Fost demnitar de rang înalt al regimului socialist, Dumitru Popescu a decedat anul trecut la venerabila vârstă de 96 de ani. A debutat ca jurnalist, în anii 1950, la Scânteia, cotidianul Partidului Comunist Român (PCR – până în 1965, Partidul Muncitoresc Român). A urmat apoi o ascensiune politică pe care unii ar cataloga-o drept fulminantă: vicepreședinte al Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă, membru al Comitetului Central al PCR, președinte al Consiliului Culturii și Educației Socialiste și, în anii 1980, rector al Academiei (de partid) „Ștefan Gheorghiu“. După 1989 este marginalizat politic și va face chiar și câțiva ani de închisoare, alături de alți foști lideri comuniști.
Influența culturală a lui Dumitru Popescu a fost receptată foarte critic înainte de 1989. În calitate de autor principal al discursurilor secretarului general al PCR, Nicolae Ceaușescu, Dumitru Popescu s-a aflat, începând cu anii 1960, permanent în antecamera puterii. Din această poziție privilegiată, a putut exercitat forme mai mult sau mai puțin subtile de cenzură care au lăsat impresii nefaste, în special asupra scriitorilor ale căror manuscrise nu le-a aprobat tipărirea. Porecla de „Dumnezeu“, ale cărei origini rămân controversate, spune destul de multe în acest sens. Nu putem ști cu siguranță câte dintre actele sale de cenzură au fost motivate politic, și câte de calitatea discutabilă a manuscriselor care i-au ajuns pe masa de lucru. Chiar și așa, imaginea sa de cerber cultural comunist persistă, din motive întemeiate și multiple.
Nu mi-am propus aici să îl evoc pe omul politic Dumitru Popescu, ci pe romancierul și pe memorialistul Dumitru Popescu. Am studiat recent, în ultimii ani, numeroasele sale scrieri de factură livresc-memorialistică. Pe baza lor, am încercat să creionez, în linii mari, gândirea politică a personajului – într-un text trimis la o revistă internațională de științe politice și care va apărea, probabil, în acest an. Ideile care urmează reprezintă un rezumat concis al acestui text.
Față de imaginea intransigentă care i s-a creat, pe plan cultural, înainte de 1989, am fost surprins să-l descopăr pe Dumitru Popescu drept un complex și nuanțat eseist, un romancier cu un stil captivant și cu mesaje de-a dreptul subversive, atât în perioada socialistă, cât și după, respectiv în calitate de memorialist de primă clasă; în jurnalele sale, nu la fel de numeroase ca romanele, dar însumând totuși opt volume, observațiile directe sunt întotdeauna asezonate cu explicații și interpretări convingătoare și în același timp versatile. Putem afirma cu încredere că, în raport cu restul demnitarilor comuniști care și-au scris memoriile – nu mă refer aici la volumele de interviuri, așa cum a publicat de exemplu doamna Lavinia Betea convorbiri cu Ion Gheorghe Maurer, Corneliu Mănescu sau Alexandru Bârlădeanu, volume pe care nici Dumitru Popescu nu le ocolește, având astfel două la activ – Dumitru Popescu reprezintă, de departe, cea mai conturată și, probabil, cea mai coerentă și consecventă voce.
Trebuie pornit însă de la o precizare. Analizele lui Dumitru Popescu asupra național-comunismului românesc, o ideologie la edificarea căreia a contribuit cu asupra de măsură, dar ale cărei diferențe importante în raport cu marxismul le înțelegea foarte bine – aceste analize nu sunt la fel de utile, per ansamblu, ca analizele operate asupra capitalismului postcomunist. Am să încerc să explic pe scurt de ce.
