Considerat a fi copilul teribil al literaturii franceze contemporane, Édouard Louis este un scriitor care nu se ferește să spună lucrurilor pe nume. Toate cărțile lui au stârnit discuții ample în mediul cultural francez, de la debutul cu Sfârșitul lui Eddy Bellegueule până la ultimul volum publicat, Changer: méthode. Scriind despre mediul muncitoresc în care a crescut, despre problemele familiei sale, despre greutățile pe care le-a întâmpinat crescând și trăind ca o persoană gay în aceste configurații sociale, Édouard Louis s-a impus ca una dintre cele mai puternice voci ale literaturii franceze de azi. Mai mult decât atât, la doar 31 de ani, Édouard Louis a revitalizat imaginea intelectualului public, implicat în problemele societății, devenind și un nume important al Stângii din Franța și nu numai. De asemenea, Édouard Louis are o relație specială cu teatrul, multe dintre cărțile sale fiind puse în scenă de importanți regizori europeni. În acest sens, scriitorul a fost prezent în luna februarie la București pentru a viziona două spectacole după cărțile sale, ocazie cu care am stat de vorbă cu el despre literatura sa, despre arta politică, despre teatru, despre problemele Stângii mondiale și despre multe alte subiecte relevante.
Înainte de toate, aș vrea să vorbim puțin despre ficțiunea ta. Am găsit în Combats et métamorphoses d’une femme o scurtă propoziție care este valabilă în cazul tuturor scrierilor tale: „A scrie împotriva literaturii“. Ce înțelegi prin a scrie literatură împotriva literaturii?
Este o agendă foarte importantă pentru mine, deoarece am realizat, atunci când am început să scriu, că simțeam cum tradiționalele și demodatele norme ale literaturii mă împiedicau să scriu despre realitățile despre care voiam să scriu, despre oamenii din clasa muncitoare, sărăcie, violență, deposedare. E foarte complicat pentru că problema cu regulile și normele literaturii e că ele nu sunt oficiale. Sunt ca normele de gen. Când te naști în această lume nu primești un manual care să-ți spună cum să te comporți ca bărbat sau ca femeie. Nu ai afișe pe stradă care să-ți spună să vorbești într-un fel sau să te îmbraci într-un fel. Dar chiar dacă regulile nu sunt scrise peste tot, ele cad pe umerii tăi zi de zi. Ar trebui să te comporți astfel sau nu ești un bărbat adevărat. Ar trebui să vorbești astfel sau nu ești destul de feminină ca femeie. Când am început să scriu, am simțit aceste norme asupra mea. Una dintre ele, de exemplu, era să nu fiu prea explicit. Foarte repede, câmpul literar m-a făcut să înțeleg că o carte bună este una nu foarte explicită. Cele mai bune cronici pe care le poți primi la o carte sunt cele în care se afirmă că „este frumos că totul e sugerat, nimic nu este spus în această carte“. Îmi amintesc că citeam acest lucru din nou și din nou și că mă întrebam de ce frumusețea ar fi asociată cu ideea de a nu spune ceva explicit. Nu putem construi frumusețea explicitului? De ce burghezia care scrie și citește literatură nu este interesată să dezvăluie lumea? Poate că există un sistem de clasă și în acest lucru, de a nu înfățișa lumea așa cum este, cu violența și inegalitățile ei. Apoi m-am gândit că trebuie să creez literatură în afara acestor norme a implicitului pentru că violența este explicită. Când eram copil și oamenii nu-și puteau cumpăra mâncare sau nu-și puteau plăti chiria, în comunitățile clasei muncitoare, toate aceste lucruri erau explicite.
Un ultim lucru legat de asta ar fi normele privind relația cu sentimentele. Citesc despre o carte următoarea sentință: „această carte este bună pentru că este lipsită de patos“, ca și cum sentimentele ar purta o încărcătură negativă. După cum am mai spus, am vrut să scriu despre sărăcie, despre mama mea sau despre situații dificile și mă gândeam că dacă nu scriu o carte care te face să plângi trădez aceste vieți. Devin parte a invizibilității, pentru că acele vieți sunt dure. Într-un sens, ceea ce încerc să fac este să construiesc un fel de arheologie a literaturii, distrugând rând pe rând toate regulile literaturii de modă veche pentru a încerca să creez o nouă formă de literatură care să facă să apară un nou tip de oameni, pe care literatura îi ștergea în trecut.
Înțeleg că din punct de vedere tematic scrii împotriva literaturii prin discutarea unor subiecte pe care scriitorii burghezi au libertatea să le ignore. Încerci să-ți oferi ție o voce, în primul rând, dar și persoanelor care vin din mediul tău sau care au identitatea ta. Dar din punct de vedere formal, nu te afli într-o tradiție franceză clară a autoficțiunii? Așa cum ți-am perceput eu cărțile, acestea sunt foarte franceze, în acest sens formal. Ai menționat ideea de a nu fi explicit și mi se pare că asta e mai mult o direcție americană. Sugestia e foarte apreciată în literatura americană, să scrii precum Hemingway. Știi, literatura suburbiilor, unde toată lumea își îngroapă sentimentele. Cred că lucrul acesta e popular peste ocean, dar în Franța ai scriitoare precum Annie Ernaux sau Christine Angot, care sunt foarte explicite. Ești și aici subversiv sau te situezi în acest grup și nu ești atât de mult împotriva literaturii?
Bineînțeles, nu vin de nicăieri și dacă scriu acum este pentru că niște oameni înaintea mea au deschis niște posibilități și au oferit niște lucruri care nu existau înainte. Așa că, desigur, fără Annie Ernaux, fără Marguerite Duras, eu nu aș fi scris. A lupta împotriva normelor literaturii nu înseamnă să ștergi trecutul literaturii. Toni Morrison, când scria despre viața persoanelor de culoare din America, lupta împotriva standardelor literare ale vremii – ideea că viața persoanelor de culoare era mai puțin literară decât cea a albilor. Exista această idee, care era o abordare estetică a rasei, precum și ideea că viața persoanelor de culoare era mai mult o mărturie, un document, și mai puțin literară decât viața persoanelor albe. Toni Morrison a cam distrus această idee, așa că, într-un fel, toți marii scriitori au luptat împotriva normelor literare ale timpului lor. Așadar, pentru că lupți împotriva normelor nu înseamnă că nu ai istorie. Dimpotrivă.
