Emerald Equus

Start

Văd uneori mâinile alea care trag ba într-o direcție, ba într-alta. Văd cum își perindă degetele prin emisferele mele, încercând să înșface câte o bucată ca s-o împroaște cu melancolie și dor de țară. Dar care țară? Sau cum îmi eliberez mâna din prinsoarea altor mâini, în Raiul în care mă aflu, ce devine lent Iad, în timp ce Iadul din cealaltă parte se transformă în noul Rai pentru starea mea de ducă și de Heimat. Și îmi pare atât de greu, încât am impresia că mi s-a mutat uterul în plexul solar, cu durerea în etape. Degeaba stau pe fotoliul Soare-Răsare din fața biroului –, căci așa îi zic fotoliului meu din velur portocaliu, cu speteaza și brațele unite în onduleuri, precum carcasa unei scoici cu perlă –, încercând să desfac ițele ghemului dintre sâni.

Cum mă uit pe geam la frunze, în apartamentul meu din Kapitalima, mintea îmi fuge la cealaltă problemă. Merg până la urmă și comand, după ce m-am frământat zeci de zile. Spre seară mă așteaptă trenul, clipă în care am să uit de toate. Speranța în dulcele tranziției moare ultima. La ghereta din tablă de pe malul Dunării, peste care trece ca o curea Podul Păcii, exact acolo, la unul din capetele podului cu geam din sticlă și păsări albe din email, mă afișez în spatele unui tip cu un câine. Știu ce va comanda, dar nu-i pasă nimănui de scârba mea infinită, nu, și oricum nu prea sunt multe de cerut, cine se apropie de tipa cu șapca fără calotă, din care îi iese părul strâns în coadă ca la tenis, ei bine, în preajma ei spui cuvântul-cheie și aia e. Iar această femeie dinapoia vitrinei, cu tenul ridat, te servește numaidecât. De data asta intervin eu, cu o rugăminte specială: îi cer un sandviș de la un cal cu ochii verzi. Tenismena se uită perplex, fără să mă înjure, fiindcă suntem totuși în Kapitalima, unde emoțiile se manifestă sub tutela dresajului, dar îmi face semn să mă car, asigurându-se că e corect ce i-am zis. Ea chiar nu știe ce culoare au caii linșați, de unde naiba, și în plus s-a prins că sunt pusă pe șotii, așa că valea!

Plec supărată, gândindu-mă la orașul meu dintre munți și la bunica din azil. Perversiunea Iadului în care mă aflu atinge cote înalte, obiectele din jur mă lovesc cu spută, și eu le răspund în gând la fel. Intru în biserica Sfântul Benedict în drum spre bloc, catolică și goală, ca să verific găvanul tabernaculului din piatră, pitit în peretele stâng din interiorul lăcașului. Iau firmiturile de pâine rămase într-un șervețel și ies să servesc păsările în semn de respect pentru forul meu interior. Am de schimbat trenul o dată. Mijloacele de transport sunt adaptate celor două lumi. În primul, se călătorește de parcă plutești în aer, și în locul ferestrei lesne îți imaginezi un ecran cu natura desfășurându-se în mare viteză, alteori cu blocuri și case marca Lego. În al doilea, pare că ai aterizat într-o căruță vintage, dotată cu geamuri și plafon. Azi, lângă mine, pe scaune cu tapițerie intactă, șed doi tineri zgomotoși. Rup tăcerea, ce mie, de altfel, îmi oferă o anxietate cruntă, o rup cu râsete stridente urmărind același video de pe YouTube de mai multe ori. Încerc să înțeleg despre ce e vorba, analizând pieziș titlul clipului. Citesc: Stellas Leben mit Tourette. OK. Îmi pun căștile și butonez satisfăcută: o tipă tânără care suferă de sindromul Tourette în Kapitalima se confesează în cadrul unei emisiuni. Opt adulți ocupă câte un scaun de catifea roșie pe o scenă elegantă. Stella vorbește, prezentatoarea ascultă cu mare interes. Derr Hitler! îi scapă tinerei, de parcă ar fi strănutat, și continuă să se destăinuie mai departe, cu o seriozitate de neclintit. Din când în când, strănută din nou – Hitler! Hi Hiit! –, camerele filmează, în direct se petrece totul – Ich habee Coroona!, răcnește prelung la un moment dat, în sictir, eu zâmbesc, amintindu-mi pandemia de acum câțiva ani, ce frustrant trebuie să fi fost pentru fiecare, să fii ștampilat cu boala, cu acel sentiment de lepră, mai ales la începuturi, dar coprolalia nu face diferența, astfel că țâșnesc din tine cele mai nedorite lucruri, alea complet amuțite în subconștient. Prind drag de Stella și de simbolistica ei.

