Când nu scrie sau citește, Adriana Jderu merge la concerte, joacă ping-pong, table sau Counter-Strike și își satisface curiozitatea săpând după articole și comentarii prin diferite colțuri de internet – cu cât mai obscure, cu atât mai bine. Prozele din Spații mici (Humanitas, 2023), volumul ei de debut apărut recent, sunt lucrate cu umor și cu migală, structurate pe mai multe niveluri de lectură, compunând un univers vast de personaje și situații. I-am propus Adrianei un interviu, curioasă să aflu mai multe despre cum scrie, editează și taie, despre ambiții și sprijinul necesar la debut, dar și despre cum interferează jobul cu literatura.
Ai avut mai mulți profesori de scriere creativă, printre care se numără Marius Chivu, Florin Iaru, Marin Mălaicu-Hondrari, iar acum s-a întâmplat să fii ultima cu care să lucreze coordonatoarea Andreea Răsuceanu la editarea manuscrisului apărut în colecția de scriitori români de la Humanitas. Cu ce ai rămas de la fiecare dintre ei?
Nu știam pe atunci că sunt ultima – și nu din cauza mea a plecat Andreea Răsuceanu. (râde) Mă bucur foarte tare că am apucat să lucrez cu ea. Faptul că ea coordona colecția de literatură română contemporană de la Humanitas a fost unul dintre factorii care m-au făcut să merg spre editură când am avut un manuscris gata. Andreea m-a impresionat puternic încă de când am văzut-o la un curs de scriere creativă la Revista de povestiri, cândva prin 2018. Am rămas cu ideea că, în momentul în care o să am ceva de publicat, ceva de care să fiu mândră și să-mi doresc să scot în lume, știu omul la care vreau să mă duc. Avea o eleganță și o relaxare în discursul ei despre scris și despre cărți care s-a potrivit cu ce aveam eu nevoie.
La Revista de povestiri am ajuns căutând pe Google cursuri de scriere creativă în București. Am mers acolo ca absolventă de Litere, cu literatura și cărțile deja puse pe un piedestal. Nu credeam cu adevărat că o să pot să scriu ceva, dar simțeam nevoia. Am vrut să merg la un curs așa cum cine vrea să se apuce serios de gătit merge la un curs de gătit sau cum cine vrea să cânte la chitară studiază chitara. Când am început cursurile, mi-am dat seama că fiecare scriitor are viziunea lui, gusturile lui. Știam încă din facultate că Hemingway scrie într-un fel, Virginia Woolf scrie în alt fel, iar eu voiam să-mi dau seama cum scrie Adriana Jderu.
După o serie de cursuri la Revista de povestiri, am aflat de cursul cu Marius Chivu și Florin Iaru, un tandem care funcționează foarte bine pentru că ei au stiluri foarte diferite. Ne țineau în șah în fiecare săptămână, unul se concentra mai degrabă pe formă, pe stil, pe gramatică, pe corectitudine, pe logica poveștii, iar celălalt pe psihologie, pe tot felul de dedesubturi ale personajelor.
După cursul cu Marius și Florin, am simțit nevoia să iau o pauză. M-am gândit că am învățat ce am învățat, dar acum sunt foarte curioasă să văd ce subiecte abordez atunci când nu există nicio temă dată din afară. Și dacă nu mai scriu la cursuri proză scurtă, oare eu mai scriu de fapt proză scurtă dacă sunt lăsată liberă? A fost o perioadă prolifică, am intrat în zone surprinzătoare, în subiecte la care nu mă așteptam, cele pe care le-am abordat în Spații mici.
La un moment dat după aceea, am aflat și de cursul lui Marin Mălaicu-Hondrari și am vrut să-l încerc pentru că auzisem de la foști cursanți că Marin este blând și direct, ceea ce mie îmi place foarte tare. După aceea, Marin m-a ajutat și cu manuscrisul: când a fost gata, l-a citit pe tot și mi-a luat cu mâna temerile pe care le aveam. De exemplu, i-am spus că am povestiri din foarte multe perspective, că mă mișc de la masculin la feminin, de la copil la adult, și în anii ‘90, și în 2000, și că mi se pare că nu înțeleg nimic din manuscris, că e ca un rollercoaster. Marin s-a uitat la mine ca la un copil și a zis: „Dar e foarte bine că poți să faci asta, o să-ți fie și pe viitor util că poți să te miști pe felul ăsta.“ Eu vedeam asta ca pe o problemă, dar el m-a liniștit și mi-a spus că tot ce-mi mai trebuie acum e un dram de noroc. Și, într-adevăr, după toată munca asta și la cursuri, și individuală, mai e nevoie și de un pic de noroc, trebuie să se alinieze niște planete ca să iasă cartea în lume.
Scrii despre ce cunoști deja sau despre ceva care te intrigă și te face să investighezi un subiect în profunzime?