Din punctul meu de vedere, mă detașez de autoficțiune. Nu cred în autoficțiune, pentru că tocmai în autoficțiune este o parte de ficțiune, iar acea parte nu mă interesează. Ceea ce mă preocupă este posibilitatea subversivă și politică pe care adevărul o deschide în cadrul literaturii. Și cred că proiectul autobiografic radical este în afara și diferit de cel al autoficțiunii. Există o putere incredibilă în ideea de adevăr în cadrul literaturii. Adevărul te face să te simți rău. Atunci când citești o carte pe canapea și știi că ceea ce citești se întâmplă sau s-a întâmplat acum doi ani sau acum două săptămâni, atunci nu ai aceleași mecanisme de a scăpa de ceea ce citești, pe care le ai în cazul ficțiunii, în care uneori ești confruntat cu cea mai violentă situație și poți spune: „Oh, dar este ficțiune, este un personaj, este construit în acest fel“. Autobiografia nu îți oferă această vestă de salvare pe care ți-o oferă ficțiunea. Și, într-un fel, autoficțiunea rămâne în continuare în această zonă de confort a ficțiunii, iar eu lupt împotriva acestui lucru. Nu spun că oamenii nu ar trebui să nu scrie ficțiune, bineînțeles. Nu toată literatura ar trebui să fie politică sau subversivă. Toate modurile de literatură au dreptul să existe și este important să existe, dar pentru ceea ce fac sau pentru ceea ce încerc să fac eu, puterea adevărului este infinită și cred că este doar începutul explorării acestui lucru în istoria literaturii.
Dar cum ți-ai defini atunci scrisul?
L-aș defini ca un proiect radical al adevărului. Îmi doresc ca literatura să schimbe ceva la lumea din jurul meu, îmi doresc ca literatura să aibă un scop politic, îmi doresc ca literatura să schimbe felul în care oamenii gândesc despre clasă, gen, sexualitate și multe alte lucruri. Din acest punct de vedere, cred că dacă ne dorim ca literatura să facă toate acestea, trebuie să o transformăm. Tradițional, literatura mai politică a fost ilustrată de literatura angajată a lui Jean-Paul Sartre și a lui Simone de Beauvoir. Ideea de littérature engagée a lui Sartre și Beauvoir însemna că scriitorul îți arată o realitate și pentru că tu vedeai acea realitate rămânea la latitudinea ta să faci ceva sau să nu faci ceva împotrivă. Sartre și Beauvoir au arătat viețile celor colonizați, femeilor, muncitorilor, a multor feluri de oameni care au fost afectați de violență. Sartre spunea că a-ți deschide mintea spre toate acestea și a face sau a nu face ceva este un apel la libertatea ta.
Cred că rolul literaturii s-a schimbat. Nu cred că literatura mai are rolul de a informa. Când Sartre și Beauvoir arătau o parte a realității, oamenii nu cunoșteau toate acestea și le aflau pentru întâia oară. Astăzi avem internetul și social media, informația este peste tot. Perspectiva mea este diferită. Întrebarea mea este, dacă oamenii cunosc deja lumea în care trăim, pentru că informația este peste tot, cum îi forțăm să privească o realitate pe care nu vor să o vadă. Pentru mine, în asta constă pasul de la literatura angajată la literatura confruntării. Toată lumea știe că trăim într-o lume rasistă, toată lumea știe că trăim într-o lume în care bărbații omoară femeile – în Franța se numără asta zilnic, e câte o femeie omorâtă de un bărbat o dată la două zile, toată lumea știe asta, e peste tot pe internet –, toată lumea știe că în suburbiile Parisului trăiesc persoane de culoare sau arabe pentru că nu sunt albi și că sistemul îi plasează în exterior. Toată lumea știe asta. Chiar și mama mea, care a abandonat școala la 15 ani, care nu a citit cărți, care nu știe prea multe despre politică, care nu poate citi ziare, ea știe, undeva în adâncul ei, că acesta este felul în care funcționează lumea. Așadar, dacă oamenii deja știu toate acestea, cum poți crea o literatură care să-i forțeze să privească ceva ce știu, dar nu vor să vadă. E ca atunci când mergi pe stradă și vezi o persoană fără adăpost și întorci capul pentru că nu vrei să o vezi. Există în societatea noastră un soi de rezistență coregrafică față de confruntarea lumii. Ne întoarcem corpurile și capetele ca să ignorăm ce e în jurul nostru, pentru că știm deja ce este acolo. Nu am ce să-i învăț pe oameni. În cărțile mele nu țin nicio lecție. Toată lumea știe că există sărăcie, toată lumea vede persoane fără adăpost pe stradă. Nu sunt aici să predau lucrurile acestea, dar încerc să găsesc modalități formale, feluri în care o frază, un paragraf, un capitol, un dialog, o voce care te-ar putea forța să privești ceea ce nu vrei să vezi. În acest sens, autobiografia are o putere pe care autoficțiunea nu are.
Nu literatură angajată, ci literatură confruntațională. Am ajuns la numele noii forme pe care o propui. Faci asta nu prin a ține o lecție, după cum ai spus, ci încercând să-l faci pe cititorul tău să simtă ceva. Nu mai încerci să arăți realitatea, încerci să-l faci pe celălalt să o simtă. Crezi că ai reușit să faci asta până acum? Cum au fost receptate cărțile tale în acest sens?
Nu cred că trebuie eu să-mi dau cu părerea despre receptare. Ce vreau eu să fac e să creez o legătură directă cu cititorul, pentru a obține acest efect al confruntării. Unul dintre lucrurile care m-a influențat cel mai mult în acest sens a fost teatrul, care a fost foarte important în viața mea și în traseul meu. Când scriu o scenă, o carte sau o propoziție, sunt în sufrageria mea și ce fac e să încerc să citesc ce am scris ca și cum aș fi pe scena unui teatru. Apoi editez, apoi încerc din nou, apoi editez, apoi încerc din nou. Trebuie să fac asta de 15-16 ori ca să obțin sentimentul că mă adresez direct cititorului. Într-un fel, e mai ușor să construiești o frază care sună a literatură decât o propoziție care-i vorbește cititorului. Spontaneitatea e cel mai greu de obținut. Caut o formă literară în care acest tip de dialog ar fi posibil, unde nu ar exista acest zid pe care-l numim „literatură” între mine și cititor.
