La Editura Vremea a apărut anul acesta jurnalul (1974–2007) lui Ion Nicodim, Axul pământului acordat cu stelele, volum îngrijit de Ilina Nicodim-Gèze, fiica marelui artist, ea însăși artistă. Nu sunt poate lipsite de interes câteva informații din biografia acestuia. Pictor, sculptor, ilustrator și decorator român, s-a născut la 26 martie 1932, la Constanța. La doi ani, rămâne orfan. E adoptat de un cuplu de țărani din Kiosleru, stabiliți la Constanța, el, muncitor în port, ea, casnică. Se vor dovedi a fi părinți iubitori. Este înscris la Liceul „Mircea cel Bătrân“, cel mai bun din oraș. Lumea dobrogeană îl va marca pentru totdeauna – „Praful stepei Dobrogei lipit pe talpa sufletului meu“, scrie în jurnal (Paris, 20 iulie 1993). În 1950, la numai 17 ani, devine student la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“ din București. Înscris la Artă Monumentală, îi are profesori, printre alții, pe Camil Ressu și Jean Alexandru Steriadi. Este atras și de alte discipline, în special de pictură. Asistă entuziast la cursurile lui Alexandru Ciucurencu. Cum în acea epocă pedagogia se ocupa mai ales de clasicism și de realismul socialist, despre arta modernă și contemporană nu are prea multe cunoștințe. Pe Cézanne îl va descoperi abia în anul șase de studii. De la Ultima noapte a lui Mihai Viteazu, tabloul lui Theodor Aman care îl impresionase cel mai tare până atunci, la opera lui Cézanne trebuie să fi fost o trecere șocantă. În 1957 se căsătorește cu Ariana Soreanu, studentă și ea la Belle Arte. În 1958, la Moscova, vede lucrări de Matisse, Cézanne, Gauguin sau Malevici. Matisse va constitui pentru Nicodim o fascinație de-a lungul întregii sale cariere. Marcată la început de clasicism și chiar de realism socialist, opera lui Nicodim va înregistra apoi o continuă înnoire, o continuă căutare a unor modalități de expresie originale. În 1962 obține din partea Academiei Române o bursă de un an la Roma, respectiv de un an la Paris. Pleacă la Roma în 1965, anul în care se naște singurul său copil, Ilinca. Tapiseria din 1963, Cântare omului, va fi oferită de România noului sediu al ONU de la New York. După intensul contact cu arta occidentală, arta lui Ion Nicodim virează către abstracție. În 1968 are, la Roma, în galeria Il Bilico, o expoziție personală bine receptată. Se întoarce de la Roma abia în 1968, iar bursa de la Paris îi este retrasă. Ca urmare a unui concurs câștigat în 1970, Nicodim începe să lucreze la uriașa (mai bine de 100 m2) tapiserie destinată Teatrului Național din București. Munca la această colosală lucrare durează șapte ani. Datorită unei invitații la Cité internationale des arts, în 1977 ajunge la Paris, unde se va stabili, dar de unde, trecând peste toate barierele birocratice, izbutește să se întoarcă în România de mai multe ori, reușind chiar, în 1979, să realizeze pentru Muzeul Militar fresca Întemeierii, cu ecouri din Paolo Uccello, pentru ca în 1987 să aibă parte, la Muzeul Național de Artă al României, de o expoziție retrospectivă. După ciclurile Lacurilor liniștite, începute înainte de perioada romană, Ferestrelor orientale, Paletelor și al Căderii, urmează cel al Inimii și cel al Ipostazei. Din cel din urmă face parte monumentul dedicat victimelor Revoluției din 1989, instalat în fața bisericii Kretzulescu. După revoluția din 1989 revine de mai multe ori acasă și realizează lucrări care au ca sursă figurine mistico-păgâne de tradiție populară, incluse în seria Caloienilor, dar și folosind obiecte din lumea rurală și fragmente de natură, totul trecut însă prin filtrul experiențelor culturale occidentale.