Nu aș dori să las să se înțeleagă faptul că nu avem prea multe de învățat de la Dumitru Popescu în ceea ce privește perioada de dinainte de 1989. Acest lucru nu este pur și simplu adevărat. În Biletul la control!, culegere de eseuri publicată pentru prima oară în 1968, autorul atrage atenția asupra unei intransigențe de rău augur a autorităților în raport cu „tineretul“, în principal cu subculturile de tineret emergente în acea perioadă, afirmând că atenția negativă a „conducerii de partid și de stat“, pentru a utiliza o formulă din epocă – asupra tinerilor, fie ei și rebeli, este una nu neapărat nefondată cât mult exagerată. Mai departe, în diferite culegeri de eseuri, Dumitru Popescu descrie și interpretează convingător cum, pentru regimul Ceaușescu, un concept profund ideologizat de tineret s-a substituit gradual celui de clasă, în încercarea de a se crea o nouă societate civilă și un nou contract social, ambele mai puțin militante și în ton cu vremurile. Trecem peste faptul că atât societatea civilă cât și contractul social reprezintă constructe ale filosofiei politice liberale (societatea civilă este mai degrabă o preluare a unui concept politic hegelian în sfera liberalismului politic, dar aceasta este o altă discuție) – motiv pentru care genul acesta de transplantări ideologice nu prea aveau cum să funcționeze, asta mai ales datorită faptului că tineretul în sine s-a născut ca o volatilă categorie socială, fluctuând în funcție de interesele și dispozițiile societății consumeriste ale Occidentului postbelic.
Interesant este că ideologia comunistă dispunea de propria tradiție a ideologizării tinereții, considerându-se pe sine drept „tinerețea lumii“; aceasta în timp ce elite din ce în ce mai gerontocrate ajungeau să domine prin autoritarism și nepotism societățile socialiste est-europene și pe cea sovietică în anii 1970 și 1980. Societăți din ce în ce mai tehnocratice și mai puțin ideologizate, în ciuda retoricii oficiale. La acest deznodământ contribuise din plin, consideră Dumitru Popescu, abandonarea politicilor de clasă în favoarea unui concept integrativ dar imprecis și finalmente inutilizabil, acela de tineret. Acceptarea în partid căpătase cu timpul un caracter ultra-formal, birocratic. Ideologia conta din ce în ce mai puțin în raport cu relațiile profesionale și mai ales competențele de natură tehnocratică. Specialiștii fără cunoștințe teoretice solide erau mai importanți acum decât revoluționarii. „Rar se mai înregistrau trăsături teoretice ale vechiului sectarism muncitoresc, ale spiritului paternalist proletar, ale vanității hegemonice – de origine doctrinară – a clasei muncitoare. Ele nu influențau cu nimic practica politică“ (Dumitru Popescu, Eclipsă în Cetatea Soarelui, Editura Globus, București, 1994, pp. 183-184).
Tot referitor la perioada socialistă, Dumitru Popescu contestă în mod pertinent diferite tipuri de dihotomii postcomuniste utilizate pentru o înțelegere trunchiată, reducționistă și partizană a acesteia. Societatea nu era divizată pe criteriul membri/nemembri de partid, ci pe criterii mult mai pragmatice, complexe și intersectate deși, evident, în perioadele mai dificile, regimului i se imputa, printre multe altele, în special deteriorarea condițiilor de trai (Dumitru Popescu, Eclipsă în Cetatea Soarelui, Editura Globus, București, 1994, p. 91).