Relația mea cu teatrul a început foarte devreme și a fost un accident biografic. Aveam 11 sau 12 ani, eram acest copil gay într-un mediu foarte homofob, într-un loc în care foarte multă lume ura persoanele gay, eram scuipat la școală în fiecare zi, eram numit „poponar“, nu aveam niciun prieten, nimeni nu voia să se joace cu mine. Din aceste motive, eram disperat să fiu iubit. Pe când eram elev, mergeam în tot felul de cluburi școlare pentru a găsi un loc în care să fiu iubit. Mergeam la clubul de șah, la cel de caligrafie, eram slab la toate, dar voiam ca oamenii să mă placă. Nu a mers, pentru că nu mă pricepeam la toate acestea. Într-o zi, am mers la clubul de teatru, nu pentru că aș fi fost interesat de teatru, nu prea știam ce e asta, nu am citit și nu am fost la teatru, ci pentru că voiam să fiu iubit. Așa că am mers acolo, am fost rugat să fac o improvizație, aveam 12 ani, și când am făcut asta, pentru prima dată în viața mea, oamenii s-au uitat la mine și m-au iubit. Nu am simțit chestia asta niciodată înainte, nici cu familia mea, nici la școală. M-am descurcat probabil pentru că sunt gay și pentru că știam cum e să joci un rol din copilărie. Am fost forțat să joc un rol, să încerc să fiu mai masculin, să mă prefac că îmi plac fetele, ca să nu fiu agresat și insultat. Din această cauză, teatrul a devenit un spațiu al evadării și al transformării. După, teatrul a continuat să joace un rol important în scrisul meu și în procesul de a face literatura mai confruntațională.
Mă bucur că ai îndreptat discuția către subiectul teatrului. Sunt curios, cum au ajuns cărțile tale să fie adaptate pentru scenă atât de repede? Mi-ai oferit deja un răspuns când mi-ai spus că ai această formă în minte când scrii.
Probabil are legătură cu faptul că în romanele mele caut limbajul teatral. Probabil oamenii au văzut asta, nu știu, ar trebui să-i întrebăm pe ei. De asemenea, în lumea teatrului există o avangardă politică care ne lipsește în literatură. Aceasta din urmă are un ritm de evoluție mult mai încet față de alte forme de artă. Dacă te uiți la muzică, la diferențele dintre Vivaldi și muzica rap sau techno, ai o gamă de posibilități de inventare care este incredibil de puternică, pe când în literatură ai multe romane care arată ca cele din secolul al XVIII-lea. Mă simt foarte inspirat de alte câmpuri artistice și de felul în care acestea creează alternative radicale pentru a-și schimba propria artă. Îmi aduc aminte că, atunci când am început să scriu, exista această întrebare care era foarte prezentă, de ce tinerii citesc din ce în ce mai puțin? Era o întrebare obsesivă, o găseam zi de zi în presa și în media franceză. În mod ciudat, când oamenii puneau această întrebare, făceau mereu o sociologie a publicului. Întrebarea era care e problema cu publicul, cu tinerii, de ce petrec atât de mult timp pe internet? Nu făceau însă și o sociologie a creației, să ne întrebăm despre ce realități scriu autorii. Când eram student, mare parte din literatura contemporană din jurul meu mi se părea complet deconectată de lumea în care trăiam. Sartre se referea la acest fapt ca fiind un paradox, o contradicție cu C mare, ca un concept, mai exact, se referea la ideea că, la un moment dat în istorie, există mereu un moment în care istoria literaturii și istoria lumii sunt complet deconectate. Aici intervine rolul revoluționar al scriitorilor de a reconecta literatura cu lumea.
Când am început să scriu, acum zece ani, aveam acest sentiment al contradicției sartriene, ideea că toate cărțile franceze pe care le deschideam erau despre mica burghezie, despre divorț, despre împărțirea custodiei copiilor, despre plecarea la țară pentru a-și găsi sinele interior. Era 95% din producția literară a momentului în care m-am apucat eu de scris. Când ne întrebăm de ce tinerii citesc mai puțin nu punem la îndoială câmpul creației. Avem nevoie să facem asta, ca mai apoi literatura să se poată inspira din muzică, din teatru, din aspectul performativ al teatrului, care este mult mai avangardist decât ce face literatura acum. Așadar, poate că din acest motiv există o conexiune cu teatrul. Caut alte căi. După cum zicea Anne Carson, una dintre cele mai mari poete ale lumii, nu caut ceva, caut altceva.
Ai colaborat cu mai mulți regizori care ți-au adaptat cărțile și chiar ai jucat un rol într-unul dintre spectacolele lui Thomas Ostermeier. Cum a fost această experiență?
A fost ciudat și dificil și destul de nou. Thomas Ostermeier adaptase deja cel de-al doilea roman al meu, O istorie a violenței, care a fost și la București. A făcut o piesă cu adevărat incredibilă, foarte puternică și foarte importantă și frumoasă. Apoi mi-a cerut să adapteze Cine l-a ucis pe tata? și i-am spus da, pentru că am încredere în el și îl admir. Dar mi-a spus că vrea să joc în piesa aceasta. Mi-a fost frică, desigur, dar am vrut să fac acest experiment. În cele din urmă, a fost incredibil de eliberator. Pentru că, în primul rând, am impresia că teatrul este mai puțin elitist decât literatura. Pe când aveam unsprezece sau doisprezece ani, școala ne ducea din când în când la teatru. Pe vremea aceea nu puteam să citesc, pentru că nimeni din jurul meu nu citise vreodată o carte. Noi nu aveam cărți acasă, spuneam că sunt plictisitoare și că nu ne interesează. Teatrul era mai puțin o sursă de excludere. Cred că există un grad în modul în care arta exclude oamenii. Acesta este un fapt. Opera este mai dificilă decât muzica pop. Unele forme de artă au o esență a lor, pe care poți încerca să o subminezi, dar nu poți să o faci decât într-o anumită măsură, limitată. Mi se pare că prin teatru pot să depășesc problema aceasta, pentru că este o modalitate de a crea o abordare dinamică a confruntării. Pe scenă am sentimentul că pot face lucruri pe care nu le pot face în cărțile mele. Mi se pare că multiplicarea modului de a vorbi poate sta la baza construcției unei literaturii confruntaționale, poate fi felul prin care să clădim o nouă etică a ceea ce înseamnă să fii scriitor.
Am văzut adaptarea lui Ostermeier și a fost, așa cum ai zis, foarte confruntațională. A captat violența pe care ți-ai dorit și tu să o captezi. Am citit și știu că violența este o temă cu greutate în literatura ta, în căutarea unui mod mai bun de a confrunta cititorii. Ce ai putea să ne spui despre importanța violenței în scrierile tale și despre prezența acesteia în societatea de astăzi?
