Își ia cu ea aparatul de cafea. Nu știe cine e. Cel puțin știe, în orice caz, că e o femeie cu un espressor complet automat DeʼLonghi Magnifica S ECAM20.110. Negru cu gri. Fiindcă nu mai știe nimic, toate detaliile sunt importante. Se trezește brusc atunci când aparatul macină dimineața boabele de cafea cu un zgomot îngrozitor – și ea, și vecinii.
L-a cumpărat de pe Coolblue la preț redus după ce fusese returnat și l-a așteptat patru zile, stând în fiecare dimineață la fereastră. Între timp, dădea refresh la pagina de track and trace din cinci în cinci minute. Apoi începuse să dea refresh și la pagina de track and trace, și la mesageria de pe Twitter, fiindcă, Dumnezeule, cât îi era de poftă de un cappuccino cu destulă spumă – nu prea multă – și din boabe de cafea ca lumea. Fiecare cappuccino pe care îl băuse până atunci fusese fără zvâc, iar espressoul era prea tare. La momentul respectiv, afirmase că e nerăbdătoare și cafegioaică, „o cafegioaică nerăbdătoare care își bea cafeaua în pahare de sticlă, nu în cești de porțelan“. Nu știa că îi urcă-n gât tulburarea anxioasă fiindcă s-a pierdut pe sine și că aparatul ăsta de cafea era doar o nouă obsesie, ca să nu fie nevoită să admită că nu mai știe încotro s-o apuce. Căutase pe Google: cum faci ca boabele de cafea să rămână proaspete mai mult timp? Cum obții stratul de spumă perfect? Citise manualul de utilizare online înainte să sosească aparatul. Dacă ai un beci, un pod, trei dormitoare și o bucătărie de 20 de metri pătrați, te poți rătăci ușor (chiar dacă beciul e inundat jumătate din an). Cât timp își ținea privirea ațintită afară, prin geam, așteptând altceva, nu era nevoită să se uite în jur înăuntru, nu era nimic de făcut care să țină de ea însăși.
Își ia cu ea aparatul de cafea. Închide ușa în urmă. E o scenă ca de film, dar fără vreo cameră care să o documenteze, fără ca ea să fie o actriță bogată care primește milioane pentru rolul ăsta și, mai mult, fără vreun scenarist care știe ce urmează să se întâmple mâine dimineață. Nu știe cum se face chestia asta. Știe doar că trebuie făcută. Știe și că Virginia Woolf ar fi fost mândră de ea, deși ar fi preferat ca viața să fie mai simplă, să nu trebuiască să se lupte chiar atât pentru orice, să fie o femeie obișnuită pe care cineva obișnuit să fie în stare s-o iubească în mod obișnuit.
N-ar trebui să fie așa de greu, de asta încearcă să fie o femeie nedificilă în schimbul unor firimituri de dragoste sau a ceva cât de cât asemănător. Abuzul poleit cu un strat de zahăr pare la fel de dulce. Dacă spune de patru ori „scuze“, o fi OK. Dacă reușește să înțeleagă motivele pentru care cineva se poartă crud și irațional, e ca și cum nu s-ar fi întâmplat. El nu e un iubit, e un personaj, cu traume și cu frici copilărești care ies la suprafață și cărora ea li se lasă de bunăvoie victimă. Iubirea e sacrificiu, nu-i așa? Dacă nu-l înțelege e probabil pentru că nu face destul efort să-l înțeleagă. Între timp se strecoară printre toate neînțelegerile și așteptările și certurile.
Ia de fiecare dată altă formă, ca să încapă în spațiul care i se lasă liber, ca să nu dărâme nimic, ca să nu se clatine vreun lucru care ar putea perturba cât de puțin pacea. Dă totul de la ea. Se sacrifică: un rug pentru femeia la care a construit timp de decenii, să-i dăm foc, într-o bună zi va fi meritat tot efortul. Nu e suficient. Nici chiar atunci când nu mai rămâne nimic de dat. Psiholoaga ei are să spună că e ca și cum i-ar apuca pe oameni de guler și i-ar scutura, ca și cum le-ar striga „Iubește-mă dracului!“. O să aștepte ca femeia prinsă în ecranul de Zoom să-i spună că nu e deloc nevoie să facă asta. Psiholoaga va spune că nu știe dacă chiar e nevoie. De ce nu spune că știe că nu e nevoie să apuci oamenii de guler, că are în ea destulă frumusețe încât să fie iubită, că nu trebuie să se dea atâta peste cap să convingă pe cineva de ființa ei? Vrea să fie pentru altcineva lucrul de care n-a avut parte. Unii vor să fie astronauți sau mame. Ea vrea să fie iubita veșnică, omul iubit pe veci. Va scrie pe lista de not to do: ultimul lucru pe care-l voi face va fi să aștept. Să aștept un mesaj, cuvântul pe care vreau să-l aud, confirmarea, iubirea pe care o merit. Va scrie pe listă ca să ajungă într-o zi să nu facă asta, așa cum pe o listă de to do scrii lucrurile pe care o să le faci într-o zi.
