Emanuel Guralivu a publicat recent un nou volum: în zori ca după un sfârșit de lume (Cartier, 2024). Bogdan Crețu mi l-a recomandat, alături de poemele sale, care mi se par autentice și valoroase – fruste, dar meticulos lucrate. M-am gândit că un interviu nu poate strica nimănui, așa că l-am făcut.
Cum va arăta sfârșitul lumii?
Avem un întreg arsenal de imagini și locuri comune pentru a descrie și fixa sfârșitul lumii. Cumva s-a banalizat prin supraexpunere, prin tușele îngroșate teologic, ideologic sau cinematografic. Cred că sfârșitul lumii e mult mai sinistru de atât, cred că deja se întâmplă. A luat forma unui soi de Alzheimer colectiv; deconectați de la tehnologie suntem dezorientați, umblăm fără memoria locurilor reale, reacționăm doar la unele impulsuri, uităm cuvinte și expresii, iar natura nu ne mai încântă, ci ne produce neliniște, ne înspăimântă, nu o mai putem controla dintr-un touch pe tabletă sau iPhone și nu o mai putem fixa într-un plan fotografic de pus pe Facebook, Instagram sau Twitter. Natura devine muzeu. În ultimă instanță, sfârșitul lumii e tocmai suprasaturarea asta până la desensibilizare, suprasolicitarea creierului până la pierderi de memorie și ceață cerebrală, mișcări de zombie, consum pe impuls, prefabricate, semipreparate, burnout, lăsăm aplicațiile și toolurile să scrie și să vorbească în locul nostru, întotdeauna e un ecran între noi și realitatea din jur, un ecran tactil ce înregistrează în locul ochilor noștri și un cloud în care ne stocăm viața trasă în diapozitive digitalizate.
Ce știe poezia despre sfârșitul lumii?
Sunt două filme care surprind posibilitățile poeziei în raport cu sfârșitul lumii: They Live al lui John Carpenter și Upstream Color al lui Shane Carruth. În primul, avem ochelarii de soare ca un instrument, prin care vedem dincolo de aparențele viu colorate, o realitate în cadre alb-negru, în al doilea, e Walden-ul lui H.D. Thoreau ca un laitmotiv aproape muzical, hipnotizant, de asemenea, și un personaj numit The Sampler care înregistrează fiecare sunet și face muzică. Dincolo de aceste repere culturale, poezia poate doar aproxima sfârșitul lumii oferindu-ne, în loc de spaime, o nouă grădină a edenului nedigitalizată.
Cum vă simțiți după ce ați predat un volum?
Primele zile de după încheierea unui manuscris sunt zile liniștite, munca e încheiată și pot respira din nou profund. E o perioadă în care nu mă mai mișc poetic prin cotidian și domestic, doar respir și alerg. Apoi predau manuscrisul și după starea de euforie-bucurie-energie vine îndoiala, senzația aia cleioasă că m-am grăbit și încep să recitesc panicat tot manuscrisul vânând greșeli închipuite, versuri proaste, cuvinte în plus, imagini redundante. După o vreme, extenuat de tot travaliul ăsta ipohondric, îmi revin și las lucrurile să curgă.
Cum ajungeți la forma unei poezii?
Sunt o fire impulsivă, iar scrisul e aproape o formă de terapie, de lucru cu mine însumi. Uneori poemele îmi ies din prima, dar nu mă las până nu le rescriu, până nu le stric puțin ca pe o jucărie pe care o demontez și apoi încerc să o refac din amintiri. De cele mai multe ori îmi vin imagini disparate printr-un procedeu pe care eu îl numesc starea-de-defazare, când negativele (interior versus exterior) fac un joc de planuri și în fisura aceea e parcă o nouă realitate, o nouă existență sau pur și simplu un nou fel de a vedea, de a simți; oricum ceva ce neliniștește și declanșează scrisul. Multe dintre poeme au fost scrise în alergare, când epuizarea declanșează defazarea. Alteori se întâmplă să fiu la volan și să îmi vină aleatoriu două-trei versuri, care probabil dospeau în pânza freatică, până când s-a ivit prilejul. Forma finală a unui poem vine de cele mai multe ori după cel puțin patru-cinci variante, de parcă aș pregăti un meci de box făcând numai runde de sparring.
Poezia este speranță, dezamăgire, descriere sau fericire?
Cred că poezia adună câte ceva din fiecare (speranță, dezamăgire, descriere, fericire), dar în ultimă instanță e un exercițiu de intensitate, doar în momentul acela de intensitate pură uiți de tine însuți, de tot ce e în exterior, de neliniște, în momentul ală de intensitate timpul îngheață, totul se limpezește și ești inundat de calm ca și cum poemul tău e o piatră dintr-o grădină japoneză.
Imagine © Marina Bugs
