După-amiaza unui matador

Start

Să-l numești pe Albert Serra copilul teribil și controversat al cinemaului a devenit de mult un loc comun. Tocmai de aceea, ultimul lui film trebuie luat ca o experiență nouă, care, în cel mai bun caz, ne va zgâlțâi puțin din scaune. În Tardes de soledad, peruvianul Andrés Roca Rey e copilul-minune al tauromahiei contemporane și elementul central în jurul căruia gravitează atenția tuturor, de la mulțimile invizibile de fani la spectatorul din cinema. Dar filmul e mai mult decât un etalaj de gesturi și încruntări ale matadorului, merge dincolo de încleștarea maxilarului și disprețul pentru taur. Lumea asta și miezul ei primitiv ni se dezvăluie treptat, după straturile de cortine roșii.

Serra ne duce în arena luptei și în focul confruntării, dar și în culise. În afara arenei, totul se desfășoară ca o suită de gesturi ritualice, robotizate prin repetiție și, uneori, atinse de o nuanță inevitabilă de penibil: îmbrăcarea toreadorului în costumul de scenă nu are nimic din demnitatea înflăcărată și forța masculină din timpul spectacolului. Nici echipa de banderilleros a matadorului, în simulacrul de adulație absolută vociferată cu fiecare ocazie, nu egalează măreția în care sunt ambalate episoadele de tauromahie. Nici ei nu sunt altceva decât iluzia unor susținători: mai mult decât fani, mai puțin decât prieteni. Dincolo de asta, Roca Rey însuși pare perfect conștient de faptul că fanfaronada lor e pur artificială, o etapă în plus a ritualului, o tradiție al cărei unic scop e cimentarea supremației individului asupra naturii. În intimitate, la fel ca-n arenă, față în față cu taurul, matadorul e singur pe lume. 

Tocmai lipsa asta de spectaculozitate a cotidianului face confruntarea om-animal și mai tensionată, plină de o înflăcărare pe care viața reală o respinge, păstrând-o pentru momentele excepționale. Trânta cu un taur este una dintre acele situații de la granița dintre viață și moarte în care merită să investești un capital frumos de pasiune mistuitoare. Căci în esență, arena unde toreadorul și taurul se înfruntă pe viață și pe moarte e exact ce ne arată Serra că e: un spațiu special, destinat spectacolului total. Altfel spus, o scenă unde se pregătește minuțios imitația unui ideal de viață (și, în treacăt fie spus, de masculinitate): intensă și demnă, o reminiscență primitivă a unei lumi unde calitatea umană era testată prin ciocnirea cu instinctul animal – ieșind, inevitabil (deși nu fără emoția că o ezitare cât de mică poate duce la fatalitate), învingătoare. Bineînțeles, istoria numără și câteva excepții, câțiva matadori uciși în arenă, dar aceste cazuri nu fac decât să păstreze viu interesul pentru luptele cu tauri.

Altminteri, Serra dovedește în film o intuiție fabuloasă: transformă în cinema acea materie brută a unei desfășurări de forțe care deja constituie obiectul unui show. Și reușește asta fără pleonasme, arătându-ne show-ul așa cum nu l-am fi putut vedea vreodată în alte condiții (nu e, cum s-ar spune, „teatru filmat“). Ipostaza de spectator al filmului nu dublează ipostaza de spectator al coridei. Uneltele cinemaului – niciodată banale, regizorul le folosește ca pe niște bisturie – creează impresia de clean cut, aducându-ne mai aproape de coridă, dar de la o distanță confortabilă. Inconfortul, însă, îl experimentăm în noi înșine. Sigur, există aici o doză importantă de grandomanie, ca și cum Serra ne-ar arăta că imposibilul este posibil: că poți plonja în mijlocul unei arene unde un taur furios și rănit ar ucide orbește tot ce mișcă în jur, dar, în același timp, rămâi nevătămat la final.

Tensiunea trece fără doar și poate prin ecran. Fără să ne surprindă cu ceva neașteptat, filmul ne ține cu sufletul la gură în toate momentele de confruntare. Ba mai mult, ne induce expectativa dezastrului: faptul că, de data asta, omul a supraviețuit nu garantează în niciun fel că va reuși și în viitor. Asta face ca intuițiile regizorale să fie pe cât de lucide, pe atât de viclene, pentru că sunt puse în slujba unei perversități bine calculate, pe urmele căreia suntem purtați până în măruntaiele propriilor noastre fetișuri. Dramatismul și patosul sunt minele de aur exploatate în film, nicidecum personalitatea matadorului. Tardes e departe de a fi un biopic. Dimpotrivă, îmi pot foarte lesne imagina cum Serra și-ar fi frecat mulțumit mâinile dacă aparatul de filmat ar fi surprins, în loc de baletul morbid și doborârea taurului, tragedia absolută: uciderea lui Roca Rey. Și, în același timp, Serra și-ar fi dorit să fie în locul lui, îmbătat de gloria supremă a unei morți virile.

Într-un fel, Serra face mai degrabă pornografie decât documentar. Reduce totul la senzualitate și instinct primar, la un erotism violent și respingător, dar cu atât mai fascinant. Bineînțeles, ne putem lua ochii de la ecran când taurul e răpus și viața iese din el cu un gâlgâit, dar atracția față de ceea ce ne dezgustă și oripilează este adesea pe măsura repulsiei. Aici pare să lucreze cel mai abitir perversitatea mecanismului: când sângele țâșnește ca într-o arteziană și se amestecă cu pământul, în climaxul spectacolului, camera lui Serra ne apropie incomod de mult de tabuurile vieții și ale morții.

Tardes de soledad e filmul în care privirea arogantă și viziunea cinic-provocatoare despre lume au complotat încă o dată pentru a scoate spectatorul din confortul lui călduț. Nu știu dacă documentarul e cu adevărat un film-controversă sau dacă-l putem lua drept teribilism veritabil, dar e cert că regizorului catalan îi reușește un melanj de viață, spectacol și vanitate în fața morții – un teatru barbar în fața căruia e greu să rămâi indiferent. 

Imagine: Afternoons of Solitude, r. Albert Serra, 2024

Ediția actuală

#06, Iarnă 2024-2025


O poți cumpăra aici
sau aici
×