Cu siguranță scriu despre subiecte care mă intrigă și nu neapărat despre subiecte, cât despre oameni. Citesc un reportaj, văd un om în metrou sau într-un context social și mă întreb de ce face ce face. Cine ar colecționa pixuri? Cine ar prefera să stea închis în spații mici, deși toată lumea despre care auzi are claustrofobie? Când îmi pun întrebările astea, când ceva mă intrigă, atunci știu că am un subiect. După care mai sunt și alte elemente: o imagine, un personaj și poate o frântură de dialog cu care pornesc la drum. Și după aceea, câteodată parcă nici nu mai sunt eu în control.
Pentru că ai menționat côté-ul social, reportajele pe care le citești, ți-ai propus de la început să faci acest portret al societății la firul ierbii, al locuitorului de cartier mic bucureștean?
Nu mi-am propus să fac un astfel de portret. Abia când am primit păreri de la cititori, în ultimele săptămâni, mi-am dat seama că am plasat multe dintre situații în București, în sectorul 6, lângă Lacul Morii.
Uite, de exemplu, povestirea care are loc lângă Lacul Morii a fost începută în primăvara lui 2020, când am fost forțată să stau acasă și să nu mă mai duc la părinții care locuiesc în Crângași, unde am crescut și eu. Și am fost copleșită de dor, nu doar de părinți, ci de parcarea de vizavi de piața Crângași, de treptele care duc spre digul de la Lacul Morii. Îmi veneau în minte cele mai ridicole detalii, după care, când în sfârșit am putut să merg în vizită la părinți, am văzut locurile astea cu alți ochi. Parcă trecuse foarte mult timp peste cartier și mă uitam uimită la orice detaliu, la ridurile oamenilor, la cum se mișcă pe stradă. De acolo am pornit povestirea, de la senzația de dor față de cartierul copilăriei.
Cum ai început, de fapt, să scrii? Cine te-a încurajat să faci asta?
În copilărie, scriam un fel de jurnal, cum cred că fac mulți copii. Scriam în momentele în care simțeam că nu pot să vorbesc despre un subiect cu cineva, cu oricine. Cred că, în sensul ăsta, am rămas cu același obicei și, când scriu, mă duc de multe ori spre subiecte delicate. În copilărie, scriam încercând să înțeleg, dar, bineînțeles, nu era mai mult decât un jurnal. Nu aveam niciun vis să fiu scriitoare. Ulterior, m-am dus la Facultatea de Litere pentru că îmi plăcea să citesc. Și îmi amintesc că, în facultate, unii profesori ne spuneau că, dacă vrei să te faci scriitor, mai bine nu rămâi la Litere, că o să-ți ia din elan, din poftă. La momentul respectiv mi-am zis că, oricum, nu vreau să mă fac scriitoare vreodată, deci e în regulă. Apoi, pe la 30 de ani, am avut o perioadă în care mă gândeam lucrurile pe care mi le doresc și am făcut o listă: casă, masă, job. Am ajuns la finalul listei cu toate căsuțele bifate și mi-am dat seama că totuși lipsește ceva. N-aveam lucrul ăla care să mă bucure și pe care să îl fac chiar dacă nu mă vede nimeni, doar pentru plăcerea de a-l face. M-am întrebat ce mă face fericită și mi-am dat seama că scrisul e răspunsul. Apoi am intrat pe Google și am ajuns la Revista de povestiri.
Legat de încurajări, până să ajung la scriitori și la mentori care să mă încurajeze, m-am dus acasă la părinții mei și am declarat, așa, ca și când aș fi luat o decizie foarte importantă pentru viața mea: „Eu vreau să mă fac scriitoare, să am cărți la raft în librărie.“ Și mama a fost complet neimpresionată și mi-a zis: „Da, bineînțeles. Asta trebuie să faci.“
Ea știa de la bun început ce trebuie să faci.
Da, da. Și, ca mamele, m-a lăsat să-mi dau singura seama.
Cum e cu slujba în ceea ce privește scrisul? Te încurcă sau te ajută?
Am căutat un echilibru între scris și job. Mi se pare foarte important să-ți dai seama cum să integrezi scrisul în restul vieții, ca să meargă treaba. În perioada în care m-am apucat de scris serios, când mergeam la cursuri și scriam intens, lucram în PR și marketing, în domeniul ăsta lucrez de când am părăsit băncile facultății, ca angajată full-time. A fost nevoie să găsesc mici intervale în care să scriu, de obicei dimineața, când am mintea mult mai limpede, mă simt mai antrenată în poveste și nu s-a întâmplat nimic altceva care să-mi ocupe mintea. Mai târziu am reușit să scriu și în alte perioade ale zilei. Dacă am jumate de oră sau o oră, pot să mă concentrez să mă gândesc sau să scriu la textul la care lucrez. Iar în perioada în care am publicat cartea, chiar am fost între joburi și am trăit visul, am fost scriitoare full-time. Dar s-a întâmplat, nu a fost planificat.
