Ancheta de față explorează modul cum relaționează biocentrismul și codul binar, cum generează AI-ul o veritabilă empatie ecologică și cum incorporează un model lingvistic artificial un ecosistem, o rețea biologică și poezia.
- Un ecopoet care-și scrie (eco)poemele cu tokeni își alterează (sau își pierde) dimensiunea biocentrică?
m(other) tongue / Before . . . / when moon and stone / were the bulwark / against which everything pushed / and blood / the first syllable / in the body’s cup / when the pulse / at the base of the spine / was a seahorse galloping / before Raven / tore open history’s bag / or the equines rode / the rock face of Lascaux / when time was the mind of the stars / as Pythagoras says / and the bright arms of motion / our first song. (Julia Connor, m(other) tongue)
Simona Popescu: Depinde… Poezia unui ecopoet/a unei ecopoete (dacă vreți să-i numim așa, deși nu cred în poeții „unidimensionali“/ „unitematiciׅ“) nu pierde „dimensiunea biocentrică“ pentru că folosește „tokeni“ – aici intervine, însă, o problemă de ordin etic, „coatoratul“ neasumat și netransparent mi se pare pe muchie de cuțit, discutabil, cînd nu de-a dreptul dubios –, ci pentru că nu cred că AI e, deocamdată, de folos poeziei. Dimpotrivă! Se pricepe să concocteze multe, dar o dă în bară în materie de creativitate poetică, literară. Poate aduce, în schimb, informație prețioasă, la care, altfel, accesul – prin alte căi, pe alte trasee, din alte surse – este mai dificil (dar mai sigur!) și mai cronofag. Poeții/ poetele lucrează dintotdeauna cu „informația“ de toate felurile; ea este – pe lîngă sensibilitatea și inteligența artistică – absolut necesară. Să ne gîndim, de pildă, la Poemul naturii al lui Lucrețiu, un poem filosofic. Titlul vorbește de la sine, dar natura nu e văzută în sens contemplativ, e vorba despre „natura lucrurilor“.
Dimensiunea biocentrică se piede dacă poemul e prost, iar AI își aduce din plin contribuția la asta, cred! În schimb, arhitectura transformer, embedding-urile, relațiile semantice transformate în spații matematice, jocul de probabilități, de cifre (cifre!) sînt lucruri foarte interesante, enigmatice etc. Un vast domeniu în sine. Inteligența artificială poate fi, pe secvențe, foarte expresivă în materie de limbaj, de formulări. Dar nu are experiență senzorială și nici chiar textuală. E imitație (în funcție de programe), material sintetic – e, cum se zicea altădată despre textilele proaste, „supraelastic“. Totul e mediat și asta se simte. AI depinde de surse. Sursele nu sînt doar bune (e inflație de veleitarism pe lume). De aici și rateurile. Poemele „de natură“ produse astfel sînt echivalentul peisajelor kitsch de pe pînzele armatelor de amatori în ale picturii.
Claudia Chiriță: Tokenii, în contextul domeniului de Procesare a Limbajului Natural (ce implică sau nu tehnici de inteligență artificială), sînt unități de text de bază: cuvinte (cel mai adesea), silabe, litere/caractere, punctuație. Prin urmare, toți poeții, și cei care folosesc dispozitive digitale și cei care își notează versurile direct pe hîrtie/pereții unei peșteri/în țărînă cu un băț, „scriu cu tokeni“ (conceptul de token poate fi înțeles, desigur, independent de o eventuală implementare digitală a textului, căci procesarea limbajului natural a început tot pe hîrtie). Bănuiesc însă că întrebarea voia să sugereze folosirea unor aplicații de chat care utilizează Large Language Models (LLMs) pentru generarea automată de răspunsuri – cel mai probabil pe fondul unei confuzii conform căreia tokenii ar fi elemente speciale folosite doar sau în special de aceste modele. Voi răspunde așadar la o aproximare a întrebării inițiale: Un ecopoet care-și scrie (eco)poemele folosind aplicații de chat bazate pe LLMs își alterează (sau își pierde) dimensiunea biocentrică?
Întrebarea sugerează că dimensiunea biocentrică a unui poet ar fi definită de metoda și uneltele folosite și nu strict de intenția cu care scrie acesta și de conținutul poeziilor sale. Sofism. Așa cum caracterul abstract al unei lucrări nu e dictat de metoda sau instrumentele folosite– concrete sau abstracte –, nu cred nici că dimensiunea biocentrică a ecopoeziei depinde de natura digitală a noilor instrumente. În general, tipul acesta de raționament nu ține cînd discutăm caracterul unei lucrări în raport cu uneltele folosite. Poezia conceptuală a lui Sam Riviere din volumul „Conflicted Copy“ nu e mai puțin conceptuală pentru că a folosit GPT-2. Din contră, Riviere instrumentează anxietatea față de includerea sistemelor AI în procesele creative ca să-și continue poezia incomodă din „After Fame“ – un volum excelent în care folosea machine translation într-un dialog cu epigramele lui Marțial pentru a aduce în prim-plan nevoia discuției despre authorship și relația scriitorului cu tehnologia. Așa că, mai degrabă, într-un gest similar cu al lui Riviere, un ecopoet ar putea folosi AI pentru a ne îndrepta atenția către relația sa cu uneltele „nenaturale“. Acum, dacă acceptăm faptul că metoda/uneltele influențează caracterul bioecentric în acest sens, trebuie să ne referim la consumul enorm de resurse (electricitate, apă) al LLMs. Voi aminti doar că pot fi folosite modele AI locale, eficiente, care consumă puține resurse – mai puține oricum decît cele consumate dacă am scrie pe hîrtie albită, cu un instrument de scris cu cerneală permanentă, într-o cameră luminată cu trei becuri cu incandescență de 100 de wați.
