Eginald Schlattner s-a născut în 1933, la Arad. A trăit și a studiat în Făgăraș, Sibiu, Brașov și Cluj-Napoca. În 1957, a fost arestat din motive politice și deținut timp de aproape doi ani. După eliberare, a lucrat ca muncitor într-o fabrică de cărămidă, tehnician constructor și desenator tehnic. În 1998, a apărut primul său roman, Cocoșul decapitat, care s-a bucurat de succes internațional și a fost ecranizat în 2008 de către regizorul Radu Gabrea. Din 1978, Eginald Schlattner este preot la Roșia, lângă Sibiu.
Părinte Schlattner, ne revedem după multă vreme, dar ne revedem cu drag tot aici, la Roșia. V-am găsit sănătos, v-am găsit foarte bine! Aveți o carte nouă?
Întâi de toate, trebuie să fac o corectare: nu m-ați găsit sănătos, dar slavă Domnului, nici bolnav! Pe trei sfert sunt orb, pe jumătate sunt surd și, vă rog să țineți minte, pe trei cincimi sunt olog. Am avut un accident de muncă, pentru că și un preot poate să aibă un accident de muncă. Pentru un accident de muncă trebuie două condiții, da? Să se producă în timpul serviciului, iar unui preot nu îi este așa de greu, pentru că el este 24 de ore la serviciu. În cazul unui tâmplar, dacă își taie un deget când taie slănină nu este accident de muncă, ar trebui să fie în timpul lucrului, pe când la un preot chiar dacă cumva, la rugăciune nu știu ce cârcel are, și ăsta-i accident de muncă. În al doilea rând, trebuie să fii angajat, iar curiozitatea pentru toți medicii este că la 85 de ani, când am avut acest accident de muncă tocmai în biserică, tocmai la rugăciunea de la amiază, Friedensgebet, a Păcii, eu eram încă angajat și sunt încă angajat, ca preot la penitenciar. Ceea ce pentru doctori a fost o mare curiozitate, unde au mai întâlnit ei un om de 85 de ani care mai este angajat și nu vine la spital cu cuponul de pensie, ci cu un document de la Episcopie! Iar, ca să vedeți, cum aceeași problemă – și-acuma intrăm, deja, în miezul problemelor – este văzută din două părți cu totul contrarii: „părinte“, zice țiganul de jos, „ce noroc ați avut că v-ați rupt piciorul în biserică și nu la birt!“. Iar colegul ortodox zice: „ce păcătos trebuie să fie popa sașilor că Dumnezeu l-a pedepsit, de și-a rupt piciorul în biserică!“ Vedeți, același eveniment, foarte controversat.
M-ați întrebat de o carte nouă care, într-adevăr, este aici – „Wasserzeichen“, dar wasserzeichen sunt acele filigrane pe care le vezi și pe bancnote, ba le vezi, ba nu le vezi, dar, chiar dacă va fi tradusă, pentru că s-a început traducerea ei acuma, nu poți să-i dai titlul de „Filigrane“. Eu m-am gândit să-i dăm titlul de „Filigrane de icoane“, fiindcă specificul acestei cărți care nu are seamăn este faptul că autorul scrie cartea aceasta într-o mănăstire ortodoxă de maici și, deja, prima frază localizează evenimentul: „ich habe mich ins Nonnenkloster Sf. Spiridon zurückgezogen“, adică „m-am retras în mănăstirea maicilor Sfântul Spiridon“ și de aicea, la vârsta mea de 75 de ani – 80 de ani, sunt retro perspective care merg până în timpul liceului și după aceea timpul de odinioară – ce frumos sună în românește „odinioară“ –, ajung din urmă prezentul și se termină în prezent aici, la parohie. E o carte la care am scris 12 ani, care a avut 1200 de pagini și marele meu noroc a fost că o doamnă cunoscută și apropiată de casa parohială a înjumătățit-o la 600 de pagini, așa încât poate fi citită și, deja, e pregătită ediția a doua, care arată tot așa, și puțin altfel, și începe și traducerea în limba română. Dacă eu o s-o mai apuc nu știu, pentru că eu sunt născut în 1933… așa că fiecare zi este un dar ceresc și nu știi, seara, unde te trezești. Dar „Wasserzeichen“, pe românește „Filigrane“… poate se va găsi și un alt titlu și eu aș propune, deoarece, într-adevăr, joacă… acțiunea este la mănăstirea sus-citată, eventual „Filigrane de icoane“.
