun e supărată că e pusă să fie lupul, dar la maturitate transformă rușinea în mândrie și revendică istoria femeii-lup (p. 74). Poezia la care mă refer este o trimitere directă la Femei care aleargă cu lupii de Clarissa Pinkola Estés și poate fi criticată de pe o poziție anti-arhetipală, dar aleg să mă opresc la interpretarea revendicării istoriei femeii rome.
Discriminarea începe la grădiniță când învață cuvântul „ț****“ și batjocura devine parte din identitatea ei: „La grădiniță nimeni nu mă lua de mână./ Eram gonită și lovită, iar/ Numele meu era cioara“ (p. 18). Se spală cu lapte pentru a-și albi pielea, iar preocupările fetelor albe sunt ilustrate prin contrast: „Cred că nu mi-a păsat niciodată dacă sunt frumoasă cu adevărat, ci doar îmi doream sa fiu albă“ (p. 68). Mamei îi spune pe nume abia acum, încearcă să o privească drept femeie, nu doar ca mamă, pentru a înțelege greutățile și moștenirea femeilor rome. Scrie despre vis pentru că fetele rome sunt ancorate în real și nu le e permis să viseze (darămite să scrie literatură). Scrie și despre cadrele didactice care umilesc elevele și elevii pentru paginile pătate de grăsime ale caietelor fără să se gândească la situația financiară de acasă (ea nu-și putea face temele decât pe masa din bucătărie, când mama ei se înghesuia pe blaturile înguste să gătească).
Deși cred că e un debut în care se observă stăpânirea tehnicii și a multiplelor straturi sociologice ale temelor, uneori poeziile tind să cadă în clișeu (de tipul: e nevoie de curaj ca să plângi & alte lozinci motivaționale) sau nivelul meta devine atât de meta că pare mai degrabă un exercițiu postmodern textualist (mă refer aici la poemul „Scriere fără titlu“). Pe parcurs sunt și mici incoerențe: insistența asupra pozei cu mama și sora ei, în care nu zâmbesc – întâi se spune că fotografierea era un eveniment rar și de aceea oamenii pozau cu seriozitate, dar mai apoi insistă asupra faptului că nu zâmbeau în poză din cauza tristeții prea mari (p. 59). Cu toate astea, volumul lui Izabel Marin demonstrează că rasa, clasa și genul pot fi subiecte de poezie, la fel cum sunt viața și moartea, iar acest prim-plan social este susținut de alegerile formale. Christian Moraru și Mihai Iovănel discută pe larg problema temelor în Pentru o nouă cultură critică românească (Tact, 2024): „Dar un astfel de estetic oare ce înseamnă? O analiză formală insensibilă la conținut? O analiză insensibilă la orice conținut care depășește nivelul simbolurilor generale și al temelor «mari» precum viața (în general) și moartea (în general)?“. Afirmația lui Izabel Marin, „iubirea pare unicul lucru despre care avem voie să scriem“ (p. 79), e frumos deconstruită de poetă când descrie o scenă de sex ca și cum ar fi regizată de un bărbat, adică așa cum se face atât de des în literatura română fără nicio problematizare. Și pentru cine ar obiecta că este o carte confesivă cu zero referințe, o poezie-terapie, ei bine, cartea e plină de referințe, numai că sunt din afara canonului actual.