Mihók Tamás: Într-un anume sens, orice poet care-și publică – fie și pe social-media – versurile este și ecopoet. Totul fiind interconectat, el se integrează automat, chiar dacă la început la periferia extremă, în mediul poeziei, generând noi dependențe. E, așadar, eco. În sensul mult mai răspândit însă, ecopoetul e autorul care alege să abordeze tema naturii într-un mod angajat. Nu dimensiunea romantică îl interesează, alias propria reflexie în, de pildă, capriciile vremii, ci probleme la scară mare precum schimbările climatice, poluarea, pierderea biodiversității sau criza resurselor vitale. Întrebarea vizează, cred, a doua ipostază. Indiferent cum s-o fi chemând instanța umană creatoare, cu sau fără prefixoid, dacă aceasta își scrie textele literare indirect, tastând prompturi, putem spune că își asumă o dimensiune experimentală a actului creator și cam atât. Un gest oarecum necesar (nu văd vreun păcat în testarea modelelor statistice de limbaj), dar care, pentru a nu lua amploare și a nu periclita empirismul (mai precis, diluarea sa vertiginoasă), trebuie izolat cu disclaimere/etichete adecvate. Dimensiunea biocentrică, prin urmare, rămâne, însă sub formă de – aș zice – compost anaerob.
Mihnea Bâlici: Problema mea nu este cu utilizarea LLM-urilor în generarea de ecopoezie, ci cu luarea de bună a dimensiunii biocentrice a ecopoeziei: mai exact, cu presupoziția că o formă textuală și culturală s-ar putea „apropia“ în mod „adevărat“ de „natură“ (și tot ce folosesc cu ghilimele trebuie luat cum grano salis, ca fiind concepte nedefinibile, shortcuturi retorice). Nu spun că ceea ce este cultural este desprins de mediul înconjurător, ci că medierea dintre cele două încă își așteaptă rezolvarea. Simpla opoziție discursivă față de antropocentrism (cu tot ce vine acesta la pachet în pop philosophy: rațiune, logos etc.) mai mult încurcă decât rezolvă. Cum poate un discurs funcțional doar în schimbul inter-oameni, creat prin instituțiile sociale ale „realității“ noastre umane, să ajungă la ceva ce îl precede aproape metafizic, la acest m(other) tongue din poemul pe care l-ai citat din Julia Connor? Unde a fost „dimensiunea biocentrică“ în tot acest timp, dacă nu într-un plan metaforic al unui limbaj pe care pretinde că-l deconstruiește? Poezia nu intră într-o relație intimă și inefabilă cu somaticul și ambientalul, ci doar construiește o formă de cunoaștere extrem de mediată (prin limbaj, prin societăți, prin individul socializat într-o anumită geografie și într-o anumită clasă) în jurul acestei probleme, tot mai acute acum în contextul crizei ecologice care ne amenință în mod obiectiv existența. Aș îndrăzni să spun că ecopoezia bună este o ecopoezie eșuată, care își vede limitarea și o include în regimul ei poetic.
Deci cum apar tokenii AI în acest context? Nu cred că ei schimbă neapărat ceva din poezie sau din poet. Privind lucrurile așa, riscăm să fetișizăm factorul tehnic la fel cum o facem cu cel biotic. La nivel textual, limbajul poetic AI poate la fel de bine să nu se diferențieze de limbajul poetic uman, ba chiar să îl întreacă. Dar contextul macro contează enorm în detrimentul esteticii: un ecopoem generat de inteligența artificială e trecut, de fapt, printr-un întreg „ecosistem“ de platforme, companii multinaționale, centre de date, sisteme de răcire și mine. Dacă refacem traseul, ajungem la resursele cele mai materiale și la muncile cele mai corporale. Modificând puțin miza întrebării, putem zice că abia aici apare dimensiunea biocentrică a ecopoeziei.
Alex Ciorogar: Într-un eseu scris pentru Poetry Foundation, în urmă cu 10 ani, intitulat „Why Ecopoetry?“, John Shoptaw începe prin a ne aduce aminte că Forrest Gander, câștigător al premiului Pulitzer, definește ecopoezia ca acea formă lirică care investighează, atât tematic, cât și formal, relația dintre natură și cultură, și cea dintre limbaj și percepție. Dar adaugă, apoi, faptul că miezul acestui tip de scriitură trebuie să fie unul nonantropocentric. Cred că e dificil sau aproape imposibil să scrii dintr-o perspectivă cu adevărat ecocentrică, deși există nenumărate încercări în acest sens. Dar tocmai acesta e pariul poeziei ecologice. S-a scris mereu poezie despre natură, însă conștiința ecologică apare doar atunci când un text răspunde crizelor mediului înconjurător. Poezia ecologică e, de fapt, o extensie a poeziei despre natură și, spre deosebire de aceasta, are o agendă politică clară. Aș zice, așadar, că biocentrismul e dimensiunea formală sau retorică a poeziei ecologice, însă una care are scopuri ideologice și sociale, astfel că tensiunea dintre „capacitatea conștiinței umane de a se citi pe sine în cadrul naturii și aceea de a vedea ce e natura ca atare“, cum bine observă undeva Robert Hass, structurează întreaga istorie a poeziei ecologice – tensiune care se vede chiar și în titlul cărții Gabrielei Eftimie, „Sputnik în grădină” și care reia, ca un ecou, titlul unei faimoase cărți semnate de Leo Marx, „The Machine in the Garden: Technology and the Pastoral Ideal in America“. Pe de altă parte, poezia ecologică e critică la adresa hiper-raționalizării și a tehnologizării. Tokenizarea nu doar că alterează dimensiunea biocentrică a poeziei ecologice, dar o descalifică (în sens aproape metafizic sau heideggerian). În cel mai bun caz, această formă de poezie ar putea fi numită post-ecologică.