Să spunem, părinte Schlattner, că mănăstirea despre care vorbiți se află lângă Bistrița. Aveți amintiri despre Bistrița… săsească?
Eu știu despre Bistrița și despre romanele acelea, cunoscute în Austria și Germania, ale lui Karl Franchy, Maurus und sein Turm, adică turnul acela care a ars și… pentru noi era deja departe și, cum în ’44 aproape toți cei de acolo au plecat, și din Reghinul săsesc… dacă episcopul nostru trimitea pe un preot în anii ’60-’70 în regiunea aceea, pe meleagurile acelea, acela nu-și făcea cruce, fiindcă nu o făcea, dar se bătea cu degetele peste frunte și spunea „părintele m-a trimes în Siberia săsească!“ Așa era cotată, … haben Sie das gewusst? Sächsische Sibirien. Că acuma Siberia săsească, cu câteva sate rarefiate și răzlețite, a ajuns și la noi! Aicea, la Roșia, suntem încă trei bătrâni de înmormântat, dintre care eu, cu cârja, sunt cel mai mobil, ceilalți nici măcar atâta nu pot.
V-am citit cărțile și știu că au un succes extraordinar, mai ales în străinătate și sunteți, cu siguranță, cel mai cunoscut autor sas, să spun așa, dincolo de granițe.
Și dincoace, după Herta Müller!
Ce mi s-a părut mie foarte interesant în cărțile pe care le-ați scris – faptul că vă construiți narațiunea, povestea, pe o osatură biografică, autobiografică. Deci, toată proza semnată Eginald Schlattner, deși pare la prima vedere o proză de ficțiune pentru că, nu-i așa, o duceți în zona prozei de ficțiune, este, în primul rând, o proză autobiografică. Și toate romanele sunt ample autobiografii. De pildă, am aici Clavir în ceață.
… scrisă la persoana a treia! Celelalte sunt scrise la persoana întâi.
Spuneți-ne câte ceva despre aceste inserții autobiografice.
Aceste evenimente autobiografice sparg tiparul celorlalți conaționali; eu, din moment ce mă refer la lucruri trăite de mine, am siguranța și certitudinea, cât de străine și cât de extravagante apar, indiferent dacă cititorul le crede sau nu, că sunt veridice. Asta este formula de comoditate! Eu vă spun un lucru: pentru Mănușile roșii, o carte foarte controversată, eu sunt singurul scriitor german care a primit scrisori de amenințare cu moartea, altul de limba germană nu este…
Pentru Mănușile roșii?
Da. Dar, slavă Domnului… cu apelativul… Dumneavoastră! „Pe Dumneavoastră o să-l omorâm ca pe un câine râios“. Da? „Dumneavoastră“… Nici dumneata nu vrei să fii pertu cu ucigașul dumitale. Toată lumea scrie, nimeni nu mai citește, așa spun francezii, dar iată că ăștia au citit despre mine și au vrut să-mi dea în cap!