Ce este deci problematic în analizele lui Dumitru Popescu asupra perioadei socialiste? Faptul că preia o serie de clișee specifice anilor 1950 pentru a justifica emergența și mai apoi consolidarea național-comunismului, respectiv a noilor elite care îl promovau. Astfel, Dumitru Popescu se raportează critic la perioada „internaționalistă“ pusă în practică de către Gheorghe Gheorghiu-Dej și camarila acestuia, afirmând că aceștia ar fi fost adevărații staliniști și comuniști ne-patrioți, la fel cum însuși Gheorghiu-Dej și unii apropiați ai acestuia procedaseră în 1952, când au fost debarcați din conducerea partidului Ana Pauker, ministru de externe, Vasile Luca, ministru al finanțelor, și Teohari Georgescu, ministru de interne. Propaganda anilor 1950 afirma că acești comuniști „alogeni“ ar fi fost responsabili de excesele și abuzurile comunismului în România, comuniștii patrioți fiind nevoiți să tacă și să îndure datorită temerii de a nu fi etichetați drept anti-staliniști. Mutatis mutandis, disocierea dintre comuniștii „buni“, români, și cei „răi“, alogeni, maghiari, evrei, germani etc. – a fost preluată și în timpul regimului Ceaușescu pentru a culpabiliza în bloc perioada dejistă precedentă, dar și după 1989, când supraviețuitori ai regimului Ceaușescu încercau să distingă între perioade mai faste și mai puțin faste ale comunismului românesc, atribuindu-și desigur meritele pentru primele. Evident, distincția mai sus amintită între comuniști „nativi“ și comuniști „moscoviți“ este una falacioasă și profund ideologizată: în anii 1950, ambele tabere, și cea debarcată în 1952, și cea care a reușit să își consolideze puterea – erau staliniste, respectiv neomogene din punct de vedere etnic. Achiesând la genul acesta de discurs, Dumitru Popescu nu face decât să preia și să consolideze anumite clișee național-comuniste cu rol pur politic și instrumental și fără nicio contribuție istorică și epistemologică propriu-zisă.
Oricum, regimul socialist a transformat politicul într-o anexă a economicului, susține Dumitru Popescu. În schimb, postcomunismul a procedat exact invers, estetizând și „culturalizând“ agresiv și condescendent revendicări economice perfect legitime. Sunt foarte interesante aici ideile emise de către autor în privința anticomunismului rebarbativ, a atomizării conusmeriste de după 1989, a depolitizării prin intermediul mass-media, a conflictului dintre capitalul extern și cel local, primul utilizând discursuri multiculturaliste și agitând spectrul xenofobiei și al sexismului pentru a se impune în detrimentul ultimului, a anticorupției instrumentalizate politic din perioada Băsescu, toate acestea pe lângă diferite considerente de ordin internațional, la rândul lor foarte interesante. În același timp, există și numeroase neajunsuri ale interpretării lui Dumitru Popescu la adresa postcomunismului: mitul revoluției ca o conspirație internațională, diferite evaluări ageiste și sau misogine, anumite reziduuri importante de naționalism protocronist, transformarea liderului extremist și pro-fascist Corneliu Vadim Tudor într-o autentică voce de stânga. În ciuda acestor minusuri, mai degrabă pasagere și conjuncturale decât constitutive, așa cum sunt neajunsurile hermeneutice propuse de către Dumitru Popescu în ceea ce privește perioada socialistă – interpretările și evaluările acestui autor referitoare la postcomunismul românesc sunt mai utile și mai credibile din punct de vedere istoric și ideologic decât cele referitoare la perioada de dinainte de 1989.
Mă opresc aici, deși nu am afirmat mai nimic despre romanele lui Dumitru Popescu – Muzeul de ceară mi se pare incredibil de subversiv pentru anul în care a fost publicat pentru prima dată, 1984, Pumnul și palma este iarăși captivant și plin de „șopârlițe“, în timp ce, după 1989, Artemis sau uzurparea sentimentului, O voce patetică și feroce sau mai ales Omul zăpezilor reprezintă titluri de neratat pentru oricine dorește să aprofundeze contradicțiile politice și traumele sociale și economice profunde ale tranziției capitaliste începând din anii 1990 și ajungând de asemenea în contemporaneitate. Complex, dificil, prolix, subtil, contradictoriu pe alocuri, angrenând de obicei un ton narativ din care răzbate o profundă aroganță, Dumitru Popescu a fost în același timp un prozator energic dar și captivant, lucid dar și incomod, chiar dacă, pe alocuri, în special pe plan memorialistic, mai puțin credibil. Rămâne în urma lui o operă care, indiferent de anvergura și de carențele politice ale autorului, merită tratată sistematic și cu atenție.
Imagine: Jurnalul.ro