Textul de față nu are însă ca scop analiza artei lui Ion Nicodim, ci semnalarea faptului că jurnalul acestui important artist este unul care merită o mai mare atenție. Dacă în somptuosul album apărut în 2011 la editura Humanitas avem din jurnal doar o selecție, în volumul de la Editura Vremea se pare că a fost publicat textul integral.
Nicodim face parte dintre acei artiști care știu să scrie profund despre arta lor și a altora, dar și despre literatură, teatru, muzică, film, arhitectură… Când, de exemplu, privește un tablou, Nicodim nu vede doar subiectul și compoziția, ci pare să treacă prin straturile de vopsea ca un scaner. E interesat de simbioza materialelor, de felul în care ele se suprapun, se amestecă, de transparența lor, de felul în care e preparată pânza, de efectul pe care anumite procedee îl creează.
Poate că selecția de la Humanitas este mai atrăgătoare pentru cititorul obișnuit, fiind astfel scutit fie de anumite detalii prea tehnice, fie de banale enumerări ale unor artiști văzuți în muzee, eventual însoțite de foarte comprimate verdicte („Dirk Bouts! Excelent! TRISTEȚE covârșitoare!” – München, 1980), dar pentru cei care vor să înțeleagă într-un mod cât mai complex personalitatea lui Ion Nicodim, felul în care căuta mereu forme noi de exprimare, ce l-a impresionat din arta lumii, ce l-a inspirat, toate amănuntele din jurnal devin importante. Iată, de exemplu, cum simpla menționare a lui Jim Dine („Jim Dine, admirabil prin picturi, poezie etc.“ – Köln, 23 octombrie 1974) poate revela un lucru interesant, faptul că americanul, reprezentant al curentului pop-art, a fost cel care i-a trezit lui Nicodim dorința de a realiza lucrările din ciclul Inimii, înrudirea lui Nicodim cu Dine fiind, din perspectiva temei inimii, de necontestat.
Uneori, notele din jurnalul lui Ion Nicodim au accente cioraniene. Iată: „Nu știu de unde se poate acumula atâta tristețe și sens de neîmplinire cu trecerea anilor (ca în psalmii lui Arghezi, «tare sunt singur, Doamne, și pieziș»). Nimic nu mă mai poate bucura, orizontul fuge tot mai departe și amărăciunea de a nu ajunge să mă odihnesc nicăieri se adaugă“ (13 martie 1980, în tren de la Lyon la Paris); „Să ne imaginăm că într-o sală de teatru, în timpul unui spectacol, scena ia foc! Toată lumea va aplauda, neînțelegând că nu e spectacol, ci foc adevărat! Tot astfel îmi imaginez sfârșitul acestei civilizații. Toate spiritele iluminate vor aplauda spectacolul“ (19 iulie 1981); „Timpurile moderne au dus la specializare și părem infirmi, oameni cu organe atrofiate și unele dezvoltate monstruos“ (București, 11 decembrie 1986); „Apropo de infinit. Infinitul din noi sau cel depărtat. Îl căutăm imbecilizați cât mai departe și din ce în ce mai departe. Rari sunt cei ce se opresc și încep să-l caute sau să-l descopere în ei“ (3 ianuarie 1990)…
Sunt de interes și referirile la o sumedenie de intelectuali români (Cioran, Ionesco, Eliade, Paul Neagu, Noica, George Apostu, Monica Lovinescu, Horia Bernea, Paul Gherasim, Alexandru Paleologu ș. a.). Iată, de exemplu, câteva rânduri tăioase despre Paul Neagu: „Câtă deosebire între om și operă, câtă nemernicie poate fi cuibărită în sufletul artistului! P. Neagu, a cărui operă o apreciez, om cu care nu am schimbat zece fraze în existența noastră, plecat de la vernisajul expoziției sale, unde întreba dacă am venit și eu să-i văd triumful, ajuns la Pârvan, mă tratează, aflu, de «securist»; pe Bernea, prietenul lui, de pictor pentru babe etc. Îmi vine să vomit!“ (10 aprilie 1997).
Un jurnal dens, așadar, apărut în excelente condiții grafice, un jurnal remarcabil. Iubitorii artei românești n-ar trebui să-l rateze.