Acolo apare o scenă, o scenetă mică într-o duminică, după doi ani de regim celular și, vă rog să fiți atent, n-am fost în doi ani și două zile scos la aer. Trei pași în sus, trei pași în jos. Credeți-mă, sâmbătă seara sau duminică vreți să ieșiți și cu soacra, numai să ieșiți, să luați aer… Așa, bun, doi ani și două zile! Și, într-o duminică se deschid ușile acelea de fier, și noi atunci trebuia să sărim cu fața înspre interiorul, spre spatele celulei, eram la Securitate în orașul Stalin, sub anchetă, de aceea eram numai în regim celular, că nu au avut unde să ne scoată. Deși, în grădina aceea mare se plimbau căprioarele, care erau protejatele colonelului Crăciun, nu noi, săracii studenți deținuți. Atunci, trebuia să stai cu fața la perete și să aștepți, să vezi ce vor ăștia din spatele tău. „Întoarce-te, ia-ți haina, puneți ochelarii“ sau altceva. Și, nimic. Stăm noi acolo și, la un moment dat, un cerb ne împunge la spate cu coarnele. Și ofițerul-șef al arestului stă în ușă și zice: „domnu’ Mușatescu, uită-te la cerbul acesta! Are guturai, are diaree și dacă mâine dimineață vine colonelul și vede că cerbul nu-l pupă, atunci pe noi, pe toți, ne pune la zid. Fă ceva cu el!“. Și-atunci să fi văzut, vânătorul s-a topit de bucurie. Gardienii erau în uniformă, dar cu papuci de casă, ca să nu-i auzim când se uită înăuntru. Și era așa, un fel de absurditate comică, în uniformă și în papuci de casă. Și să fi văzut atunci cum au adus și apă, și penicilină, care pentru noi nu se găsea, dar pentru ei era. Și, i-a curățat fundul, i-a curățat nasul și s-a așezat ofițerul-șef al arestului lângă mine, pe pat și a spus: ce bine o duceți voi, deținuții, nu aveți niciun fel de responsabilitate, casă și masă aveți, distracție aveți – sigur că da, ghetele, nu? – dar noi nu știm unde ne stă capul și ne bucurăm dacă scăpăm nevătămați! Și iată că așa de bine s-a simțit cerbul, că s-a lăsat jos și a adormit și a trebuit să-l scoată afară trăgându-l de coadă. Ei, uite, dacă nu s-ar fi întâmplat chestia asta, Realität, eu nu aș fi îndrăznit să o integrez în vreuna din cărțile mele. De aia zic: comoditatea! Cât de absurde, cât de exotice, cât de extravagante sunt acele momente biografice, din moment ce le pomenesc, eu știu că mă pot baza pe ele.
Ați spus în mai multe interviuri că „memoria este paradisul din care nimeni nu te poate izgoni“. Tare mult mi-a plăcut sintagma aceasta și, deja, a devenit, ca să spun așa, un citat celebru, pe care l-aș așeza undeva, lângă sintagma lui Paul Ricoeur, care vorbește despre „memoria fericită“. Filozoful francez Paul Ricoeur spune că există oameni care dețin această putere a „memoriei fericite“.
Prima carte am scris-o din disperare! Eu de multe ori am fost întrebat ce și cum, dar fiecare carte are alt impetus, adică alt elan, și, într-adevăr, Cocoșul decapitat a ajuns la 14 ediții și a fost prezentat la Frankfurt…
… și a fost ecranizat, și chiar am vrut să vă întreb dacă sunteți mulțumit de ecranizările care s-au făcut…
Sunt mulțumit și întotdeauna am spus același lucru când m-au pus acolo, în fața ecranului înainte să înceapă, în sala de cinematograf la Budapesta, la Bruxelles, la Viena și Graz și pe unde am mai fost, că „sper că nu ați citit cartea, iar dacă ați citit-o, vă rog să nu faceți comparații. Să vă uitați la film ca la un film sui generis“, că nu se poate compara un măr cu o ceapă, să zic așa. Că cartea-i mai bună și filmul mai puțin… nu, filmul în sine, indiferent dacă a avut sau nu a avut un calapod, un model literar, este o operă aparte, care ca atare trebuie judecată. Și, eu sunt mulțumit. Din păcate, Gabrea, la ecranizarea a treia a murit, dar a reușit să scoată șaptezeci de minute, din nouăzeci, iar aceste șaptezeci de minute întruchipează o acțiune compactă; ce a vrut să facă cu celelalte douăzeci de minute nu știm, dar, deja cu cele șaptezeci de minute este ceva ce are început, ce are sfârșit. Iar acuma, apare o nouă ecranizare, diferită de ecranizarea lui Gabrea, la Viena, de la cineva care nici nu se referă la ceea ce a făcut Gabrea…