- Ecopoezia procesată de AI este o (di)simulare lingvistică. Față în față cu degradarea biologică – dacă, așa cum spune Berry, vechiul grai a murit în favoarea „silabei lungi a motoarelor“ –cumva trecerea la algoritm reprezintă actul final al vocii umane?
tractors came. The horses / stood in the fields, keepsakes, / grew old, and died. Or were sold / as dogmeat. Our minds received / the revolution of engines, our will / stretched toward the numb endurance / of metal. And that old speech / by which we magnified / our flesh in other flesh / fell dead in our mouths. / The songs of the world died / in our ears as we went within / the uproar of the long syllable / of the motors. (Wendell Berry, Horses)
S.P.: AI are un nivel bun în rolul de colector de informație. Dacă informația în sine e producție, cum se spune, lucrurile devin interesante. Cred că, deocamdată, rezultate notabile apar mai ales în zona SF. (Sînt concluzii la care am ajuns după ce am încercat să lucrez cu AI în cadrul cursurilor de scriere creatoare pe care le țin la Facultatea de Litere a Universității din București. Am văzut ce iese și am renunțat de comun acord cu studenții mei). Nu-i cere perspectivă umană AI-ului! Nu se descurcă. Poate surprinde cînd produce deviații de limbaj (care pot să aibă expresivitatea lor), inserții de vocabular recent, baie de cuvinte care pot trece drept experiment literar. Dar apar frecvent și expresivități involuntare, o veritabilă beție de cuvinte! – difficiles nugae, cu vorbele lui Marțial. Nu orice poate fi încorporat. Totul ține de discernămînt și de inteligența artistică. Prefer, ca în cazul produselor alimentare, poezia fără procesări toxice, fără „E“-uri. Mai ales dacă vorbim despre poezia eco.
C.C.: Sensul atribuit cuvîntului „procesat“ în această întrebare îmi e neclar: evaluat, măsurat, interpretat, tradus, corectat, generat? În orice caz, nu sînt de acord cu afirmația „ecopoezia procesată de AI este o (di)simulare lingvistică“. Nu cunosc nicio definiție a termenului „simulare“ pentru care această propoziție să fie adevărată (sau măcar să aibă sens). Trecînd peste prima afirmație, nu sînt de acord nici cu fatalitatea întrebării. Tehnicile și tehnologiile bazate pe inteligență artificială sînt în fond doar unelte computaționale, ca multe alte unelte. Poezia lui Wendell Berry discută doar schimbarea limbajului cauzată de trecerea de la agricultura tradițională cu unelte manuale și cu acționare animală la cea mecanizată, nu moartea lui. Cred că vocea umană se află din nou în situația „Jeana-nu-e-moartă-Jeana-se-transformă“, chiar dacă unii aleg să perceapă inteligența artificială ca o umbră amenințătoare pe cale să distrugă umanitatea.
M.T.: E, mai degrabă, un al doilea filtru (după expresia auctorială), unul destul de păgubos. Ecopoezia procesată de AI ar fi, cumva, reprezentarea reprezentării lumii. Un poet nu are nevoie de AI așa cum un organism viu nu se întinde după un parazit, decât dacă poate intra cu acel organism în simbioză. Dar atunci nu mai e relație de parazitare. Din punctul meu de vedere, doar în domenii științifice, în cercetare, se poate integra pe termen lung inteligența artificială, nu și-n arte (în orice caz, să nu depășească taskuri precum… crearea de layouturi).
Odată cu apariția și dezvoltarea AI, cu singuranță se încheie un ciclu și începe altul, așa cum s-a întâmplat și când a apărut internetul, apoi smartphone-urile și rețelele sociale. De fapt, paradoxal, noua drăcovenie ridică ștacheta originalității. Ca să scrii un limerick bun (citește: care să-ți poarte amprenta stilistică și imaginativă) despre, să zicem, un vânzător la talcioc, trebuie să redai o combinație unică de particularități, extrem de puțin probabilă în hegemonia tokenilor.
M.B.: Voi continua să fiu avocatul diavolului: găsesc nesuferit tehnopesimismul generalizat al unui anumit segment din câmpul poetic. Vechiul grai de care spune Wendell Berry nu există, el este creat și recreat, în mod dialectic, prin opoziție față de „silaba lungă a motoarelor“, la fel ca drumul de țară al lui Heidegger în vremea industrializării sau estetica cottage core în epoca internetului. Nostalgia joacă feste și ne obligă să ne uităm la istorie ca la un traseu liniar, fie el ascendent sau descendent. Cât despre degradarea biologică, nu o văd decât din perspectiva speciei: „natura“ continuă să prospere, cu sau fără oameni, vertebrate sau organisme multicelulare. Acestea fiind spuse, mi-e greu să cred că trecerea la algoritm în poezie (este ea o trecere sau doar o continuare a unor tendințe experimentale sau mainstream mai vechi?) vine cu o dimensiune escatologică atât de clară. În niciun caz ea nu va reprezenta „actul final al vocii umane“, cel mai probabil vom asista la un reviriment al vocii personale, la dezvoltarea unor scene de spoken word și slam în plan național și internațional, la un nou val de autobiografism autenticist, la de-formalizarea poeziei și a actului poetic etc. Iar cele două forme de artă vor continua să coexiste bine mersi. Problema este găsirea a ceva nou de spus dincolo de opoziția vizibilă.
