Avea cinci borsete. De culori diferite, de mărimi diferite, două din piele, neagră și maro, celelalte din pânză. Toate atârnau, pe un umeraș, în dulapul cu haine. Ar fi putut să le dăruiască, fiindcă nu le mai folosea. Îl încurcau, și atunci se jura că o să le-arunce pe geam, dar trecuse anul și tot acolo erau.
A renunțat la ele din ziua în care fostul lui coleg de liceu, Orest Șontea, în loc să-l salute și să-i strângă mâna când s-au întâlnit, i-a zâmbit larg, de la distanță, cu gura plină de dinți mari, și i-a zis tare și tărăgănat: „Ce gentuță drăguță, ca de homo, ai, băi, Iulică, băi!“
Nu-l mai văzuse pe prostălăul de Orest de mai bine de șase ani, iar ăla se găsise, după atâta timp, să-i spună o mizerie. N-a avut replică, a îngăimat ceva, iar Orest i-a tot zâmbit, i-a făcut cu ochiul și i-a făcut semne spre borsetă. Însă, de cum s-au despărțit, Iulian și-a dat-o jos de pe umăr. Era cea neagră și se asorta cu mocasinii. A mers cu ea sub braț până acasă. În hol, a pus-o din nou pe umăr. S-a uitat în oglindă. Arăta ca un poștaș. Și-a așezat-o pe diagonală. Nino, nino, nino, poliția, nu mișcă nimeni! A luat borseta albastră, care era mai încăpătoare decât celelalte și pe care o folosea când pleca, pentru două-trei zile, de acasă. Intrau în ea, în afară de portofel, telefon, chei, și pachetul de țigări, sprayul nazal, o cutie cu leucoplast și încărcătorul. Și-a pus-o pe umărul drept, pe umărul stâng, în diagonală, s-a tot învârtit în fața oglinzii, s-a întors cu spatele, s-a uitat atent, a făcut câțiva pași, mici, cât să nu iasă din cadru. Cretinul de Orest avea dreptate. Dar cum de nu și-a dat seama? S-a văzut de atâtea ori în geamul vitrinelor și nu i s-a părut nimic ciudat? Dar dracu’ s-a gândit la ce l-a dus mintea pe Șontea?! Însă era evident că boul, cum a fost și a rămas dințosul ăla, nu se înșelase.
Așa că, în ziua aia, Iulian a luat borsetele din cuierul de pe hol, le-a așezat pe un umeraș, iar umerașul, în dulapul cu haine. Numai că renunțarea la borsetă i-a perturbat viața de pieton. Și, mai mult, pe cea de biciclist. Mașină nu avea, picase de patru ori examenul, de trei ori la sală, o dată la oraș, când a căzut în capcana polițistului ce-l însoțea, ca examinator. Ticălosul l-a mirosit că-i fumător și i-a cerut o țigară. Iulică, amabil, s-a executat imediat, a luat o mână de pe volan, a strecurat-o printre scaune și a început să pipăie bancheta din spate, după borseta în care avea pachetul. Ba chiar a-ntors capul, ca s-o ochească. Erau în mers, polițistul i-a spus sec trage pe dreapta, a notat ceva pe foaia de examen, apoi i-a adus la cunoștință că a încălcat codul rutier care zice, la aliniatul cutărică, litera a, că e nasol ce-a făcut el și l-a invitat să coboare și să urce în spate, pe banchetă. Nu i-a venit să creadă, așa că l-a întrebat pe polițai dacă vorbește serios. Vi se pare că glumim cu legea? i-a replicat ăla, motiv pentru care Iulică a tușit ușor, ca și cum și-ar fi reglat vocea, s-a întins după borsetă, a prins-o, a ieșit din mașină, a trântit portiera cât a putut de tare și s-a cărat. A fost ultima lui încercare pentru carnetul de șofer.
Plecarea dimineața, de acasă, a devenit complicată. Distribuția celor patru obiecte, fără de care nu putea ieși pe ușă, a stabilit-o relativ repede. În mână nu le putea ține. Așa că a decis ca telefonul să își aibă locul în buzunarul din față, în dreapta, cheile, în cel din stânga, portofelul – în buzunarul din spate, în dreapta, iar țigările în ultimul, stânga-spate. Împărțirea avea logică, dar cheile îl cam înțepau și când mergea, și când stătea jos, țigările trebuiau scoase întotdeauna din buzunar, când se așeza, ca să nu le strivească, iar telefonul îl incomoda, fiind un Redmi mare. Era pasionat de fotografie și, ca să poată face poze de calitate, alesese marca asta pentru că poseda lentila foarte bună (așa îi spusese un profesionist, poseda) și ecranul generos. Ca să nu-i stea umflat portofelul, nu mai avea în el decât buletinul, cardul și niște bani schimbați, nu mulți. Scosese chiar și cărțile lui de vizită, după ce făcuse asta cu timbrele poștale, pozele cu părinții, cardurile de reduceri, mărunțișul de metal și niște bilețele cu numere de telefon. Și fiindcă deseori nu-l simțea, credea ba că i-a căzut, ba că i-a fost furat, și își tot trecea mâna dreaptă peste buzunarul din spate, ca să verifice dacă-i acolo. Când ajungea la serviciu scotea din buzunare ce avea și, cu excepția telefonului, pe care îl lăsa pe birou, le punea într-un sertar. Când ieșea la un pahar ori la vreo întâlnire, lucrurile se complicau: trebuia să pună totul pe masă. Și păreau cam multe. Cheile, oricum, erau în plus. Țigări, telefon și portofel mai aveau și alții la vedere. Chei, nu.
S-a gândit să-și ia un rucsac. Cel vechi îi tot aluneca de pe umăr, iar în spate nu-l putea purta, ar fi arătat ca un școlar întârziat. Mai ales că era scund. A tot căutat, toate erau mari și colorate. A încercat să se lase de fumat. Iar cea mai bună metodă, a crezut el, era să nu-și mai ia pachetul cu el, la job. A rezistat două ceasuri, apoi a cerut o țigară. După aproape alte două, încă una, de la o colegă, care fuma slim și mentolat. A crezut că gustul o să-i taie pofta. Doar că n-a simțit că fumează și a intrat într-un fel de sevraj, care l-a făcut să transpire, să-și simtă inima-n urechi, motiv pentru care s-a dus și a cumpărat țigări. A fumat 15 până a plecat spre casă, dar ideea de stop tutun nu i s-a părut imposibilă. Numai că trebuia pregătită mai temeinic și, probabil, în concediu, când nu-i stres.
A văzut într-o librărie o sacoșă de umăr, din pânză, din alea în care se pun cărțile. S-a imaginat cu ea și a realizat că i-ar fi stat aiurea, fiindcă i-ar fi flendurat. Cărțile au suprafață mai mare, au greutate, sunt altceva decât un pachet de Winston, o legătură cu patru chei și-un portofel.
– Ți-a cam crescut curu’, i-a spus, într-o dimineață, Bogdan, șoferul directorului, cu care s-a întâlnit la lift.
Iulian a dus instinctiv ambele mâini la spate. A simțit țigările și portofelul. Purta cămașa peste pantaloni și, probabil, îi era umflată la spate. A-ncercat să-i zâmbească lui Bogdan, care i-a făcut cu ochiul și a continuat:
– Dar ai buci mișto, să știi.
Imagine reprezentativă: Lacloche Frères, 1905