Elaine coboară la prima

Start

M-am bucurat când am văzut câinele. Înainte să mă așez eu pe scaunul liber din metrou, bărbatul cu câine își sprijinea un picior pe el, așa că m-am așezat câș, incomod, să nu deranjez câinele care stătea tolănit între scaune. Citisem dimineața despre rasa Shiba Inu și câinele părea Shiba Inu și după ce m-am așezat, m-am uitat de mai multe ori să văd dacă e Shiba Inu, dar nu mai țineam minte denumirea Shiba Inu, așa că am căutat pe Google doge breed, asta țineam minte, și Google mi-a răspuns că doge breed este rasa Shiba Inu. Mă uitam la poze și iar la câinele de pe jos, dar între timp, înregistram. Bărbatul era îmbrăcat cu pantaloni negri evazați trei sferturi, pătați pe ici pe colo, și ciorapi albi foarte lungi, în sandale. Dar avea un Shiba Inu în lesă. Și purta mască, una curată. Asta îmi dădea de înțeles că era un tip ok, așa sunt vesticii, îmi ziceam, neglijenți cu îmbrăcămintea. Cum nu eram încă sigură de câine, pentru că stătea tolănit pe jos și bălea pe podea și se zdruncina de câte ori metroul lua curbe, iar saliva lui se întindea pe jos ca o vopsea, am ridicat ochii la bărbat și, zâmbind sub mască, l-am întrebat: Shiba Inu?

Omul a dat ochii peste cap și m-a trimis cât colea cu întrebarea mea. Am lăsat imediat privirea în jos și m-am prefăcut că nici n-am întrebat. Că poate de sub mască și de la zgomotul metroului nu s-a auzit, iar tipul m-a înjurat pentru că l-am privit de prea multe ori și asta l-o fi ofensat. Am revenit la telefon și nu m-am mai uitat la tip și la câine decât cu coada ochiului.

Părea totuși Shiba Inu. Iar pantalonii totuși murdari. În plus, ciorapi albi și lungi, în sandale. Dar avea un Shiba Inu pe care îl ținea cum trebuie în lesă și avea grijă de el, îl proteja cu picioarele. Iar masca părea nouă, abia scoasă din țiplă. Și cum gândeam eu așa, bărbatul a scos dintr-odată un sunet grosolan din gât, și-a apucat masca, a tras tare de ea, a tras mult, apoi a eliberat-o din strânsoare și masca a pornit cu viteză înapoi până când l-a plesnit zdravăn peste nas și gură.

O fi mut, mi-am spus eu, nu știu de ce. Surdomut. Asta ar explica de ce nu m-a auzit. Ce ușor judecăm oamenii, imediat îi credem nesimțiți xenofobi numaiștiuce, dar ei de fapt au problemele lor, uite tipul ăsta bietul este surdomut și poate din acest motiv are un câine, un Shiba Inu. Cine știe, o mai avea omul și alte metehne și are nevoie de ajutor. 

Bărbatul a scos din nou un sunet gutural, a pufnit nervos, și-a plesnit masca peste față de câteva ori, s-a smucit în scaun. Ce mi-o fi trebuit mie să interacționez taman cu ăsta?

Dar veneam de la plajă, unde băusem o bere și eram relaxată, iar dimineața mă gândisem că poate aș fi în stare să-mi placă totuși câinii, uite, Shiba Inu, de exemplu, despre care se spune că nu put prea tare. Și în timp ce-mi aminteam eu despre asta, despre cum se spune despre câinii din rasa Shiba Inu că nu put prea tare, tot atunci am adulmecat venind de jos miros de câine. Câinele, posibil Shiba Inu, care bălea pe jos și se zdruncina de câte ori metroul lua curbe, mirosea. Mirosea a câine. Mirosul pe care îl detest atăt de tare încât nu vreau să am nici măcar prieteni cu câini și nici iubiți cu câini și din acest motiv dau swipe left la profilurile de pe Bumble care au poze cu câini și așa m-am gândit dimineața că o fi ceva, că prea toată lumea iubește câinii și toată lumea are iubiți și numai eu nu sufăr mirosul câinilor și n-am nici iubit și m-am gândit că poate aș fi în stare să-mi placă totuși cât de cât câinii. Shiba Inu, de exemplu. 

De vreo două stații nu mă simțeam prea bine pe scaunul ăla. Nu doar pentru că stăteam sucită cu spatele din cauza picioarelor individului, posibil surdomut, și a câinelui lui mirositor, posibil Shiba Inu, dar și din cauza gesturilor lui cu masca și a sunetelor pe care le scotea din gât și a înjurăturii din privire.

Mă gândeam să mă mut pe alt scaun, dar ar fi putut părea un gest necioplit să mă ridic și să caut alt loc. Metroul era oricum aglomerat, toată lumea venea de la plajă.

Devenisem conștientă de pantalonii mei scurți și de picioarele mele golașe unse cu cremă de soare, de geanta cu franjuri și sacul de pânză în care se înmuiau două nectarine și o banană, de pălăria pe care o țineam în brațe și care avea panglica din interior îmbâcsită de fond de ten.

Număram stațiile rămase până când aveam să mă ridic de pe scaun, când mi-a venit ideea să cobor la prima, pentru că era cam aceeași distanță de mers pe jos până acasă. Am verificat repede pe harta de pe telefon, repede pentru că metroul ajungea în stație și, într-adevăr, era cam aceeași distanță de mers pe jos până acasă, ba chiar un drum mai plăcut prin parc. M-am ridicat, dar bărbatul a început să rostească ceva pe sub mască fix în momentul în care observam că șoldurile mele au lăsat urme de transpirație pe scaun. Omul continua să pronunțe ceva apăsat într-o limbă necunoscută, ceva șuierat și evident insultător, mă înjura și eu nu știam cum să parcurg mai repede metrul ăla dintre scaunul transpirat și ușa metroului, iar când am trecut prin dreptul lui, și-a întețit cuvintele pe sub mască, lumea din jur auzea, dar eu speram că lumea din jur nu auzea. Până să trec de el, a răzbătut până la mine ultimul lui cuvânt pe care l-am și deslușit, un cuvânt dintr-o limbă pe care toți o cunosc, oamenii din jur o cunosc, un cuvânt care se termină cu urwa. Așa s-a auzit cuvântul, cu w și cu accent est european.

Când m-am văzut în sfârșit afară din vagon, am strecurat telefonul în geanta cu franjuri, mâna îmi tremura vag, mi-am îndesat pălăria pe frunte și am tras de pantalonii scurți, cu privirea la ieșirea cea mai apropiată. Am ieșit într-o stradă din centru pe care o recunoșteam, dar după câțiva pași, am făcut stânga pe o stradă pe care nu o cunoșteam, dar unde era mai puțină lume. Eram amețită de la berea de mai devreme și foarte obosită. Mai aveam de mers pe jos până acasă vreo treizeci de minute.

Imagine reprezentativă: George Grosz, Kurfürstendamm, 1925

Ediția actuală

#04, 03/24

O poți cumpăra aici
sau aici
×