A.C.: Poezia ecologică generată de AI este, mi se pare, o falsă poezie ecologică. Poate fi văzută, într-adevăr, ca un simulacru. Nu știu dacă este actul final al vocii umane, mai ales că schimbările sunt acum într-o continuă accelerare. În cel mai bun caz, suntem într-o perioadă de tranziție, dar, nu prea știm înspre ce sau încotro ne îndreptăm. Poezia ecologică generată de AI este, în acest sens, una anti-ecologică, tocmai pentru că procesul în sine este unul dăunător mediului înconjurător. Studiile arată că folosirea sistemelor AI afectează structura biofizică a sistemului terestru, astfel încât progresul tehnologic coexistă cu o presiune tot mai mare exercitată asupra mediului înconjurător. Mai mult, amprenta de mediu a AI e combinată și inegală: nu este, așadar, universală, ci situată teritorial și politic, reflectând asimetriile globale în producție și consum. Pericolele ecologice și geopolitice devin evidente în acest sens. Costurile ecologice cuprind și pierderea biodiversității. Nu știu cum s-ar putea descrie acest proces, dar mi se pare că nici dialectica negativă nu ar fi adecvată. Poezia ecologică autentică ar fi atentă la aceste aspecte și ar promova recuperarea, protejarea și însănătoșirea mediului. Dar guvernele nu au reglementat deloc aceste aspecte și informațiile cu care pot lucra poeții depind de sistemul privat al firmelor Big Tech.
- AI-ul poate scrie ecopoezie fără un bios real. În ce măsură ecopoemele scrise cu AI-ul mai pot fi un act de angajare civică a poetului? Mai au acestea vreo greutate etică dacă sunt generate de un software care nu poate experimenta organicul?
It includes the butterfly and the rat, the shit / drying to chalk, trees / falling at an angle, taking those moist / and buried rootballs with them / into deadly air (Marianne Boruch, It includes the butterfly and the rat, the shit).
S.P.: Uneori, poezia dark-eco e previzibilă, alunecă în discurs de lemn cu tente propagandistice (fenomen care exista și în perioada de dinainte de 1990, cînd se tot vorbea despre „planeta albastră“ etc.). Ceva de acest fel poate fi produs și de AI. Îi prefer, de departe, pe ecologiștii militanți, al căror demers este practic sau politic. Și apreciez cărțile unor teoreticieni care au densitate (creatori de „ecognostic jigsaws“, cum ar zice Timothy Morton) și, adesea, poeticitate: ideea că trăim alături de „strange strangers“, ființe nonumane despre care nu știm aproape nimic.
Prefer poeticitatea din cărți ca Biogée a lui Michel Serres sau discursul unui Emanuele Coccia din La vie des plantes. Une métaphysique du mélange sau cărțile unei autoare ca Annie Dillard, de pildă Pilgrim at Tinker Creek, pe care am descoperit-o prin anii ’90. Ca să nu mai vorbesc despre autori clasici ca Emerson, Thoreau, Teilhard de Chardin etc.
Dacă vorbim doar despre discursuri, AI poate produce, cred, forme de angajament civic sau politic și poate contribui la formarea conștiinței ecologice, la acel „ecological self” despre care se vorbește. Apoi, AI trimite la surse, la cărți, la filme, la autori din epoci diferite. Deschide ferestre. Important e ce vezi cînd ele se deschid înaintea ta.
C.C.: Voi răspunde scurt la întrebare așa cum e formulată, însă voi relua și dezvolta această afirmație în răspunsul pentru o întrebare următoare. Există multe metode de calcul bazate pe material organic, printre care DNA Computing, peptide Computing, wet computing. Software-ul poate fi implementat organic. Nu înțeleg ce înseamnă însă „a experimenta“. Software-ul nu experimentează nimic. Să uităm așadar de „nu poate experimenta organicul“ și să îl înlocuim cu „consumă prea multe resurse“. Aici voi aminti din nou că poetul poate folosi modele eficiente, mici, rulate local (fine tuned și/sau antrenate) care nu consumă multe resurse, în loc să folosească serverele ChatGPT/Gemini/Claude. Ceea ce mulți scriitori și artiști care folosesc AI în practica lor oricum fac.
M.T.: Cred că vorbim aici mai degrabă de situații ipotetice. Un poet activist de mediu nu va apela niciodată la AI ca să-i genereze versuri, pentru că el scrie tocmai din nevoia de a-și exprima cât mai nemediat „nemulțumirile verzi“. Deci, înainte să fie imoral, e improbabil, mesajul său clocotind în interior ca o magmă. Mai curând îl văd apelând la softuri care să-i ofere o linie melodică sau imagini ilustrative ca proptele performative. Ceea ce nu mi se pare cu mult diferit de editarea unei imagini în Photoshop umblând la contrast sau luminozitate.
M.B.: În lumina celor spuse înainte, cred că ecopoezia scrisă cu AI va funcționa doar ca un statement ironic la vreo bienală din lumea occidentală, probabil alăturată unui vas cu cantitatea de apă necesară pentru a răci procesoarele.