Își ia cu ea aparatul de cafea, închide ușa în urmă și lasă cheia să cadă în cutia poștală. Cheia alunecă cu un scrâșnet pe metalul cutiei. Tocmai arde puntea proverbială. Există și posibilitatea să înoți – și-a luat toate diplomele de înot – sau să construiești o punte nouă, dar de ce te-ai duce înapoi în trecut dacă poți să o iei și înainte? În plus: punțile care ard fac lumină. La fel ca femeile din viața ei care o vor întreba în fiecare zi cum îi merge. Îi va merge bine, le va spune, mirându-se și ea. Ele vor crede că se ține tare, dar nu poate nici să mintă că-i merge rău, că nu așa merge. Chiar că despică firul în patru.
De Anul Nou, îi va trimite fiecăreia câte un mesaj personal, cum că va fi acolo pentru ele dacă vor avea nevoie așa cum a avut ea nevoie de ele în ultimul an. Va învăța cuvinte noi – precum mortification sau the narcissist, lovebombing și ruminating. Se va dezvăța de alte cuvinte – precum „ciudă“ și „rușine“ și „nevoia insațiabilă de validare“ (sunt patru cuvinte, dar fie). Le va pune unul lângă altul și unul sub altul. Din ele bricolează propoziții, cu cât știe mai multe cuvinte, cu atât poate construi mai multe texte. Va ști că nimic din ceea ce i s-a întâmplat nu spune ceva despre cine e ea. Ea e ce va face cu toate astea. E divorțată – ca fapt –, nu e o femeie divorțată – ca stare permanentă. N-o poate însemna cu fierul roșu, nu e o vită. Dar i se pare dureros. Că există oameni care vânează acel miez al ei, de care nu a fost niciodată conștientă, pe care ea însăși nu l-a văzut niciodată, dar care se dovedește a fi suficient de vizibil ca să profite cineva de el: veșnicul ei sentiment de vinovăție, nevoia ei de validare, sentimentul că n-are nicio valoare, dorința de a fi văzută, dependența de dragoste. E dureros că unii sunt așa de goi pe dinăuntru – niciun sentiment, nicio empatie, nicio personalitate – așa de goi, încât să fie atrași de ceea ce la ea e preaplin, că nu pot face decât să se hrănească din preaplinul altuia. Citește în articole că ar trebui să o ia ca pe un compliment. Că precis e ea însăși deosebită. Nu vrea să fie deosebită. O dezgustă cât e de nedreaptă lumea: dacă lui îi lipsesc literalmente bucăți de creier, înseamnă că nu se va putea repara niciodată nimic, că nimic nu va fi răscumpărat. La urma urmei nu și-a construit el creierul din bucățele, nici nu a mușcat singur o halcă din el. El e o victimă. Ea e doar daune colaterale.
Își ia cu ea aparatul de cafea, închide ușa în urmă și lasă cheia să cadă în cutia poștală. Ar trebui de fapt să plângă, se gândește, dar nu plânge. Ar trebui să se gândească mai puțin la ce ar trebui să facă, se gândește. Multă vreme, viața de femeie a fost simplă. Te naști și mori. Între punctele astea se întâmplă toate lucrurile despre care tu însăți n-ai nimic de zis. Simplu nu înseamnă ușor. O viață de femeie nu e (n-a fost) niciodată ușoară. Doar necomplicată: dacă nu există decât un singur drum, nu te poți pierde. Nici nu e vorba despre ce anume se schimbă pentru femei – că au voie să conducă, să meargă la școală și, chiar la un moment dat, că vor câștiga la fel de mult cât un bărbat –, nici despre cum poziția lor în cadrul patriarhatului urcă sau coboară, nici despre luptele câștigate și cele pierdute, nici despre pașii de furnică înainte și, uneori, pasul înapoi cât urma piciorului unui uriaș. Nu. Problema sunt schimbările dinlăuntrul unei singure vieți și cum femeia le poartă în propriile mâini. Sunt semnele de cedează trecerea de pe drum, cotiturile la stânga sau la dreapta, indicatoarele de stop și variantele de ocolire. E vorba că te rătăcești. Nu mai există un singur drum. E vorba de ramificarea șinelor, toate intersecțiile posibile în care trenuri venind în viteză s-ar putea lovi și plesni în bucăți de metal. Cum s-a întâmplat în cazul de față. Problema sunt barierele, semnalizatoarele intermitente, ambuteiajele. Cercurile. Învârtitul în jurul cozii, amețirea, fără să ajungi niciodată la un acasă. E OK. Haosul din cap, enigmele din inimă. Paradoxul ăsta care este ea. E OK. Vor mai fi desigur zile când nu va ști încotro s-o apuce, și în asemenea zile, dacă e cald, o să-și ia un frappé cu gheață și o să-l bea pe treptele bisericii, căscând gura la trecători. O să se plimbe înapoi către camera ei, o să gătească doar pentru sine și o să se bucure de cât de obișnuite sunt zilele astea. Din frică și din plictis, va plămădi întâi încredere și apoi pace. Va pricepe ce voia să spună Lucebert cu „Tot ce-i de valoare e fără apărare“. Așa că va repeta ce va fi aflat până atunci, ca să încerce totuși să se apere:
- Refuză tăcerea.