După cum spuneam, mă interesează foarte mult adevărul. Cred că există o conexiune profundă între violență și adevăr. Violența este fundația vizibilă sau invizibilă a realității. Violența este certificatul de naștere a multora dintre noi. Te naști în această lume și oamenii îți spun ce ești, nu alegi tu în ce familie apari sau ce nume porți. Îți spun că ești sărac, „poponar“, femeie, evreu, negru, stai acolo, nu te mișca, nu fă asta. Violența este certificatul de naștere a 80% din populația lumii. Din această cauză, viața ta începe să fie istoria încercării de a anula, mai mult sau mai puțin, această violență, care face totuși parte din tine. Există această idee, care era foarte importantă pentru Michel Foucault, că fiecare realitate, identitate și fapt este construit pe respingere, pe un act invizibil de violență. Michel Foucault afirmă că atunci când am construit ideea minții, a rațiunii, a cogito-ului, după Descartes, am exclus oamenii nebuni. În Istoria nebuniei în epoca clasică, Foucault zice că pentru multe secole, oamenii nebuni făceau parte din societate, erau celebrați în Evul Mediu, există o mândrie a nebuniei, după cum se poate observa în Notre-Dame de Victor Hugo. Dar din momentul în care am creat conceptul de minte rațională i-am exclus pe oamenii nebuni. În Istoria sexualității, Foucault afirmă că în momentul în care am construit ideea de sexualitate și de normă sexuală, cu psihanaliza, cu statul reglementând sexualitatea oamenilor, am exclus multe forme de sexualitate, spunând că sunt perverse. Am creat conceptul de homosexualitate în secolul al XIX-lea zicând că există o normă și ceva în afara acestei norme.
Așadar, există această idee profundă la Michel Foucault că fiecare realitate este construită pe acest tip de respingere. Dacă te uiți în jurul tău, o să observi faptul acesta peste tot. În copilăria mea, ca tatăl meu să poate să-și performeze identitatea de bărbat, el trebuia să nu fie femeie sau „poponar“, trebuia să se comporte ca un bărbat, să nu mănânce porții mici ca femeile și „poponarii“, să nu-și încrucișeze picioarele ca „poponarii“ sau ca burghezii. Tot ce era el era bântuit de fantomele a tot ce respingea. Ce este o naționalitate? Ce înseamnă să fii francez sau român? Să ai drepturi la care alți oameni nu au acces. Eu sunt francez și dacă sunt în Franța o să fiu tratat dacă mă îmbolnăvesc. Un sirian în Franța o să fie lăsat de stat să moară pentru că nu are aceste drepturi. Există această violență de bază peste tot, iar pentru mine rolul literaturii este să releve această violență pentru a încerca să o deconstruiască, să o anuleze, să lupte împotriva ei. Adevărul și violența sunt sinonime pentru mine și din acest motiv violența este în centrul a tot ce scriu.
De asemenea, normele literare reprezintă o formă a acestui tip de violență despre care vorbești și tu. Am început discuția noastră discutând despre lupta împotriva acestei violențe.
Absolut! Chiar dacă nu le putem reduce la asta, știm că normele literare sunt construite într-un sistem de clase. Din nou, marea majoritate a celor care creează literatură provin din clasa privilegiată. Mai toți marii scriitorii din secolul trecut, Virginia Woolf, William Faulkner, Marcel Proust, Simone de Beauvoir, de exemplu, vin dintr-un mediu privilegiat. Cât de mult dintre acele reguli estetice sunt infuzate de o anumită relație cu lumea pe care scriitorii le au pentru că provin dintr-un mediu privilegiat? Mi se pare că e o întrebare importantă. Autobiografia este legată de asta. Există această parte din În căutarea timpului pierdut al lui Marcel Proust când naratorul, care este foarte privilegiat, crescând în aristocrația Parisului, citește un roman, iar servitoarea îl vede citind și îl întreabă ce citește. Prima întrebare pe care aceasta i-o pune este dacă ceea ce citește este bazat pe realitate. Naratorul se gândește că femeia este atât de simplă și de stupidă pentru că îi place ceva doar dacă e bazat pe realitate, nu cunoaște puterea imaginației și ieșirea din realitate. Putem observa la Proust această ruptură între o clasă muncitoare care are nevoie de adevăr și burghezia care vrea să scape de realitate, pentru că aceasta nu îi rănește și pot evada din ea. Ce fac eu cu proiectul meu literar este să încerc să aplic literaturii o agendă a clasei muncitoare, iar adevărul face parte din asta. Din acest motiv, atunci când mergi să vezi un film hollywoodian o să vezi scris pe afiș „bazat pe întâmplări reale“. Oamenii de la Hollywood sunt stupizi și inteligenți în același timp. Știu cum să atragă masele și cum să le vorbească. Atunci când ești dominat, realitatea este condiția ta, nu îi poți scăpa. Te întrebi zilnic dacă vei putea cumpăra mâncare, încălțăminte pentru copii, vei avea cum să-ți încălzești casa? Acestea sunt realități care, ca să zic așa, te țin ancorat în realitate. Atunci vrei să vezi toate lucrurile acestea, în același mod în care persoanele gay sau de culoare vor să vadă reprezentări ale lor. Pentru oamenii din clasa muncitoare, realitatea este categoria politică de care aparțin. Vor să vadă asta la fel cum mie, ca o persoană gay, îmi place să văd povești cu persoane gay. Așadar, există ceva foarte antiburghez în ideea de adevăr în literatură. Eu sunt de partea servitoarei lui Proust, nu de partea lui Proust. Pentru ea scriu, nu pentru narator.
O persoană din clasa muncitoare nu are privilegiul să evite realitatea. Nu are libertatea să nu adreseze ca o persoană mai privilegiată, nu?
Sigur că poți să ai libertatea asta. Persoanele din clasa muncitoare sunt la fel de complexe ca cele din burghezie. Uneori vor și ei să evadeze. Mama și sora mea vor să urmărească o poveste de dragoste cheesy, care are loc în Manhattan, iar asta le face să se simtă bine, să evadeze din realitate, la rândul lor. Dar chestia e că ele au nevoie de realitate, eu am nevoie de acea realitate. Întrebarea e cum echilibrezi toate acestea? Pentru mine e important să recunoaștem că această realitate a fost, în mare, exclusă din literatură prin acele norme de care vorbeam. Nietzsche spunea că face filosofie cu ciocanul. Ce ar însemna să facem literatură cu ciocanul pentru a distruge acele idei vechi despre ce înseamnă literatura?
Judecând după tot ce ai zis tu până acum, mi se pare că scrii mai mult pentru cititorul privilegiat, ca să-l confrunți și să-l provoci.