Spuneți-mi, ce cărți ați citit în copilărie? Știu că familia Schlattner a trecut prin situații foarte complicate. Poate că pe copilul Eginald, lectura, limba în care a citit, l-au ajutat…
În primul rând, trebuie să vă mărturisesc un lucru, care e un specific al României: România niciodată nu a interzis celor treisprezece minorități etnice limba maternă! Eu am învățat românește la nouă ani, pentru că la nouă ani, în școlile cu predare în limba germană, a fost introdusă limba română ca limbă străină, cu două ore pe săptămână. Primul lucru pe care l-am învățat a fost „nu știu românește“. Și-acuma știu! Dar, înseamnă că toată lectura mea și toată producția literară sunt în limba germană. Știu foarte bine românește, dar nu aș putea să scriu în română. Ca să zic așa, eu sunt tributar limbii radicale sau vocabularului elevat. Așa încât, ce am citit eu în tinerețe erau cărțile de copii… am crescut într-un mediu citadin de sași nu Grossbürger, tocmai asta mă supără, dar Gutbürger… adică ne-a mers bine, dacă doriți: mama acasă, ai avut o menajeră, ai avut și o servitoare, ai avut un administrator care avea grijă de grădină, dar n-ai avut o nursă, n-ai avut o guvernantă, n-ai avut un șofer ș.a.m.d. Adică, noi ședeam în rândul doi. Mama mea a murit la 95 de ani și în viața sa a schimbat de patruzeci și șase de ori locuința și de cincisprezece ori țările! S-a născut la Budapesta… Numai la Făgăraș, când a fost scoasă într-o seară din casă… ne-au aruncat toată mobila pe geam… Au venit seara, era în ’48, un an după ce a plecat regele, noi deja pierduserăm magazinul, că am avut un magazin în piață la Făgăraș, adică lupta de clasă în fiecare comunitate avea un alt fascist… tatăl meu, cu ale sale, la Brașov și la Sibiu nici n-a intrat în colimator, dar acolo, în piață cu magazin, cu locuință foarte mare, frumoasă, o descriu în carte și au venit într-o seară, pe atunci încă eram răsfățați, mâncam în salon și a venit menajera, Fofo, și a spus că „uite, aicea este unul cu păr roșu și încă niște tineri și vor să intre aicea în salon“. Și nici n-a spus-o bine și au intrat și au spus „tovarășe, dumneata în seara aceasta trebuie să părăsești această locuință!“ Tatăl meu era speriat, abia venise din Rusia, dar mama mea a spus „eu nu plec!“. Parcă o aud acuma: „noi nu suntem criminali de război, eu am patru copii între șase și cincisprezece ani, unde vreți să ne băgați?“. „Aici vizavi, foarte aproape, e un atelier gol de tâmplărie, cu două sute de metri pătrați de beton, acolo puteți pune toată mobila“. Și-atunci mama le-a spus: „eu nu plec dacă nu ne dați o locuință civilizată pentru o familie, eu de aicea nu mă mișc!“. „O să vezi, numai, cucoană!“. Și a deschis geamul și a aruncat totul pe geam, toată mobila. Scena asta am descris-o, nu?
Da…
Și pianul, numai că în ceea ce privește pianul, noi ne-am răzbunat. Noi nu le-am spus ălora că se pot deșuruba picioarele și nu au reușit, a trebuit să spargă geamurile ca să îl scoată afară! Și-atunci s-a terminat: s-a terminat cu copilăria, s-a terminat cu bunăstarea și a venit o vreme în care nu am suferit de foame, dar ne era foame.
Tot ceea ce ne povestiți a devenit… roman.