După o perioadă, mă transfer în căruța cu sticlă pătată și pereți lipicioși. Nimeresc într-un compartiment cu o fată a cărei ochi de-un kaki sentimental s-au dospit cel mai probabil în țara în care am crescut și eu. Pare că ne-am dirijat după același calapod al trăirilor și noțiunilor de viață, iar regăsirea unei compatibilități, oricât de fragede, îmi încălzește sufletul, e dulce și reală, ca atunci când urmărești un film mut de la începutul secolului XX, să-l dăm pe Timpuri noi cu Charlie Chaplin, și observi o mulțime de oameni ovaționând, iar printre figuranți se găsește unul care să privească direct în camera de filmat. Pentru o secundă ai simțământul salutului dintre epoci, persoana se rupe de predeterminismul scenei sau din entuziasmul forțat și sare într-o bulă anacronică cu tine. Un fior mă cuprinde vizionând persoana deodată vie, fără nicio legătură cu acei actori și actrițe trecuți de atâta vreme. Și totuși, ce e aici îți lipsește în cealaltă parte. Ce nu se permite în cealaltă parte se permite aici. Spre exemplu, acolo n-ai să vezi niciodată un abțibild zgâriat cu un delfin între spetezele scaunelor. Aici, da.

Orașul mic dintre munți mă așteaptă cu brațele deschise. Respir mai bine, cel puțin în primele zile, hăul din plexul solar se astupă, freamătul oamenilor cu spirit de furnică din metropolă devine o simplă amintire ori o scenă dintr-un film, nimic din ce mi s-ar fi întâmplat mie, reiau vechile apucături, ca după o pauză albă. Mă uit pe geam la alte frunze, un soare și aceeași lună palpită diferit. Bunica se gândește la mine, eu plec la ea în dimineața următoare. Mă transpun într-o nouă bulă de timp, într-un loc ce colcăie de bătrâni, de scaune cu rotile, paturi reglabile, cadre de mers, noptieră cu masă pliabilă, saltea anti-escare, dulapuri din lemn de cireș lăcuit, jilțuri de răchită și canapele cu cergi țesute manual din lână. Nu stă singură în cameră, vecina ei, Sidonia, aude foarte bine, e sensibilă la zgomote puternice, dar pronunță greu, cu suspine. Bunicii, în schimb, trebuie să-i vorbești răspicat și ea răspunde într-o voce pătrunzătoare. Te privește atent, cu doi ochi verzi, plini de energie. Verdele ăsta are ceva din textura plantelor atinse de soare, îl ador, iar dorul meu față de ea este nespus de mare. Ne-am format un protocol, îi pun pălăria de soare și ieșim în curtea azilului ce arată mai degrabă ca o livadă cu pomi fructiferi de unde eu rup câteva mere, pe care de altfel le găsesc anoste, dar astea fragede și mici m-au cucerit total. Cățelușa metis ne întâmpină și se gudură cu țâțele mari pe lângă noi. Nu demult era un pui, acum e gravidă. O plimb pe bunica într-un cărucior, așa cum mă plimbase ea când eram mică, distinsesem asta într-o poză în care se afișa mândră ca un ofițer, împingea de mânere, iar eu rânjeam, vulnerabilă și cheală. Înainte să fie internată la cămin, reușisem să înlătur carnea din mesele ei. Am convins-o că nu este un fapt etic și nici sănătos. La căminul cu nume de om sfânt, totul s-a dat însă peste cap. Revenind după prânz în cameră, îi scot pălăria, sprijinind-o de bura unei veioze nefolosite, în timp ce o infirmieră o ajută să se urce pe marginea patului. O salut frumos pe Sidonia, care, adeseori, doarme ziua. Mă privește amuzată, frecându-și ochii de-un verde închis plini de roșeață. Imobilizată în partea de jos a corpului, vecina noastră e ridicată în capul