E adevărat, scriu pentru dușmanii mei, nu pentru prieteni. Adesea, când oamenii fac literatură mai politică – care, din nou, nu este singurul fel de literatură care ar trebui să existe, îmi place să citesc și altfel de scrieri –, apare întrebarea cum să facem ca oamenii din clasa muncitoare sau oamenii dominați, în general, să aibă acces și să citească aceste cărți? Într-un anume sens, este o întrebare frumoasă și importantă. De exemplu, Partidul Comunist din Franța, în anii ’50, organiza cluburi de carte pentru clasa muncitoare. Ken Loach merge în comunitățile muncitorești din Anglia și organizează cinecluburi. Desigur, e ceva nobil și frumos în toate acestea, dar în același timp, nu pot să nu mă gândesc că există o naivitate sociologică în această întrebare. Din punct de vedere sociologic, a face parte din clasa muncitoare înseamnă a fi exclus din cultură. Știm de la Pierre Bourdieu, după Karl Marx, că sistemul de clase nu este legat doar de locul tău în raport cu mijloacele de producție sau cu banii pe care-i faci. Sistemul de clase se bazează, de asemenea, pe ceea ce mănânci, pe muzica pe care o asculți, pe cărțile pe care le citești sau nu. Burghezia mănâncă pește, clasa muncitoare mănâncă tacos. Burghezia joacă tenis, clasa muncitoare joacă fotbal. Clasa este peste tot. Sigur, asta nu înseamnă că 100% dintr-o clasă face același lucru, dar există tendințe foarte puternice în societățile noastre. Sistemul de clase funcționează ca un întreg, iar în acest întreg există o respingere a accesului la cărți a oamenilor din clasa muncitoare. Există o naivitate sociologică atunci când ne întrebăm de ce oamenii din clasa muncitoare nu citesc, pentru că dacă ei ar citi ar însemna că nu mai sunt din clasa muncitoare. Așadar, există o contradicție filozofică, sociologică și politică, pe care încercăm să o depășim, dar este complicat. Pentru mine, este ceva mult mai radical în a susține că dacă literatura este ceva burghez – ceea ce cred că este și mereu va fi, nu o să ai persoane din clasa muncitoare care vor citi William Faulkner mâine dacă ieși în stradă și protestezi, lucrurile nu funcționează așa –, atunci poate literatura ar putea fi un spațiu în care să lupți cu inamicii, ca mai apoi să găsești alte formate în care poți vorbi cu clasa muncitoare – cinemaul, muzica. Poate literatura este locul în care să lupți cu dominantul și să nu vorbești cu dominatul.
Ai atins o problemă foarte importantă atunci când vorbim despre scriitori care încearcă să fie politici sau care încearcă să reprezinte clasa muncitoare: aceștia nu provin din acest mediu. În istoria literaturii, mare parte dintre ei sunt din clasa de mijloc sau din alte medii. În acest sens, tu ești diferit, provii dintr-un mediu muncitoresc, ai acces la această lume și ai un soi de legitimate, ca să spunem așa. Ai simțit că te-a ajutat să spargi acest paradox al istoriei literaturii?
Nu, nu cred în ideea de legitimitate. Cred că avem legitimitatea pe care ne-o oferim noi înșine și nu vreau ca societatea în care trăiesc să-mi acorde sau nu legitimitate. Nu aș aștepta să primesc legitimitate din partea altcuiva și nu i-aș spune nimănui că el sau ea nu este legitim/ă. Cred că este un impuls foarte conservator aici și este foarte ciudat pentru că această idee vine din partea așa-zisei Stânga.
Da, am adus în discuție aici o idee foarte populară în unele cercuri de stânga care critică alți scriitori de stânga pentru că vorbesc despre clasa muncitoare fără să provină de acolo.
Da, așa că trebuie să fim mai de stânga decât Stânga. Este important să criticăm această idee și să spunem că nu este rolul unora în societate să acorde legitimitate altora. De altfel, am reproduce ceea ce face Statul atunci când distribuie diplome, medalii și titluri. Așa funcționează Statul și dacă Stânga vrea să funcționeze astfel înseamnă că Stânga nu prea mai e Stânga. Cred că documentarea, ingeniozitatea sau sensibilitatea pot fi modalități de a replica realitatea la fel de mult ca experiența. Desigur că ceea ce spun eu despre clasa muncitoare e influențat de faptul că vin de acolo, e istoria mea personală. Dar pentru mine asta nu înseamnă că alți oameni nu pot atinge aceleași subiecte ca mine doar pentru că s-au născut în altă categorie a populației. William Faulkner sau John Steinbeck sau Pasolini au scris printre cele mai bune pagini despre clasa muncitoare. În opinia mea, întrebarea politică pe care ar trebui să o adresăm nu este cine vorbește, ci despre ce vorbește acea persoană. Experiența nu este totul. Mare parte dintre oamenii din clasa muncitoare din copilăria mea erau, într-un fel, foarte anti clasa muncitoare. Votau cu extrema dreaptă, ceea ce este o chestie foarte burgheză. Extrema dreaptă din Franța vrea să-i ajute mai ales pe bogați. Mint și se prefac că vor să sprijine clasa muncitoare, dar nu este adevărat. Mare parte dintre oamenii săraci din copilăria mea criticau ajutorul social, chiar dacă unii dintre ei beneficiau de acest ajutor, spuneau că oamenii ar trebui să muncească mai mult. Am întâlnit câțiva oameni din burghezie care susțineau mai mult clasa muncitoare decât o făceau mulți alții din clasa muncitoare. Marine Le Pen este o femeie misogină. Nu cred atât de mult în puterea absolută a experienței așa cum tind în mod naiv mulți alți oameni astăzi. Desigur, este foarte bine ca mai mulți scriitori să provină din clasa muncitoare – Toni Morrison și Annie Ernaux sunt două exemple relevante – și este important ca ei să poată deveni scriitori. Dar asta nu înseamnă că ei sunt singurii care pot să vorbească despre clasa muncitoare, deoarece, din nou, literatura nu trebuie să fie un spațiu în care să le închizi gura celorlalți și să le spui că nu sunt legitimi. Cu cât avem mai multe discursuri, cu atât va fi mai bine, chiar dacă unele dintre ele sunt greșite, le vom corecta sau le vom schimba. Cred că a le interzice este o direcție greșită pe care unii oameni o urmează acum.
Ai respins legitimitatea așa cum am folosit-o în întrebarea mea, deoarece se dovedește a fi o altă formă de violență pentru că le refuză unor oameni capacitatea de a vorbi despre aceste subiecte.