Da, și era ceva generalizat. Nu li s-a întâmplat numai sașilor din ’48 încolo, toți au intrat în colimatorul sau în bătaia luptei de clasă. Noi am pierdut drepturile civile după ’44; în ’46 noi nu am avut dreptul să alegem și puteau să facă cu noi ce voiau: ne-au luat mașinile, bicicletele, motoretele, motocicletele ș.a.m.d. Au intrat la noi în casă și au scos-o pe surioara mea din pat și au luat patul. Dar, după ’48, iarăși ne-au integrat și am avut aceleași drepturi ca și ceilalți, dar până atunci noi am fost scoși de sub lege și de aceea ne-au deportat în ’45. Și aceea este o chestie pentru care sașii sunt dezamăgiți, pentru că sașii au știut că românii ne-au vândut rușilor. Dar nu este adevărat: Stalin, în decembrie ’44, a spus expresis verbis, „eu vreau să am 70 000 de sași și șvabi să îmi refac Ucraina, pe care oamenii lor au distrus-o“. Zice Zalle că „70 000 de nemți din România sunt în Waffen-SS“, adică declinul obștii germane pentru mine nu începe cu 23 August (1944), cu venirea rușilor, începe din ’43, dacă vreți, cu plecarea noastră la nemți și cu venirea nemților. Ăsta-i începutul; nu le place celor plecați, dar astea sunt adevărurile: în iunie ’43, 70 000 de bărbați între 17 și 35 de ani pleacă în armata germană. Și, după un an și jumătate, în ianuarie ’45, cine a mai fost apt de muncă, a fost dus în Rusia. Dar, asta a cerut-o Stalin, nu românii! Regele a spus: „Nu se poate! Ei sunt etnici germani, dar sunt cetățeni români“. Dar, nu, Stalin ne-a vrut pe noi! Dar, bineînțeles, sașilor și șvabilor le-ar fi plăcut mai mult teza aceasta, că românii ne-au vândut.
Spuneți-mi, ați scris în tinerețe? Când ați început să scrieți?
La 11 ani am început să scriu, deja, jurnal. Am fost premiat în… ’56, că sașii erau reticenți, la muncă erau buni, dar cu ideologia nu au vrut să aibă de-a face, și-atunci Neuer Weg a organizat în ’56 un mare concurs literar în limba germană, ca să mai dea curaj celor care știau să scrie în limba germană. Și, acolo, Premiul I l-a avut Paul Schuster și eu am avut Premiul al IV-lea. Eram student la Cluj și dintr-odată în ziare scria că s-a descoperit un talent. Am primit Premiul al IV-lea fiindcă nu era luptă de clasă în povestea aceea pe care am scris-o. La noi, la sași, nu era, fiindcă nu am avut proletari. Uite, Hans Bergel, care a luat atunci Premiul al III-lea, a fost în Germania și s-a erijat că a fost un mare anticomunist… Da, atunci a fost prima dată și am avut și un contract cu ESPLA, Editura de Stat pentru Literatură și Artă și se plătea între 40 și 100 de lei pentru o pagină și pe mine m-au plătit cu 100 de lei. 100 de lei pagina, când mama mea câștiga 333 de lei pe lună ca angajată! Și, cu o zi înainte să fiu arestat, am primit 3500 de lei și poștașul a spus: „du-te repede și scoate-ți banii, că eu nu am dreptul să umblu cu atâția bani“ și am ajuns acolo și mi-au dat banii și i-am pus pe CEC, și a doua zi m-au arestat. Cu CEC-ul la mine. Cinci zile mai târziu fratele meu a primit 5000 de lei, pe care nu a putut să-i ridice.
Și roman, când ați început să scrieți?