- Refuză obiceiul și obișnuința.
- Refuză blazarea și fierea.
- Refuză toate etichetele și apelativele și fundăturile.
- Refuză să cedeze, refuză jumătatea de măsură, dar și amețeala măsurii pierdute.
- Refuză ochelarii de cal și aroganța, dar ocupă tot spațiul care crede că i se cuvine, care i se cuvine.
- Refuză să fie mai mică pentru ca alții să se poată simți mai mari.
- Dar nu orice luptă e lupta ei.
Își ia cu ea aparatul de cafea, închide ușa în urmă și lasă cheia să cadă în cutia poștală. Se înserează, iar strada e pustie. Nu o vede nimeni plecând. Nicio jerbă de despărțire, nicio paradă triumfală. Fetița rănită dinlăuntrul ei vrea să i se spună că a făcut ce trebuia, femeia care o adăpostește știe că face ce trebuie, nu se mai luptă.
Aya Sabi a debutat în 2017 cu volumul de proză scurtă Verkruimeld land [Tărâmul fărâmat], nominalizat la premiul literar olandez OPZIJși la premiul belgian LangZullenWeLezen. De asemenea, scrie pentru diferite publicații în neerlandeză, atât ficțiune, cât și articole. În 2018 a fost selectată pentru o rezidență literară de către organizația belgiană de Buren. În 2022 a publicat romanul Half leven [Jumătate de viață], iar în 2023, Juli, la editura Das Mag.
Irina Kappelhof-Costea (n. 1978) a studiat limba și literatura engleză și română la Universitatea din București, apoi și-a continuat studiile la Universitatea din Amsterdam, în domeniul lingvisticii generale. A lucrat ca editor de subtitrări în România, apoi s-a mutat în Olanda, unde, din 2007, traduce pentru instituții europene dintr-un număr din ce în ce mai mare de limbi. Viața în Anvers i-a trezit pasiunea pentru literatura flamandă, prin urmare speră să transpună cândva umorul negru, sec al lui Dimitri Verhulst în română, limbă în care cărțile lui s-ar simți, probabil, exact ca acasă.
Programul european CELA – Connecting Emerging Literary Artists este o platformă dedicată formării și lansării scriitorilor, traducătorilor și coordonatorilor de proiecte culturale literare aflați la început de carieră.
Proiectul încheie în 2023 cea de-a doua ediție, desfășurată pe parcursul a patru ani, în care participanții au avut ocazia de a se cunoaște, de a lucra împreună, de a participa la cursuri de specialitate și de a călători la festivaluri literare europene.
Această ediție CELA a reunit 30 de scriitori, 79 de traducători și 6 coordonatori de proiecte culturale literare din zece țări: Belgia, Cehia, Italia, Olanda, Polonia, Portugalia, România, Serbia, Slovenia și Spania. Fiecare țară este reprezentată în proiect de câte o organizație culturală care promovează activitatea literară și care coordonează echipa locală: Vlaams-Nederlands Huis deBuren (Bruxelles), Passa Porta (Bruxelles), České literární centrum (Praga), Scuola Holden (Torino), Wintertuin (Nijmegen), Krakowskie Biuro Festiwalowe (Cracovia), Câmara Municipal de Óbidos (Óbidos), Asociația Editorilor din România (București), KROKODIL (Belgrad), Goga (Novo Mesto), Escuela de Escritores (Madrid).
Prin dezvoltarea și susținerea acestei platforme, CELA contribuie la o mai bună comunicare între organizații culturale europene din țări subreprezentate în traduceri și la un schimb de bune practici între piețele literare ale acestora.
CELA este un proiect co-finanțat prin programul Europa Creativă al Uniunii Europene.
Mai multe detalii despre proiect și participanți sunt disponibile pe pagina: cela-europe.com
Imagine reprezentativă: Openart