Categoric! Toată viața mea, oamenii mi-au spus că nu sunt legitim pentru că provin dintr-o familie din clasa muncitoare. Îmi amintesc că atunci când eram în liceu am început să mă schimb. Venind din acest mediu foarte sărac, am vrut să încep să citesc cărți, să descopăr cultura. Copiii din burghezie care mergeau la școală cu mine îmi spuneau mereu: „dar ce faci?, joci un rol, nu ești tu, nu ești legitim, nu e treaba ta să citești cărți“. Uneori o spuneau într-un mod amabil care, în mod paradoxal, era mai violent. Așa cum îmi spuneau, de exemplu, că-i imit. Dar ei își imitau părinții. Acei copii burghezi știau despre Mozart sau Pasolini nu pentru că s-au născut cu aceste informații, ci pentru că părinții le aduceau cărți, îi duceau la teatru sau la muzeu. Așa că, într-un fel, ei erau imitatori legitimi, iar eu eram un imitator nelegitim. Așa funcționează lumea, cu imitatori legitimi și imitatori ilegitimi. Așa funcționează, de exemplu, transfobia. Când cineva vrea să-și schimbe genul, toți oamenii vor încerca să-l distrugă. Vor spune că acea persoană nu poate să performeze identitatea respectivă, în condițiile în care această identitate este performată de alți oameni doar pentru că aceștia imită ceea ce văd la rândul lor. Este ceea ce spune Judith Butler despre gen, femeile sau bărbații imită o imitație a unei imitații a unei imitații a unei imitații. Este ca ceea ce spuneam despre normele literaturii. Acestea nu au fost scrise. Fiecare dintre ele e o imitație a unei imitații a unei imitații. Dar atunci, dacă lumea te vede ca bărbat și te percepe ca fiind o imitație a ceea ce ei văd ca fiind o femeie, te vor distruge. Deci cum pot să lupt pentru ideea de legitimitate când în viața mea de transfug de clasă toată lumea îmi amintește că nu sunt legitim. Poate de aceea urăsc atât de mult această idee și de aceea este incompatibilă cu mine și cu modul meu de gândire.
Sunt surprins că spui că ești un dezertor de clasă. Oamenii din orașul tău natal, din familia ta sau din mediul tău, te-au considerat vreodată un trădător de clasă? Ai simțit vreodată că te văd așa?
Nu. Într-un fel, este foarte ciudat, pentru că ideea de trădător de clasă este un instrument politic inventat de către dominanți pentru a-i menține pe cei dominați acolo unde sunt. Doar burghezia și oamenii din mass-media culturală au spus despre mine că sunt un trădător de clasă. Dar în mediul clasei muncitoare din copilăria mea toată lumea voia să scape de sărăcie, nimeni nu era fericit să fie sărac, nimeni nu era fericit să nu călătorească niciodată, să aibă pantofi de rahat sau o casă de rahat cu crăpături pe pereți. Este într-adevăr o fantezie burgheză să îți imaginezi că oamenii săraci sunt fericiți cu viața pe care o au. Am văzut în toată copilăria mea că oamenii din clasa muncitoare au vrut ca ei și copii lor să trădeze. Există o fantezie a tuturor părinților că își vor vedea copiii trădând, că vor scăpa, că vor fi în altă parte, că vor fi impresionați de ei într-o zi. Nu voiau ca nimeni să rămână în sărăcie, așa că pentru mine este un instrument retoric inventat împotriva oamenilor din clasa muncitoare. Eu nu am avut niciodată acest sentiment și nici oamenii din jurul meu nu au avut acest sentiment. Nu eram de acord, nu le plăcea ceea ce scriam. Familiei mele, părinților mei, oamenilor cu care am crescut nu le-a plăcut neapărat ceea ce am scris, dar nu m-au văzut niciodată ca pe un trădător.
Ai primit această etichetă doar de la oamenii din domeniul cultural. Pot să-mi imaginez asta. Dar, vorbind despre oamenii din clasa muncitoare, vreau să revin la ceva ce ai spus, că mulți dintre ei sunt foarte atrași de partidele de dreapta, de personalitățile de dreapta. Cred că în ultimii ani acest fenomen din ce în ce mai puternic. O mulțime de oameni din clasa muncitoare votează partide de dreapta. Cum îți explici acest lucru?
Cred că este destul de simplu. Didier Eribon a scris despre acest lucru în cartea sa intitulată Retour à Reims. El a arătat modul în care partidele de stânga au abandonat progresiv clasa muncitoare în anii ’80 și ’90 la momentul revoluției neoliberale cu Thatcher, cu Reagan, cu Valéry Giscard d’Estaing în Franța. Respingerea clasei muncitoare de către Stânga a fost peste tot, din anii 1970 până în anii 1990. Stânga tradițională, SPD în Germania, Partidul Laburist în Anglia, Partidul Socialist în Franța, au încetat treptat să mai vorbească despre clasă, despre sărăcie, despre mizerie, despre violența mediului de muncă, a întreprinderilor. A fost o voință de a abandona acest lucru, profitând, desigur, și de prăbușirea blocului estic, spunând: „Uitați-vă ce s-a întâmplat când oamenii se pretindeau de stânga“. Au folosit și au instrumentalizat acest lucru ca o modalitate de a abandona clasa muncitoare. Apoi, progresiv, din ce în ce mai mulți dintre acei oameni din clasa muncitoare au încercat să găsească o voce care să-i reprezinte și au crezut minciunile extremei drepte. Îmi amintesc că, în copilărie, toată familia mea vota pentru extrema dreaptă. Tatăl meu, mama mea, fratele meu mai mare și sora mea spuneau, din nou și din nou, că Stânga ne-a abandonat. Stânga progresistă ne-a abandonat. S-a construit lent ideea că extrema dreaptă era reprezentanta clasei muncitoare. Poate că rolul artei și al politicii este de a fura această dinamică și de a încerca să o readucă în cealaltă direcție. Este ceea ce a afirmat Chantal Mouffe când a scris că, dacă luăm exemplul Franței, dar și al Germaniei, avem o mulțime de oameni din clasa muncitoare care votează pentru extrema dreaptă din motive de stânga. Ei vor mai puțină mizerie. Dar extrema dreaptă încearcă să capteze aceste sentimente de stânga și să le transforme în sentimente fasciste, spunând că este din cauza migrației etc. Este o poveste a discursului, o poveste a abandonului, o poveste a lăsării în urmă și o poveste despre cum putem face asta pentru a ne schimba din nou.
Am sentimentul, ca om de stânga, că aceasta nu se descurcă prea bine la nivel global în momentul de față, suntem în criză. Aș vrea să știu care este opinia ta în această privință, pentru că acum aproape zece ani ai scris celebrul manifest „Manifesto for an Intellectual and Political Counteroffensive“, alături de filozoful Geoffroy de Lagasnerie . În acel articol ați propus câțiva pași pentru Stânga și nu cred că cineva a făcut cu adevărat ceea ce ați spus acolo.
Nu sunt atât de puternic, din păcate [râde].
Nu am insinuat că toată Stânga ar fi trebuit să citească, dar ați propus unele lucruri și ești foarte conștient de starea Stângii în ultimul deceniu așa încât sunt curios care este părerea ta despre acest subiect.