A.C.: Aș zice că AI-ul se preface că scrie poezie, fie că este sau nu ecologică. Întrebarea mi se pare foarte bună, dar cu siguranță nu mai reprezintă un act de angajare civică. Și nici nu mai au însemnătate etică dacă sunt generate de un software. Deci răspunsurile sunt cumva implicite în aceste întrebări. Apariția poeziei ecologice coincide, nu întâmplător, cu formularea teoriilor privind moartea autorului, adică la mijlocul anilor șaizeci. Subiectul uman fusese îndepărtat din spațiul producției textuale. Locul lui a fost luat de limbaj, structuri, discursuri, funcții epistemice. E și acest gest o formă de critică antropocentrică. Și se poate argumenta, cu siguranță, și faptul că noile sisteme generative sunt produse, la rândul lor, de alți autori. Însă mi se pare că discuția ar trebui să o purtăm aici despre inteligență, pe de-o parte, și imaginație sau creativitate, pe de alta. Problematica omului și a umanismului ar trebui reluată aici. În primul rând, aș zice că inteligența e o chestiune funcțională, nu una strict umană. Această perspectivă ne-ar putea ajuta să gândim chestiunea inteligenței printr-o lentilă nonumană. În al doilea rând, imaginația nu a fost niciodată o caracteristică desemnată tehnologiilor. Dar asta creează o înțelegere strict umană/umanistă a imaginației. Ar trebui să regândim noțiunea de creativitate decuplând-o de psihologism. Dacă redefinim imaginația ca un fenomen care nu depinde de o cauză mentală/cognitivă s-ar putea să înțelegem mai multe despre imaginația nonumană.
4. Se poate păstra adevărul poetic atunci când inteligența artificială se bâlbâie să înlocuiască (sintetic) o realitate în care nu poate locui? Pe de altă parte, demonstrează această incapacitate a AI-ului că doar o limbă legată de pământ și de istoria ființei poate sedimenta ecopoezia?
defending my tongue / what i be talking about / can be said in this language / only this tongue / be the one that understands / what i be talking about / you are you talking about / the landscape that would break me / if it could the trees / my grandfolk swung from the dirt / they planted in and ate / no what i be talking about / the dirt the tree the land / scape can only be said / in this language the words / be hard be bumping out too much / to be contained in one thin tongue / like this language this landscape this life (Lucille Clifton, Defending my tongue)
S.P.: Adevărul poetic… Poezia despre natură (lăsăm acum deoparte particula „eco“) nu e ușor de scris dacă nu rămîne la nivel descriptiv, ornamental. Literatura doar bucolică sau pastorală e săracă. Natura, în vremea cînd eram eu la școală, era o temă mai degrabă minoră. Marile teme erau suferința, condiția umană, dragostea, moartea, tot ce ținea de filonul tragic etc. Noi aveam și manual de ecologie, aveam ore de ecologie în care tot apărea ideea că trebuie să protejăm planeta. Noi, niște victime ale unui regim care nu dădea doi bani pe oameni, umiliți, amenințați, înfometați etc. Manualul (format mic) era destul de nesărat, din cîte îmi amintesc, în care se folosea limba de lemn – pe care o regăsesc și la unii dintre ecologiștii/activiștii de mediu de azi. Or, natura e un sistem de semne, e un limbaj, e energie, e compensare, e forță (și violentă). A fost prea mult redusă la decorativ. Ca să-ți placă natura trebuie să-ți placă mult biologia, știința, procesele naturale – pline de mister. Nu e suficient să plasezi cîte un element natural, ca un ficus într-un birou.
AI problematizează interesant pe partea de teorie, poate furniza conexiuni, corelații, tot felul de lucruri despre necunoscuta lume înconjurătoare a Biogeei (termenul lui Michel Serres). Dar poezii nu-i ies. Din… conformism! AI e, deocamdată, conformist în materie de literatură.
Mie multă vreme nu mi-a plăcut poezia cu natură. Pînă am dat de Emily Dickinson (mai tîrziu și de ierbarul ei), de Saint-John Perse, de Lucretius, de mulți alții. Dar în copilărie îmi plăceau cărțile despre natură, atlasele cu poze sau cele de călătorie, cu descrieri de animale și plante cu denumiri ciudate, cu peisaje și populații exotice. Un fel de ficțiune, că mai toate îmi erau necunoscute, iar o parte din limbaj conținea cuvinte străine. Simțeam însă senzorial ceea ce citeam. Lumea era uriașă, iar ființa mea se bucura de tot ce vedea cu ochii minții. Erau și multe învățături acolo, în pagini. Nu tablouri de expoziție, nu capturi, ci filosofie. Ar fi păcat să reducem totul la limbajul de lemn al ecologiștilor activiști. Mai bine mai aproape de cei care cred într-o viitoare eră ecozoică, așa ca Thomas Berry, în eul extins („ecological self“), în ecologia magicului („the ecology of magic“ din cartea lui David Abram, The Spell of the Sensuous) și așa mai departe.
C.C.: Nu înțeleg întrebarea. Nu putem atribui agency inteligenței artificiale. Inteligența artificială nu poate locui nicăieri. Și nu își propune să înlocuiască nimic. Nici sintetic, nici natural, orice-ar însemna asta. Nici măcar dezvoltatorul, ori utilizatorul de astfel de sisteme, care au agency, nu își propun să înlocuiască vreo realitate folosind algoritmi de inteligență artificială. Afirmația s-ar fi potrivit mai bine dacă am fi vorbit despre sisteme de realitate virtuală/augmentată/mixtă, nu despre inteligență artificială; nu acesta este scopul inteligenței artificiale. Prin urmare nu înțeleg nici măcar despre ce incapacitate e vorba.
M.T.: Scriind cu AI, din (co)autor devii un simplu agent. Nu văd de ce i-ar dori cineva asta poeziei proprii. AI-ul poate fi clovn sau specialist, nu și artist. Distrează și instruiește, dar la capitolul creație produce doar un mimesis statistic. Dacă se va încerca o metisare a limbajelor în viitoarea poezie fără ca partea generată de AI să fie marcată corespunzător, cred că nevoia de a reveni la experiențele profund umane va crește. Chiar dacă în marele mesh, tehnologia este un jucător redutabil, ea va trebui să poarte în continuare în rețeaua artelor „crotalii auriculare“.
