Pocalul. Despre fii și fiice, aș spune chiar despre fiice și fiice, urmărește drama generațională a femeilor rome cortorare din Merghindeal, care au datoria de a aduce pe lume un băiat. Privirea Cătălinei Tesar și montajul Danei Bunescu ne conduc prin diverse ritualuri și situații din comunitate, cu un ochi fixat mereu asupra femeilor care participă la acestea.
În jurul pocalului, omniprezent prin constantele invocări verbale, dar niciodată dezvăluit vizual în film, se adună un întreg ansamblu valoric ce orchestrează relațiile interpersonale ale comunității în cauză. Fiecare familie de romi corturari „în toată regula” dispune de un astfel de pocal (un pahar de argint) care se moștenește din tată în fiu. Doi tineri se căsătoresc, iar după asta, pocalul ginerelui rămâne la familia soției, până când ea va naște un băiat care va putea să-l moștenească.
O secvență care mă bântuie de când am văzut filmul la Festivalul Astra Film din Sibiu (unde a primit premiul pentru Cel mai bun documentar românesc din 2022) se desfășoară într-un cadru deloc amenințător în aparență: o grădiniță. Printre fundițe, costume, volane și săbii din balonașe, copiii îmbrăcați de carnaval cântă dirijați de învățătoare:
„O fetiță cu fundiță, Se ducea la grădiniță. Și mămica o-ntreba, Un’ te duci fetița mea? Eu mă duc la grădiniță, Să mă fac o doctoriță. Și tăticu-i supărat, Că de ce n-am fost băiat.”
Versurile, care inițial aproape că au o notă feministă, derapează brusc, dezvăluind în toată realitatea ei cadrul valoric în care cresc acei copii. Acest moment are un excelent efect cinematic, unde naturalețea acțiunii și privirea fermă a autoarelor amplifică duritatea semnificației transmise.
Cătălina Tesar se angajează într-o observație participativă antropologică și reușește să se adâncească profund în intimitatea familiei. O vedem în cadre printre protagoniști, îngrijorată, punând întrebări, ascultând, răspunzând, încercând să găsească soluții la problemele corturarilor. Băra, sora Ninei vorbește uneori înspre cameră într-un mod dezinhibat, cu o voce joasă, discretă, ca și cum ar vorbi cu o persoană foarte apropiată. De asemenea, deseori membrii familiei de corturari, parcă „se pârăsc” unii pe alții, așteptând validare de la un ins exterior, care în acest caz devine chiar spectatorul.
Rezultatul celor șapte ani de cercetare realizată de Cătălina Tesar capătă formă consumabilă printr-o colaborare coregizorală dintre antropoloagă și editoarea Dana Bunescu. „Eu eram cu cadrul general, adică chestia aia care face toate acele jaloane să fie vii, să fie inteligibile”, spune coautoarea într-un interviu. Montajul dă structură și formă narativă materialului audiovizual, care abordează rar într-o manieră directă (de tip interviu) subiecții. Cătălina Tesar povestește într-un interviu pentru TVR 3 că provocarea de a trece de la cercetarea antropologică la film documentar a însemnat de fapt „decuparea din comunitate a unor personaje”.
Autoarele ne poartă prin „poveste” fără artificii sau intervenții superficiale. Cadrele documentarului sunt deseori mișcate, mai ales în momentele de intensitate dramatică, montajul e simplu, planurile scurte sunt alternate brusc pentru a contura o imagine cât mai multidimensională a situațiilor. Lipsit de narațiune și de interviuri, ajutat de ocazionalele incursiuni ale Bărei, care după spusele Cătălinei Tesar „reprezintă vocea femeii” din comunitatea respectivă, filmul se bazează pe montaj și pe spectatori pentru descifrarea semnificațiilor mai adânci. Sfârșitul filmului ne lasă suspendați deoarece nu aflăm deznodământul dramei. Această decizie amplifică generalitatea problemei urmașului de gen masculin, care chiar dacă se rezolvă pe plan personal, rămâne o presiune de ordin comunitar ce se perpetuează din generație în generație.
Este important de menționat și că unii critici sensibilizați de multele și superficialele filme cu tentă stereotipizată, apărute despre romi în ultimii ani, au reproșat producției faptul că nu au avut coechipieri de etnie romă și că a fost superficială în tratarea temei. Consider că poate lua ceva timp până când ochiul neantrenat poate privi dincolo de perceputul exotism indus de stilul preponderent coleric de conversație, de muzica specifică, de sărbătorile, încăperile și îmbrăcămintea colorată ale protagoniștilor. Dar poate lua la fel de mult timp ochiului suprasaturat de un anumit tip de filme să vadă dincolo de acel filtru, care nu îngăduie produsului cinematic să se desfășoare așa cum e el. Nina, protagonista filmului, a afirmat despre acesta că: „E cum e viața de zi cu zi”, mama ei insistând apoi că nu sunt atât de multe certuri de obicei la ei în casă, că ei sunt oameni buni și modești.
Pe lângă tema coerent direcționată: familia și condiția femeii în comunitatea de romi corturari, Pocalul lasă spațiu mai multor nivele de înțelegere și de interpretare. Este consumabil de un public general, care caută pur și simplu să vadă ceva „diferit”, dar în același timp este presărat de subtilități, de cadre profunde și asociații ingenioase între substanță și formă. Astfel e satisfăcător și pentru un public bine versat în filmul documentar sau în tema etniei romani.