Este foarte complex, am avea nevoie de un interviu de zece ore pentru a răspunde la această întrebare. Dar da, există multe probleme cu Stânga contemporană, ceea ce o face să nu mai fie atât de atrăgătoare pentru destul de mulți oameni. Există un motiv pentru care Stânga are probleme în a capta vocile, de exemplu, ale oamenilor din clasa muncitoare, dar nu numai. Există mai mulți factori. Faptul că o mare parte a Stângii a întârziat în privința multor probleme. De exemplu, în Franța, există o mare parte a Stângii care abia acum începe să vorbească despre, de exemplu, masculinitate, despre dominația masculină. Înainte, tratau aceste lucruri ca pe un aspect periferic al vieții. A existat, de asemenea, o nostalgie într-o anumită parte a Stângii care a deconectat-o de mulți oameni, în sensul că mulți au încercat recent să facă același lucru pe care Stânga îl făcea în anii ’60 și ’70. De exemplu, există o parte consistentă a Stângii europene care spune că ar trebui să readucem fabricile înapoi, acestea fiind delocalizate, că ar trebui să recăpătăm locurile de muncă. Nu sunt sigur că asta este ceea ce vor oamenii. Aveți o mulțime de oameni din clasa muncitoare din Franța care-și părăsesc locul de muncă tradițional, la fabrică sau la supermarket, de exemplu, pentru a lucra pentru platforme precum Glovo sau Uber. Când îi intervievați pe acești oameni, ei vă spun că nu mai vor să aibă un loc de muncă obișnuit, nu mai vor să aibă un șef, nu mai vor o ierarhie, nu mai vor să aibă pe cineva care să țipe la ei, vor să își poată alege zilele și asta ar trebui să fie o veste minunată pentru Stânga. Există un sentiment anarhist în societățile noastre. Oamenii nu mai vor să aibă o persoană stupidă care să țipe la ei, dar Stânga nu acceptă acest lucru, doar neoliberalii îl acceptă și îl folosesc pentru a distruge mecanismele de protecție socială, legile și normele de muncă, punând oamenii în situații mizerabile pentru marile companii precum Uber și Glovo. Ei fură această stare de spirit anarhistă și o transformă într-un lucru violent. Dar cum ar fi să avem Stângă care nu ar spune să aducem înapoi fabricile, ci o Stângă care ar propune să-i facem pe oameni să muncească mai puțin? Sunt sigur că atât de mulți oameni din clasa muncitoare s-ar recunoaște în asta. Fratele meu mai mic, de exemplu, are 20 de ani și nu vrea să aibă un șef. În momentul de față, îi lăsăm pe neoliberali să ne ia acest lucru. De asemenea, există acum un autoritarism profund în unele părți ale Stângii, cum ar fi în ceea ce privește această problemă a legitimității, de a-i minimaliza pe oameni, ceea ce face ca Stânga să fie mai puțin atrăgătoare. Ca în cazul literaturii, există atât de multe norme pe care ar trebui să le anulăm pentru a crea o Stângă reală în care oamenii să se recunoască.
Cred că Stânga ar trebui să fie intersecțională, dar mă întreb cum putem realiza asta? Poate mă înșel, dar am impresia că multor oameni din clasa muncitoare nu le place atât de mult ceea ce numim identity politics și nu cred că o mișcare de stânga adevărată și eliberatoare nu ar trebui să abordeze simultan clasa și genul. Cum crezi că se poate face acest lucru dacă există atât de mulți oameni din clasa muncitoare care se tem, într-un fel, de identity politics, de persoanele queer.
Cred că oamenii din clasa muncitoare sunt foarte preocupați de identity politics, în moduri pe care noi nu le vedem. Cred că atât de multe femei din clasa muncitoare știu că sunt femei și că, pentru că sunt femei, trăiesc anumite vieți, sunt împiedicate să facă anumite lucruri. Mama mea era conștientă de faptul că, în calitate de femeie, nu avea lucrurile pe care le avea tatăl meu. Tatăl meu i-a spus mamei mele să stea acasă, să gătească, să tacă, să facă curat în casă, să crească copiii, să aibă grijă de tot, iar el va merge la cafenea cu prietenii săi. Unii oameni din clasa muncitoare sunt queer, știu că sunt diferiți de ceilalți. Așadar, pentru mine, întrebarea nu este cum facem ca oamenii din clasa muncitoare să fie intersecționali și să creăm o Stânga care să-i facă să se simtă bineveniți, pentru că ei sunt deja bineveniți, întrebarea este cum articulăm această intersecționalitate. Am impresia că această abordare intersecțională a fost furată de burghie, în sensul că felul în care o folosesc nu mai este deloc intersecțional. Când cea mai importantă discuție în câmpul politic a devenit cât de mult este plătită o actriță miliardară spre deosebire de un actor miliardar, cum ar fi Meryl Streep versus Leonardo Di Caprio, nu sunt sigură că se creează intersecționalitate. Ei ar spune că acordă atenție genului, dar nu sunt sigur că acest lucru este interesant pentru toată lumea. Mă refer la faptul că principala întrebare pe care o pune arta este cum tratează bărbații femeile în mass-media sau în teatru, când aceasta devine singura întrebare din partea așa-numitei Stângi intersecționale și când nu se vorbește despre femeile de serviciu de la gară, despre femeile din clasa muncitoare care mătură străzile. Majoritatea femeilor de serviciu își pierd vederea pentru că lucrează toată ziua cu produse foarte chimice. Am un prieten a cărui mamă este femeie de serviciu și are 60 de ani, deci nu este foarte bătrână, și nu mai vede. Cine vorbește despre asta? Aceasta este intersecționalitatea. Ar trebui să fim atenți la toate aceste lucruri și să fim atenți la faptul că acest concept de intersecționalitate nu devine ceva ceea ce burghezii fură. Mulți oameni vorbesc despre intersecționalitate fără să cunoască acest concept de la Kimberlé Crenshaw, care a scris un articol revoluționar despre intersecționalitate. Ea spune că atunci când vorbim despre o categorie de populație, cum ar fi femeile, sau cum ar fi homosexualii, sau cum ar fi persoanele de culoare, avem întotdeauna tendința de a vorbi despre partea cea mai privilegiată a celor dominați. Acesta este sensul intersecționalității. Aceasta nu înseamnă să vorbim despre clasă și gen în același timp, ci este mai complexă decât atât. Kimberlé Crenshaw spune că, de fiecare dată când încercăm să vorbim despre o categorie dominată, vorbim de fapt despre o fracțiune dominantă a categoriei dominate. Este exact ceea ce face o mare parte a Stângii, concentrându-se pe persoanele cele mai privilegiate, ceea ce nu înseamnă că nu există întrebări pentru fracțiunea cea mai dominantă, ci că aceasta devine singura parte despre care vorbim. De fapt, Stânga de astăzi, din acest punct de vedere, este foarte rar intersecțională. Este ceva ce ar trebui să construim pentru că oamenii încă mai cred că pentru a fi intersecțional înseamnă doar să vorbești despre homosexuali din clasa muncitoare. Dar nu, nu este atât de simplu, este mult mai radical decât atât. Faptul că, timp de atâtea decenii, atunci când vorbeam despre homosexualitate în literatură, o făceam din punctul de vedere al burgheziei. La Proust sau la André Gide, se vorbește despre homosexualitate, dar este din punctul de vedere al aristocrației. Așa că ce înseamnă să ai oameni din clasa muncitoare care să vorbească despre aceste probleme? Aceasta este agenda revoluționară a intersecționalității și o face mult mai atrăgătoare decât ceea ce auzim acum în mainstream.