Eu am mai spus asta: am început să scriu din disperare, în 1991, după ce am rămas aici, paroh la Roșia. Și nu am crezut că va fi roman, nu am crezut că va fi tipărit, am scris absolut fără nici o intenție de publicare. Și n-am avut absolut pe nimeni în față, nici pe mine. Numai din disperare am scris primul roman. Mănușile roșii l-am scris din alt motiv: am vrut să-mi dau seama cum și ce, cu autenticitate, veridicitate și, dacă doriți, sinceritate, mi s-a întâmplat mie și, prin mine, li s-a întâmplat și altora. Eu sunt foarte controversat pentru atitudinea mea de la anchetă, din acei doi ani de zile. Am scris cartea exact cum am gândit atunci și nu cu vederile de acuma. Și, de ani de zile, de cincizeci de ani de zile sunt atacat ca trădător și agent al Securității. Și, uitați, nu se schimbă nimic. Acuma, când CNSAS-ul și-a deschis toate arhivele, imediat s-a năpustit și Hans Bergel, care a fost cel mai mare, cel mai mare opozant al meu și nu s-a găsit nicio notă informativă de la mine! Știți de ce? Fiindcă n-am scris! Și a venit cineva să-și ceară iertare?! Da, au venit doi inși care și-au cerut scuze că cincizeci de ani de zile m-au făcut agent al Securității, în rest, absolut nimeni! Așa că, o minciună care s-a edificat, prin niciun adevăr nu mai poate fi dislocată, să știți… Și este, așa cum zicem la spovedanie, că la spovedanie trebuie să fii sincer cu tine însuți, nu? Am scris exact cum am văzut lucrurile atunci și, dacă vreți, eu mă identific cu următoarea formulă: când îmi spun adversarii mei trădător, eu mă consider dublu trădător. Mă identific cu asta: întâi a trădat proveniența lui, sorgintea lui burgheză, și s-a făcut comunist și după aceea a trădat comunismul și s-a făcut preot. Ei, uite, asta este formula cea mai scurtă și cea mai adevărată, să știți!
Povestiți mult despre ceea ce îmi spuneți în cartea de convorbiri cu Radu Carp, Dumnezeu m-a vrut aici. Aș vrea să vă citesc un fragment dintr-o cronică literară dedicată acestei cărți… nu știu dacă o aveți, apărută în Orizont, la Timișoara, în 2018, scrisă de Vasile Popovici. Se numește „Omul Centenarului“ și vreau să auziți ce spune Vasile Popovici despre dialogul dumneavoastră cu Radu Carp. Zice: „Cartea de convorbiri realizată de Radu Carp cu scriitorul și preotul Eginald Schlattner Dumnezeu mă vrea aici este, în genul ei, unică, copleșitoare, prin adevărul ce se exprimă deopotrivă percutant, precis cum rareori am văzut și cu știință adâncă a sufletului omenesc. E și o splendidă declarație de patriotism inteligent și just, la distanță astrală de declamațiile jalnice ale celor care otrăvesc urechile și compromit continuu însăși ideea de patriotism, abuzată de național-comunism și de clasa politică post-revoluționară“.
No, auzi tu!
Îmi place mult textul lui Vasile Popovici…
Atunci, a meritat! Eu nu am vrut, nu am vrut dialogul acesta, și-acuma văd că, totuși, are rezonanță.
Are rezonanță și să știți că pentru noi, pentru cititori, oarecum, organizează biografia dumneavoastră, pentru că acolo vorbiți mult despre viața dumneavoastră și, mai ales, despre preoție.
Tocmai am terminat de tradus acest dialog în limba germană.
Spuneți-mi, vă simțiți apropiat de cineva dintre scriitorii români clasici? De Rebreanu, de pildă…
Da, de Rebreanu. Eu am făcut patru ani de liceu Radu Negru…
Știți că anul acesta se împlinesc 100 de ani de la apariția romanului Ion…
Care, știți cum a fost tradus în nemțește în anii ’30? Pentru că Ion nu spune nimic la neamț. „Pământul care te îmbată“, așa a fost tradus de Harald Krasser.