M.B.: Poziția mea, subliniată anterior, este că nimic nu poate sedimenta ecopoezia, cel puțin nu cea care merge până la bazele ei teoretice cele mai adânci: poezia care vorbește pentru și prin corp, care narativizează natura ca pe o entitate cognoscibilă, care oferă o voce ființelor nonumane de parcă ar putea fi apropriate și înțelese intim de agentivitatea umană etc. Prin urmare, nici omul, nici AI-ul nu pot face foarte multe în ceea ce privește transmisibilitatea organicului prin poezie. Mai important mi se pare că ecopoezia se naște dintr-un efect artistic, dintr-un contract inter-personal care își primește validarea printr-un fel de performance imaginar-senzorial împărtășit de scriitor și comunitatea căreia i se adresează. Această complicitate a ființelor sociale, care aleg să se identifice temporar cu apartenența lor la un bios democratic (un fel de LARPing trans-speciist), nu poate fi simulată de AI. Poate doar printr-o modificare dubioasă a raporturilor psiho-sociale ale cititorului particular cu tehnologia. Ceea ce ar putea fi interesant, nu zic nu.
A.C.: Exteriorizarea acestei facultăți poetice înseamnă tehnologizarea ei. Imaginația ia mereu o formă fizică. Nu avem acces la interiorul creativității. Și vedem că AI produce rezultate imaginative similare. Știm destul de multe despre cauzele creativității și despre rezultatele acesteia. Dar nu știm foarte multe (sau aproape nimic), în sens fenomenologic, despre imaginația poetică ca atare. Cu alte cuvinte, ceea ce cunoaștem este doar procesul de exteriorizare al adevărului poetic. Ceea ce cred că îi lipsește, așadar, AI-ului e posibilitatea reflecției asupra dimensiunii transcendentale a imaginației. Dar s-ar putea ca limitele AI-ului să deschidă anumite posibilități artistice. Deci poezia funcționează la diferite scări de mărime. Și în funcție de anumite scheme sau modele imaginare. Dar face cumva parte dintr-o formă de creativitate cosmotehnică și, deci, nonantropocentrică. Și temporalitatea ființei umane este, într-adevăr, crucială aici. Dar inteligența artificială nu funcționează pe aceeași axă temporală. Poezia ecologică e, în sine, o mașinărie ce produce, în anumite contexte, și în anumite feluri specifice, lucruri și posibilități pe care nu le înțelegem complet. Ființa umană nu mai e măsura lucrurilor, dar este o coordonată restrictivă, un factor determinant.
5. Este memoria AI-ului fundamental opusă „memoriei umane care este organică“? Procesarea digitală sterilizează mediul verde?
let us examine green. Let us go together / to see it all unstable and becoming / violent and testing gravity / so natural in its hunger. / The organic existence of gravity. / The organic nature of history. / The natural history of tears. (Peter Gizzi, Human Memory Is Organic)
S.P.: AI nu va putea experimenta niciodată memoria involuntară, de pildă, despre care vorbește Proust. Pentru că AI nu are trecut, nu are amintiri, nu are memorie senzorială. Dar… poate simula orice, inclusiv pe baza unor modele precum romanul proustian. Totuși, AI nu controlează, nu știe să facă nimic singur. Pe de altă parte, memoria de tip AI este aproape infinită, îți vine să spui. Ceea ce e fascinant. Ireneo Funes, personajul lui Borges din Funes el memorioso, era un fel de AI uman, omul care nu putea uita nimic, care reținea fiecare detaliu văzut vreodată. Pe el îl îngrozea acest dar. Memoria fiecărui om e unicat. AI e doar un „vampir de memorie“, adună date fără oprire, colectează. Ca extensie a memoriei umane (memoria lumii!), cred că e mai bine cu AI decît fără.
C.C.: Nu îmi e clar de ce accentul este pus pe organicitatea memoriei și nu pe cea a mecanismului de procesare/calcul, însă v-aș da oricum un răspuns asemănător și în cazul unei întrebări legate de calculul informației și nu de stocarea acesteia. Inteligența artificială e un domeniu vast aflat la intersecția matematicii, informaticii și ingineriei care se ocupă cu dezvoltarea și studierea sistemelor computaționale care pot îndeplini sarcini precum raționarea, învățarea, luarea deciziilor, rezolvarea de probleme. Inteligența artificială presupune implementări diverse ale unor astfel de sisteme computaționale. Tipul memoriei folosite variază de la un sistem la altul, deși cel mai adesea folosim o memorie cu semiconductori tradiționali, bazați pe siliciu. Cu toate acestea, pentru majoritatea sistemelor, algoritmilor, tehnicilor de inteligență artificială, tipul de memorie folosit în implementare pentru a stoca informația nu este definitorie. Am putea folosi de exemplu un alt tip de memorie, precum cea organică, pentru implementarea unui sistem de programare logică, fără a altera fundamental sistemul la nivel paradigmatic: ar calcula, prin rezoluție, același lucru. Sigur, o astfel de implementare ar fi mai înceată și mai puțin eficientă, dar nu mai puțin inteligentă. La ce mă refer prin memorie organică? De exemplu, la folosirea ADN-ului – în DNA Computing, sau a aminoacizilor – în peptide Computing pentru calcul. Sigur, folosirea semiconductorilor organici este deja răspîndită (sigur ați auzit de OLED, organic light-emitting diode) și avem deja numeroase tipuri de memorie care folosesc tranzistori OFET (organic field-effect transistors), dar bănuiesc că nu la acest tip de organic vă refereați. Bănuiesc de asemenea că prin AI, ca majoritatea umaniștilor români cu care am stat de vorbă, înțelegeți sisteme de machine learning bazate pe deep learning, sau poate chiar și mai restrictiv, la LLMs. Prin urmare mă voi referi și la wetware computers (neurocomputers sau artificial organic brains) care folosesc materiale organice wetware precum neuroni (vii, organici, nu perceptroni). Ați putea genera poezii folosind bio calculatoarele wetware CL1 și ați obține în fond aceleași rezultate. Cortical Labs oferă chiar servicii de închiriere online a calculatoarelor lor CL1, ce pot fi accesate convenabil printr-o interfață Python, deci ați putea chiar verifica ipoteza. În februarie, cei de la Cortical Labs au învățat un astfel de calculator (într-o săptămînă) să joace Doom – poezie.
