CGI-ul ne-a pervertit atât de mult memoria cinematografică (nouă, ăstora crescuți cu efectele speciale ale anilor ’80-’90), încât atunci când ni se livrează un SF realizat cu metode old school, fără supremația ecranului verde, ni se pare aproape un produs indie, ceva iconoclast, o frondă de underground. Acesta este și cazul (cu supramăsură) al noului film din franciza „Alien“ – Alien: Romulus (2024) al lui Fede Alvarez.
Denis Villeneuve ne-a reamintit – cu Arrival, Blade Runner 2049 și cu cele două Dune – că filmarea „analogică“, adică recursul la geografia vie a lumii în stage design, face minuni exact ca pe vremuri; și, mai ales, crește coeficientul de posteritate al filmului, deoarece acesta nu mai este dependent de evoluția graficii computerizate. Bunăoară, câte filme scoase acum un deceniu și îmbâcsite de CGI nu par deja expirate la proba calității vizuale? Ei bine, Alvarez vine puternic pe direcția trasată de Villeneuve.
Până acum, franciza „Alien“ a dat dovadă de-o uimitoare rezistență la testul timpului. Filmul din 1979 al lui Ridley Scott se ține chiar și-acum zdravăn. În altă ordine de idei, regizorii angajați de-a lungul celor 45 de ani ai francizei să ducă mai departe odiseea creaturii xenomorfe n-au dat-o-n bară, ci au reușit într-un fel sau altul, cu urcușuri și coborâșuri, să țină sus ștacheta; ceea ce nu se poate spune despre Terminator, o franciză făcută țăndări, sau Star Wars, atât de trasă de păr și ramificată de amorul box office-ului încât s-a contaminat de sindromul „Tânăr și neliniștit“.
Scott a creat stratul bazal al francizei oarecum în paradigma SF revoluționată de Stanley Kubrick, punând accentul pe primordialitatea psihologică a personajelor, pe imagistica bioetică și pe hiperestetismul tehnologic al decorurilor. James Cameron, care a regizat al doilea film din franciză (cel mai slab, din punctul meu de vedere), a deviat de la această axă, sacrificând complexitatea personagială și ambientul șaptezecist de navă spațială și obținând în schimb o butaforie sterilă, în care limitările grafice sunt mereu vizibile, și obsesia de-a realiza un mega-blockbuster răstoarnă povestea într-un soi de war movie doldora de machisme GI Joe, de parcă ne-am uita la o încrucișare confuză între Full Metal Jacket și Saber Rider, cu o Sigourney Weaver pe post de cobai, prin intermediul căreia Cameron o schițează de fapt pe Sarah Conor din Terminator: Judgment Day. Noroc că pe firul istoriei, în 1992, apare David Fincher. Altă mâncare de pește. Fincher împachetează totul, cu eleganță și visceralitate grunge, într-o dramă penitenciară postapocaliptică. Avem naturalismul ecosistemului (oceanul contaminat, insectele, jegul, bolile), avem o tramă sectară, avem abundența giallo de sânge și secreții, avem un scenariu jos pălăria și avem ocrul sacru din SF-urile sovietice ale anilor 1980 – filmul parcă polenizează atmosfera din Dead Mans Letters al lui Konstantin Lopușanski și O-bi, O-ba: The End of Civilization al lui Piotr Szulkin. Mai departe: Jean-Pierre Jeunet, cu al său Alien: Resurrection, nu mi se pare că a adus plusvaloare francizei, chiar dacă, după rigorile francizei, nu a luat-o pe arătură precum Cameron. Prea zvăpăiat. Prea manga. Prea cinéma du look. Prea Jeunet. Celelalte două părți regizate de Riddley Scott, Prometheus și Covenant, au resuscitat excelent franciza, însă fără a-i da o nouă detentă, un nou spirit; au contribuit mai degrabă la întărirea doctrinei scottiene a francizei.
Așadar, era nevoie de un suflu nou. N-o spun eu, ci Ridley Scott într-un interviu. Iar regizorul uruguayan a fost cel care i-a aprins beculețul. Scott este, de altfel, și principalul producător al filmului.
Ce tactică a folosit Fede Alvarez pentru a galvaniza franciza? A încheiat un „pact stilistic“ între prima și a treia parte. Acțiunea lui Romulus este plasată între Alien (Scott, 1979) și Aliens (Cameron, 1986). Hârșit în filme horror precum Evil Dead sau Don’t Breathe, Alvarez reproduce infrastructura de navă a lui Scott (inclusiv paleta cromatică, texturile de VHS, impuritățile audio, retorica personajelor) și „linkuiește“ din Fincher elementele de splatter și de slasher. Efectul? Obține nu doar un sci-fi horror fâșneț și impresionant de matur, nu doar un elogiu spectaculos adus moștenirii lui Riddley Scott, ci și un showroom de antropologie cinematografică.
Mai există alte câteva aspecte care insuflă filmului lui Alvarez aura unui artefact, a unui tur ghidat printre rămășițele unei epoci apuse – și au de-a face cu strategia scenariului și a castingului.
Alvarez a ales să filmeze cronologic, adică un avantaj enorm pentru actori, deoarece le oferă o mai bună (riguroasă, organică) integrare în lumea interioară a personajului. Chiar și pentru cei mai experimentați actori nu-i întotdeauna ușor să intre direct în pâine, să înceapă filmările cu un moment de climax, poate chiar cu deznodământul, fără să fi trecut printr-un proces de decantare a poveștii. În plus, faptul că poți interacționa cu un habitat concret, palpabil (decorurile), și nu cu un ecran verde, induce mai multă naturalețe afectelor, o translatare mult mai autentică a relației obiect-subiect. De asemenea, Alvarez a folosit actori nu neapărat necunoscuți (Cailee Spaeny, Archie Renaux, David Jonsson), ci la început de drum. Asta a eliberat narațiunea de monopolul vedetelor, lăsând teroarea să plutească nefiltrată, acaparatoare, un eu hipnotic; și, alt aspect important, a mutat reflectorul spre monstrul mamifer, dezlănțuindu-i întregul arsenal de particularități biologice care a făcut din creatură închipuită de H.R. Giger unul dintre cele mai influente coșmaruri spațiale din istoria cinematografiei.
Cu Alien: Romulus, franciza câștigă o redută: demonstrează că nu s-a osificat într-o dogmă narcisiacă, ci suportă rectificări flagrante, intruziuni experimentale.
Imagine: Alien Romulus, r. Fede Alvarez, 2024