oaselor, apoi mai departe în poziție de șezut, precum bunica. Două asistente bat la ușă, intrând cu mâncarea pe un suport de metal cu roți. Supa cu tăiței scoate aburi. Bunica preferă să o hrănesc ca pe un bebeluș, mă așez lângă ea și îi dau cu lingura. Mă întreabă dacă nu vreau să gust, mie îmi chiorăie mațele de foame, nu-mi luasem nimic cu mine, supraviețuind încă precum un adolescent neglijent cu hrana. Îmi spune că e de pui, mă înroșesc, înghit în sec de nervi, Sidonia în paralel îmi confirmă că e gustoasă, eu le repet că sunt vegană, bunica tace, țuguindu-și buzele ca să o servesc în continuare, sentimentul matern mă încearcă, mai ales că se sprijină cu trupul de al meu și singurul ei smoc de păr îmi ajunge drept la umăr. De parcă nu ar fi auzit, mă îmbie să servesc din nou, Sidonia plonjează într-un râs isteric, ca de obicei când speculează absurditatea situației și nu ațipește ori plânge în hohote, îmi fulgeră prin minte ochii lor frumoși, numai ai mei sunt maronii, unii spun că aduc a frunze de spanac în funcție de ce obiecte focalizez, dar e clar mai mult înspre țărână, de ce să mint. Nebunia se dezlănțuie, întrebarea se repetă, hohotele și icniturile de râs plesnesc aerul, mă înfierbânt, ich bin Veganerrin!, izbucnesc, bunica nu aude, mai soarbe dintr-o lingură, repetă întrebarea, Vegaan! Veg!, strănut eu dinadins, Sidonia se perpelește de amuzament, furia îmi crește, fug pe coridor să iau aer, supa s-a terminat oricum. De pe pervazul ferestrelor, porumbeii mă studiază speriați, inspir adânc, ascultând șlagărele radiourilor suspendate pe pereți. Mă liniștesc privind ursuleții panda din colțul fotoliilor, în tăcerea pardoselii și a trandafirului japonez. După câteva minute, o miasmă de rahat cucerește împrejurimea. Ca și cum ar fi sunat clopoțelul de intrare, revin glonț în camera cu priviri verzi. La felul doi, s-a dat mușchi de porc cu farfalle. Porcul îi face rău la bila leneșă, îl lasă la o parte, Sidonia papă tot, fiindcă e mai tânără decât bunica cu un deceniu. Înfig furculița în câteva fundițe, înmoi în sos și îi ofer. Tremur. La final, soarbe cu un pai din sticla cu apă. Mă roagă să pun bucata de carne într-un șervețel și să-i dau potăii borțoase. Nu pot. Îi spun să mă ierte și o îmbrățișez drăgăstos. Face pe supărata, cu privirea într-o parte, dar în scurt timp se uită la mine, căci eu nu acționez, și îmi zâmbește.

Plec spre după-masă. Soarele tronează pe cer, iar eu mă apuc de scris la biroul de lângă geam, nu înainte de a-mi face un sandviș cu tofu afumat și pate vegetal. Mușc zdravăn când aud un nechezat de-afară. Un bărbat tuciuriu și burtos cosește iarba, iar un cal maroniu mestecă din fânul adunat în dricul căruței, alungând muștele cu coada. Ies în spatele blocului, omul e prietenos cu mine, îmi dă voie să mă apropii de femelă. Am emoții când ajung față în față cu ea, animalul, oprindu-se din molfăit, întoarce capul spre mine. O mângâi pe frunte, examinându-i ochii scăldați în ape schimbătoare, în funcție de poziția lor, eu tind să cred că sunt tot verzi, că mai degrabă împrumută ceva din textura plantelor atinse de soare, deși se spune că cei cu irisul de această culoare sunt foarte rari, atât în Iad, cât și în Rai, dar poate doar îmi imaginez familiaritatea lor, locuind în casa lăsată de bunica mie.

Imagine reprezentativă: Addison Jones

Ediția actuală

#05, Vară 2024


O poți cumpăra aici
sau aici
×