Am fost destul de fascinat de cariera ta pentru că ai intrat de la început în câmpul literar și cultural francez ca un intelectual public, ca scriitor foarte conștient de toate aceste probleme. Este ceea ce eu, ca român și ca spectator din afara literaturii franceze, nu am mai văzut de ceva vreme. Franța, acum cincizeci de ani, era cea mai importantă scenă din lume unde aveai intelectuali care teoretizau la rândul lor ce înseamnă să fii intelectual public. Sunt curios de ce câmpul cultural francez a pierdut de ceva timp acest lucru și cum te încadrezi în acest rol?
Așa cum spuneai, acesta a fost un lucru foarte important în istoria literaturii franceze. Bineînțeles, de la Victor Hugo și Émile Zola, care scriau în secolul al XIX-lea despre clasa muncitoare, semnau texte politice, scriau împotriva pedepsei cu moartea — una dintre cele mai cunoscute cărți ale lui Victor Hugo este despre asta, de exemplu. Apoi a continuat cu alte nume până la Sartre, Beauvoir, Duras, Genet. În anii ’80 și ’90, în paralel cu revoluțiile politice de dreapta pe care le-am menționat mai devreme, a existat o revoluție de dreapta în interiorul literaturii care a constat în respingerea acestei tradiții a intelectualului francez. Ștergerea lui Sartre, Beauvoir, Duras, Zola, spunând că sunt demodați. De fapt, a fost paralel cu triumful autoficțiunii. Ficțiunea în Franța constă, în special, în povești sentimentale, povești de dragoste, din perspectiva clasei dominante. Annie Ernaux a fost catalogată în acest fel, dar ea nu făcea parte din această direcție. Ea a fost categorisită a posteriori și a fost în mare parte singură în ceea ce făcea. A fost foarte atacată, insultată, contestată pentru ceea ce făcea. Autoficțiunea a făcut parte din contrarevoluție.
Acum, întrebarea ar fi cum reconstruim această legăturile dintre literatură și politică. Nu în același mod în care o făcea Duras sau Sartre, ci încercând să o creăm într-un alt mod. Este dificil, are un cost. Trebuie să fii pregătit să fii insultat, atacat, să nu fii prețuit de instituții. Scriitorii ca noi nu au premii literare în Franța, nu avem onoruri din partea instituțiilor, nu primim medalii. Dar avem o comunitate care este dispusă să lupte și să schimbe literatura și să schimbe niște structuri politice, iar asta este mai valoros decât să fii recunoscut de instituțiile tradiționale. Trebuie să fii pregătit. Dacă vrei să fii radical, nu vei câștiga Prix Goncourt, care este ridicol oricum. Poate că îl vei avea când vei avea șaptezeci de ani și își vor spune: „la naiba, am luptat împotriva ei sau a lui, dar de fapt ea sau el a fost important“, așa cum au făcut cu Marguerite Duras. Întotdeauna o vor face cu o întârziere de cincizeci de ani. În momentul în care creezi ceva confruntațional, trebuie să fii pregătit pentru asta. Este minunat și este important să nu vrei să fii iubit prea mult. Aceasta este o problemă pe care o avem astăzi în comparație cu acum cincizeci de ani. Cred că scriitori precum Jean Genet sau Samuel Beckett sau James Baldwin nu au vrut să fie iubiți de toată lumea. Jean Genet ar fi sărit în râu dacă La Figaro ar fi spus că este un mare scriitor. Era fericit să nu fie iubit. Era un fel de snobism de a nu fi iubit. Astăzi, cu internetul și cu rețelele de socializare, există o dorință de a fi iubit din ce în ce mai mult. Când ești scriitor, postezi pe internet că ai primit o recenzie bună sau un premiu, dar oamenilor ar trebui să le fie rușine să fie iubiți prea mult și ar trebui să caute puncte de ruptură, de fractură, de frontieră. Acesta este modul de a recrea literatura politică.
Mi-ar plăcea să aprofundăm mai mult subiectul tăcerii intelectualilor, așa cum ai numit-o în articolul pe care l-am menționat mai devreme. Dar ne apropiem de finalul interviului și mai am o întrebare. Te afli în România pentru că în această perioadă se joacă două adaptări ale cărților tale. Sunt curios cum a fost să lucrezi cu regizorii români și cu echipele de aici?
Nu am lucrat direct cu ei, pentru că după ce scriu o carte nu mai vreau să am prea mult de-a face cu ea. Vreau să o las în urmă și vreau să trec la următoarea. Am un principiu de a nu lucra niciodată la adaptări ale scrierilor mele, pentru că este prea mult din mine, nu aș putea să mă ocup de asta. Dar le-am dat lui Eugen Jebeleanu și lui Andrei Majeri libertatea de care au nevoie. Am vorbit, bineînțeles, mi-au pus întrebări, dar am vrut ca ei să poată face ce vor, pentru că, încă o dată, nu le-am pus la îndoială legitimitatea de a adapta sau de a spune poveștile mele în locul meu. Ei sunt legitimi pentru că au vrut să o facă, este ceva fundamental. Pentru mine, și în asta constă frumusețea teatrului, în posibilitatea de a te debarasa de propria ta poveste. Nu știu de ce în ziua de azi oamenii își consideră poveștile ca fiind proprietatea lor. Este ceva foarte capitalist. De aceea este și mai ciudat când oamenii de stânga se referă la povestea lor ca atunci când vorbesc despre mașina lor sau poșeta lor. Nu poți să vorbești despre asta pentru că este povestea mea. Este mica mea proprietate capitalistă. Nu-mi place asta, nu mă simt confortabil cu asta. Aș prefera să trăiesc într-o societate de hoți decât într-una de proprietari capitaliști. Faptul că unii oameni iau povestea mea și o transformă în propria lor poveste, în propria lor luptă și în propriile lor lupte este pentru mine farmecul teatrului. De aceea nu intervin, pentru că povestea mea nu-mi aparține. Nu vreau să-mi aparțină.
Fotografii de Barna Némethi