M.T.: Este precum carnea tocată față de carnea unui organism viu. E într-un alt mod destinată consumului, deliberat. Cealaltă își consumă timpii prin propriile zvâcniri. Mediul verde beneficiază de pe urma procesării digitale atent dirijate. Contează însă controlul și moderația.
M.B.: Cred că memoria AI-ului nu este memorie în sensul uzual pe care îl folosim aici, iar „mintea“ AI nu există ca atare: nici ca ceva simetric minții umane, nici ca un construct aflat în opoziție față de aceasta. Din nou, perspectivele de tipul acesta fetișizează, mistifică și denaturează industria inteligenței artificiale și ne obligă să vorbim despre scenarii distopice SF, în care sufletul omului este oprimat de un fel de algoritmocrație conspirațională. În același timp, ele reduc mintea umană la ceva „natural“, organic și pur, care poate fi sterilizat prin tehnologie. Problema nu este AI-ul în sine, ci utilizarea lui socială, care în momentul de față ia forma unei industrii bazate pe acumularea de capital, ca orice altă întreprindere capitalistă. Cât timp aceasta va fi raison d’être a acestei industrii, cu greu putem accede la intervenții externe, de pildă reglementări impuse legal privind impactul de mediu la nivel internațional. Întorcându-ne la problema individului, cred că alienarea omului nu vine din contaminarea lui cu algoritmi sterili, ci din configurația relațiilor sociale în care este prins.
A.C.: Seducătoare se dovedește a fi relația dintre cele două. Și cred că memoria ține de modul în care folosim conceptul de agenție sau subiectivitate. Dar și de dorință. Așa că aici aș propune o înțelegere interactivă sau performativă a procesului de subiectivare. Computația AI ar putea fi gândită, așadar, în acest sens colectiv în care memoria organică și anorganică compun un conglomerat ecologic. În realismul capitalist, procesarea informațională capătă o dimensiune teleologică. Dar acesta e motivul pentru care poate fi văzută și în sens teologic. Fie că e vorba de viziunea acceleraționistă sau de automatizarea comunismului luxuriant. Rolul memoriei într-o asemenea filozofie a inevitabilului devine aproape nulă.
6. Jennifer Chang invocă o identificare totală cu elementele naturale. În ce măsură mai poate poetul să asculte „cântecul formelor eratice“ sau să „absoarbă totul“ atunci când se bazează pe o rețea de coduri, și nu pe contactul direct, imprevizibil, cu materia vie?
stream took a shorter course — / a thread of water that makes oasis / out of mud, in pooling, / does not aspire to lake. To river, leave / the forest, the clamorous wild. / I cannot. Wherever I am, / I am here, nonsensical, rhapsodic, / stock-still as the trees. Trickling / never floods, furrows its meager path / through the forest floor. / There will always be a root / too thirsty, moss that only swallows / and spreads. Primordial home, I am dying / from love of you. Were I tuber or quillwort, / the last layer of leaves that starts the dirt / or the meekest pond, / I would absorb everything. / I would drown. Water makes song / of erratic forms, and I hear the living / push back branches, wander off trail. (Jennifer Chang, Genealogy)
S.P.: Fragmentul citat este frumos și intens. Și AI are o formă de vitalitate deloc neglijabilă, nu doar natura, nu doar omul. Există și într-o poezie a lui Ion Barbu această idee a absorbției și transformării viului, a creației ieșite din… însetare. E vorba despre un copac. Las aici un fragment: „Hipnotizat de-adînca şi limpedea lumină/ A bolţilor destinse deasupra lui, ar vrea/ Să sfarme zenitul, şi-nnebunit, să bea,/ Prin mii de crengi crispate, licoarea opalină“.
Trăim în era tehnologiei, dar putem visa, utopic, la ceea ce Thomas Berry numește „era ecozoică“. Berry a fost influențat de Pierre Teilhard de Chardin, din care aș cita ceva frumos aici, la sfîrșit: „Nous ne sommes pas des êtres humains vivant une expérience spirituelle. Nous sommes des êtres spirituels vivant une expérience humaine” („Nu sîntem ființe umane trăind o experiență spirituală. Sîntem ființe spirituale care trăiesc o experiență umană“). Să mai spun că am văzut zilele astea un film care ar completa tot ce am spus aici: Prieten tăcut (Silent Friend) de Ildikó Enyedi. Mi-a plăcut mult. Ultima imagine e a unui copac uriaș, cu frunze de aur, un ginkgo biloba. Și mai e prin oraș un alt film la care sper să ajung: Synthetic Sincerity de Marc Isaacs. Adevărul e că și Natura, și AI mă interesează mult. Poate la fel de mult. Legate fiind de mister, de forță (inclusiv combinatorie), de inteligență, de… creativitate.
C.C.: De ce nu ar putea scrie poetul în natură poezie facilitată de mijloace digitale în timp ce se află în contact direct, imprevizibil, cu materia vie? Cine zice că nu are voie să atingă ecranul telefonului cu degetele murdare în timp ce se bălăcește în nămol în mijlocul pădurii ori să dicteze textul în timp ce urmează cursul unui pîrîu către obîrșie? O reîntoarcere la natură, ca în distopia în versuri și proză „From Our Own Fire“ a lui William Letford, în care un super-AI pe nume Andy a cauzat colapsul civilizației capitaliste. Aye.