Sunteți preot, absolvent de Teologie…
Eu am făcut de două ori Teologia: o dată la 19 ani, după ce am terminat liceul german din orașul Stalin, m-am dus direct la teologie, dar m-am dus ca un agnostic sau ca un rebel. Am vrut să arăt că toate chestiile acestea cu teologia sunt niște născociri, opiu pentru popor, numai niște iluzii și minciuni. Aveam numai 19 ani și cu ce eram înarmat? În partea dreapta cu puțin Schopenhauer și Nietzsche, iar în stânga cu Stalin și cu Marx. Și am crezut că pe aceștia o să-i pun cu botul pe labe, dar nici vorbă, că la ce scară a evoluat teologia, 3000 de ani Vechiul Testament, 2000 de ani Noul Testament, nu a avut niciun fel de leziune. Eu, însă, am ajuns la psihiatrie cu o nevroză obsesivă, că oriunde mă simțeam ziua sau noaptea, Dumnezeu era acolo! Îngrozitor! Îngrozitor! Adică Dumnezeu era peste tot! Asta era de nesuportat, nu?… Și aveau niște metode pe care astăzi, când le povestești cuiva, după 60 de ani, unui medic, i se ridică părul măciucă: come insulinice și șocuri electrice! Și, după șocurile electrice, nu mai știam nimic, și venea iubita cu compoturi și tu o întrebai „cine ești?“ și ea începea să plângă… Și-atunci m-au dat afară, episcopul Friedrich Müller a spus „Schlattner muss weg, er macht uns die Studenten verrückt. Er ist schon verrückt, er macht auch die anderen“: el e nebun și le vorbește și studenților. Dar, și eu aș fi plecat, nu mai voiam să am de-a face cu aceste lucruri vagi, și nici cu literatura nu am avut. Și am intrat fără examen de admitere, pentru că atunci era o lege că dacă erai foarte bun în timpul liceului, și eu eram, la matematică pură, care nu mi-a plăcut deloc și de acolo am fost transferat. La Hidrologie, o secție nou înființată și, când am întrebat că ce-o să ieșim de aici, mi s-a spus că „Ia! Niște ingineri de apă și pădure și vă trimite în China pentru râurile alea mari“. Și, cinci ani mai târziu, înainte de examenul de stat în decembrie ’57 am fost arestat de acolo și exmatriculat. Iar în regimul celular, unde eu am fost foarte intrigat și iritat că, chiar pe mine, primul comunist sas adevărat, mă arestează, pe Dumnezeu l-am menajat. Trei, patru luni de zile nu l-am luat de mânecă. Dar, după patru luni de zile, când am văzut, mă, ăștia nu-ți dau drumul mâine, cu „săru-mâna“ și „am greșit“ și asta-i o chestie care începe să se întindă… erau anchetele de noapte, că nici nu te-ai culcat bine la zece, și nu stingeau lumina, că ziceau „hai, ia-ți vestonul și vino!“… groaznic… și-atunci eu am făcut un fel de făgăduială, că mi-am adus aminte, mă, tu ai făcut un an de teologie și poate că lui Dumnezeu îi place de cineva care nu spune din prima zi „amin!“ și „totu-i minunat“ și-am spus așa: „dacă Dumnezeu mă va chema, de data asta o să ascult!“. O dată și încă o dată am spus, dar am sperat că a doua zi mă va chema, dar iată că Dumnezeu nu m-a chemat cincisprezece ani de zile! Asta a fost în ’58. Iar în ’69 eu am terminat hidrologia și, fiindcă românii nu au intrat în Praga și Ceaușescu a spus „pace în interiorul cetății, dați-i drumul lui Schlattner, că de unsprezece ani de zile tot bate la ușă la noi, să-și termine facultatea“ și, dintr-odată m-am trezit în ’68 când, într-adevăr, Ceaușescu era eroul poporului, m-am trezit eliberat…
Am citit și în Jurnalul fericirii al lui Steinhardt și într-un volum de memorii scris de Alexandru Mironescu că, în momentul acela istoric, Ceaușescu a fost adulat…
Da! Am terminat, am devenit inginer, am avut un post bun și am avut o casă la Avrig, am colindat cu soția, care era învățătoare la secția germană din Avrig, toate șantierele, fiica noastră era în clasa întâi și trăiam destul de bine, aveam exact patruzeci de ani, în octombrie ’73… eu tot am știut că mai e ceva cu Dumnezeu, dar ar fi fost bine dacă m-ar fi scos din regimul celular sau, după ce am trudit în fabrica de cărămidă, în schimb de noapte la bandă rulantă, atunci mi-ar fi plăcut! Și, eu vă spun un lucru: este una să vorbești cu Dumnezeu la persoana a treia și ești nemulțumit de el și este altceva dacă te ia El de guler și zice „acum te vreau!“. Și totul, să schimbi sub Ceaușescu fronturile, după ce ți-a dat partidul voie să termini facultatea, tot, tot, tot, cu Securitatea pe capul tău, plus năbădăile și demonii de acum douăzeci de ani, că eram urmărit și de șapte draci, și de Dumnezeu… Plus că îți părăsești familia, măi frate, de la un salariu de patru mii de lei ajungi la o bursă care te și obligă zece ani de zile, așa că toate motivele profane erau împotriva acestei decizii. Un singur lucru am știut: a doua oară, Dumnezeu nu mă mai cheamă! Nu se va răzbuna, o să ajung inginer-șef, o să ajung în Germania…
Dar, este de-ajuns să nu te mai cheme!