Mie jobul îmi dă o senzație de siguranță, pentru că nu vreau să pun presiune financiară vreodată pe scris. Asta funcționează pentru mine, dar, sigur, poate nu e o rețetă a succesului, fiecare funcționează în felul lui.
L-ai menționat pe Remus Boldea ca prieten apropiat, în cadrul lansării, și el scriitor. Cine îți citește prima dată textele?
Chiar Remus Boldea citește prima dată. Citește cam tot ce scriu, mai am puțin și-i dau și listele de cumpărături, dacă vrea să le editeze. După ce am avut experiența de lucru pe text cu colegii de la cursuri, am rămas cu obiceiul de a ne citi prozele unii altora. Atunci când scriu, sunt concentrată pe poveste, pe personaje și intru cu totul în universul respectiv, astfel încât am nevoie de o părere din afară, de ochiul proaspăt și vigilent. Am avut norocul să rămân în tandemul ăsta de feedback cu Remus Boldea, mai ales pentru că noi suntem foarte diferiți. Distanța dintre Motru și București, dintre masculin și feminin poate fi foarte mare, doar că noi avem curiozitatea să ne întâlnim la mijloc și să spunem: „A, pentru tine așa e? OK, uite, eu văd altfel lucrurile.“ Din schimbul ăsta de perspective foarte diferite reușim să vedem din afară o poveste în care noi ne scufundăm foarte mult. Iar Remus e și o mică enciclopedie de film și de cărți, ajută și asta.
Am trimis manuscrisul Spații mici și la Florin Iaru, la Marin Mălaicu-Hondrari, la Iulian Tănase, la Remus Boldea, ei au citit integral cartea și chiar mi-au dat multă încredere, mi-au oferit păreri pertinente. Cred că e util acest feedback, nu știu dacă aș putea să scriu și să public fără să vadă chiar nimeni înainte.
Ce a fost cel mai dificil până acum?
Drumul a fost, pentru mine, încet, dar sigur. Am planificat de fiecare dată etapa următoare: în fiecare an, îmi puneam niște obiective, eu pentru mine, fără să le știe nimeni, și mă țineam de ele. Anul ăsta, când am lucrat pe manuscrisul de la Spații mici, mi-a fost foarte greu să stabilesc ordinea povestirilor în carte. Aș fi preferat să mă pună cineva să mai scriu cinci povestiri decât să stabilesc eu ordinea. Mă tot uitam în stânga și în dreapta, la tot felul de alte volume de proză scurtă, căutând o rețetă pentru cum se face, și nu am găsit nimic care să mă satisfacă. De fapt, cel mai greu a fost să găsesc propria metodă de a face lucrurile. Nu e neapărat un exercițiu util să te uiți constant la ce fac alți scriitori. De fapt, totul e o expresie a mea, a ce mi-a trecut mie prin cap, a cum am simțit eu să fac lucrurile – și cred că asta a fost partea mai dificilă.
În Invențiile ocazionale, Elena Ferrante spune, la un moment dat, că ambiția literară o face să tot modifice textul, că nu e mulțumită de fapt niciodată până la capăt de ce scrie. Tu cum știi când să te oprești din a face modificări unei proze?
Inițial, aveam un nucleu de 14 sau 16 texte alese dintre zecile pe care le aveam scrise deja, și îmi propusese să am în jur de 20 în manuscris. Doar că, pe măsură ce scriam unele noi, mi se păreau mult mai bune sau mă conectam mai profund cu ele și mi-am dat seama că altele trebuie să pice. Am tot făcut dansul ăsta de a adăuga povestiri și de a tăia, până când am ajuns cu texte care și-au meritat locul în manuscris, până mi s-a mai părut că nu mai e vreo povestire pe care să vreau să o dau altcuiva să citească. Și atunci m-am oprit din munca de editare. Dacă încep să fac pe un text modificări minore, care nu mai schimbă foarte mult felul în care cititorul o să înțeleagă povestea, n-o să mă mai opresc.
Cred că ce scriu într-o perioadă de până la un an e o expresie a mea în momentul respectiv. Și nu trebuie să fie perfect, nu trebuie să fie textul modificat din nou și din nou, pentru că nu m-aș opri niciodată, pentru că și eu mă schimb, mai citesc între timp, mai văd ceva și mi se pare că ce-am scris nu mai e așa de bun ca înainte. Dar cred că e OK să accept că asta scriu acum. O să văd cum o să fie peste câțiva ani, când o să recitesc Spații mici, dacă o să vreau să editez. Momentan sunt mulțumită de ce a ieșit. Chiar am citit prozele anul ăsta, la opt luni distanță de când trecusem prin ele ultima dată, și mi s-a întâmplat și să râd la unele scene, pentru că uitasem poantele. Dar mai mult de atât, mai departe de umor, le-am citit și mi s-a părut că sunt în regulă. Cred că e nevoie de mai multă blândețe în scris, în abordarea scrisului. Ideea că nu vei fi satisfăcut niciodată te poate bloca.
Credit foto autoare: Anamaria Dinulescu. Foto lansare: Vlad Dide.