În fine, pentru a nu se resemna cu distribuirea într-un rol de Rip Van Winkle într-o lume dominată de AI, le recomand celor care au senzația că inteligența artificială se reduce la (aplicații de chat bazate pe) LLMs, și care cred că un LLM e doar un soi de lanț Markov (proces stocastic ce descrie o serie de evenimente posibile în care probabilitatea fiecărui eveniment depinde de starea evenimentului anterior), să abandoneze articolele de popularizare și să citească un manual de introducere în inteligență artificială, precum „Artificial Intelligence: A Modern Approach“ scris de Stuart Russell și Peter Norvig. Întrebările la care m-am străduit să răspund sînt o dovadă blunt că metaforele nu ne duc prea departe în astfel de situații. Pentru a înțelege ce se întîmplă, e nevoie să citim definițiile.
M.T.: Poetul este mereu mediat de limbaj, ceea ce face imposibil contactul complet direct cu materia vie. Chiar și atunci când aspiră la o „absorbție totală“ a lumii, dorința asta rămâne o simplă metaforă a depășirii limitelor sinelui și ale reprezentării. Această fuziune ar putea fi asociată cu ideea de „dispariție a sinelui“, apropiată de conceptele orientale de vacuitate (śūnyatā), unde „eul“ nu mai este fix. În contextul poemului, această stare nu este realizabilă în viață, rămâne mai curând o imposibilitate a conștiinței. Din acest punct de vedere, moartea poate fi interpretată, tot metaforic, ca singurul moment în care dispar complet atât conștiința, cât și limbajul. Acesta din urmă, puțin mai târziu, întrucât se știe că și tăcerea este limbaj.
M.B.: Pe final de anchetă, discuția aceasta îmi amintește de podcastul făcut de notoriul Gojira despre AI și cazul Lolita Cercel, în care i-a avut invitați pe Adrian Despot și pe Keed (Bogdan David Ioniță). Pe de o parte, (în mod surprinzător, dată fiind obsesia recunoscută a rockerilor pentru muzică live și virtuozitate instrumentală) pe Despot luând apărarea creatorului din spatele promptului ce a adus-o la lumina zilei pe artista generată de AI (IT-istul Tom), spunând că viitorul muzicii stă în toolurile pe care evoluția tehnologică ni le livrează astăzi. De cealaltă parte, discursul lui Keed despre lipsa sufletului din muzica generată pe calculator s-a lovit, din păcate, de lipsa unor contraargumente mai elaborate în fața oponentului său.
Făcând referire la discuția noastră, un Keed generic ar fi spus că ecopoetul care folosește AI nu mai face apel la experiența sa individuală, de membru al speciei, ca să îi valideze autenticitatea. În același timp, un Despot generic ar fi zis că un ecotext scris cu AI nu face decât să recompună, statistic, experiențele standardizate ale mai multor astfel de texte, iar problema autenticității este înlocuită de cea a relevanței tematice și conceptuale. Într-adevăr, între „cântecul formelor eratice“ și scriere există atât de multe procese care fac posibil limbajul încât ne este foarte greu să ne dăm seama ce a fost la început acolo, ce s-a pierdut etc. Din acest punct de vedere, nu sunt multe grade care îl despart teoretic de ChatGPT. Ecopoetul „autentic“ trebuie să facă eforturi suplimentare ca să ridice miza, eforturi care trec dincolo de scopurile ecopoeziei sale inițiale.
În același timp, cred că Keed putea foarte ușor să îl contrazică pe Despot și să mute discuția spre problema muncii artistice, cea mai degrabă subterană, la care făcea referire pe alocuri Gojira când vorbește despre producători, și care poate fi pusă în pericol de industria AI. Din fericire, muzica se află într-o cu totul altă ligă a consumului decât poezia, a cărei artificializare prin LLM-uri nu va înlocui nevoia comercială de poezie din simplul motiv că aceasta nu există. Prin urmare, ecopoetul se poate liniști: nișa lui este securizată. Însă el va trebui să se gândească cu mai multă ingeniozitate la miza proiectului său poetic – și cu mai puțin scepticism esențialist față de tehnologia care vine din spate.
A.C.: Cred că aici intră în discuție două lucruri: conceptul de interfață și, apoi, perspectiva materialismului vitalist. Încerc să le topesc pe ambele în rândurile care urmează. În filozofia computației (parte a filozofiei științei și a tehnologiei), dezbaterea actuală se învârte în jurul arhitecturilor generative și relația pe care o avem cu acestea. Nu îmi dau seama dacă toate aceste predicții (fie că vin de la stânga sau de la dreapta) își pot „imagina“ cu adevărat felul în care contactul pe care îl avem cu „natura“ vie se va modifica. Fiindcă va fi, întâi de toate, o problemă metodologică sau practică. Dar posibilitatea unui viitor (i)mediat poate fi întrezărită în practica poetică. Ce aș mai observa, apoi, e faptul că poezia ecologică e mai degrabă interesată de discuția politică, filozofică și culturală din jurul algoritmului decât de producția și relațiile pe care codificarea contemporane le presupune cu adevărat. Poezia ecologică s-ar putea să devină elitistă în acest sens. Și autonomistă. E un pericol care trebuie conștientizat. Deci, aș zice că am beneficia de o mai puternică strategie artistică de depășire a granițelor disciplinare.
The Garden of Earthly Delights (detaliu), Hieronymus Bosch, 1490–1505