Mi-am zis: nu mă mai cheamă! Și-atunci m-am refugiat… n-am mai știut ce să fac… erau niște decizii groaznice. M-am dus la preotul Constantinescu din Avrig, care era un fost căpitan de cavalerie, m-am dus la el și i-am spus: „uitați în ce situație sunt!“. Și-atunci mi-a dat un răspuns pe care nu-l uit: „dacă dumneata ai curajul să reprezinți obștea care îți este încredințată, cu toate păcatele și greșelile în fața lui Dumnezeu, fă-te preot. Dacă nu, rămâi inginer“.
Și m-am gândit, „măi, atâta curaj o să am eu“. Și soția mea, săraca, acuma că am ieșit din mizerie, a înțeles un lucru, nu pentru ce trebuie să mă duc, a înțeles că trebuie să mă duc! Și m-am dus, dar, ăștia n-au vrut, de la teologie, m-au făcut să dau încă o dată examenul de admitere și mamele colegilor mei aveau vârsta mea, aveam patruzeci, nu? Și am reușit, și au trebuit să mă înghită. Mai era decanul Binder, care, atunci când m-au apucat dracii, în ’53, în fiecare după-masă m-a chemat la el și a făcut exorcisme, dar dracul nu a cedat. Și am ajuns la psihiatrie și acolo, cu mare greutate, m-au pus pe picioare.
Erați preot când ați scris primul roman. Am observat că există în romanele dumneavoastră multe inserturi teologice. Unele vizibile, de pildă sunt pagini întregi în Clavir în ceață, dar și în celelalte. Există, cumva, o subtilitate în a transmite mesajele teologice… Dacă nu erați preot, poate că nu erau…
Nu erau, precis, dar, rămân tributare metodologiei, structurii literare. Au funcție literară, nu au funcție teologică. Tot ce este teologie se încadrează, se încheagă, se supune, dacă doriți, ductusului literar.
La un moment dat, N. Steinhardt, care îl iubea foarte mult pe Proust, a fost întrebat: „unde este prezent Dumnezeu în opera lui Proust, pentru că nu-i numit, nu-i apare Numele?“. Și, zice Steinhardt: „peste tot!“.
Da, așa este! Eu, deja, de zece ani citesc în franceză În căutarea timpului pierdut…
Scrieți la ceva acum? Scrieți jurnal?
Da, am acum ceva și, din cauza dumneavoastră nu o să termin! (râde). Da, țin jurnal, dar mai am multe de scris, totdeauna zic că este ultima și mai am două, trei lucrări care vor fi tipărite, dacă le termin. Sunt romane mici, dacă le termin și dacă mai trăiesc. Sunt niște povești, povestiri.
Autobiografice?
Tot autobiografice. Una se numește Însoțirea fetelor care au murit, deja, pentru că eu am această experiență că o sumedenie de fete, de studente, de iubite, mor înaintea mea. Și, le-am înșirat pe toate, vreo opt!
E ceva ce îmi amintește de Juan Rulfo, de Pedro Paramo. Proză scurtă?
Da, da… are, totuși, vreo trei sute și ceva de pagini…
Asta e! Proză scurtă gen Eginald Schlattner! (râdem)
Roșia, iunie 2021
Imaginea principală:
Ioan Pintea și Eginald Schlattner, credit: Florin Săsărman
