Emoția etalată

des-Iluzii

Start

Înainte de toate, „Performing ’89. Stări de deziluzie“ (curator Alina Șerban, Institutul Prezentului) reușește să aducă în prim-plan emoția din spatele informațiilor, ce s-a simțit înainte de ce a fost. Așa că publicul se poate regăsi în ceea ce vede fără să fi fost acolo. „Stări de deziluzie“ e un traseu inițiatic, un drum pe care îl începi trecând prin „camera“ artistului Dan Mihălțianu – o masă de lucru, un scaun de lemn, un bloc de desen, câteva pensule și creioane, un lavabou într-un colț, o cutie de Café Globo, un aparat de ras cu lame. Radioul de pe etajeră rulează știrile din decembrie 1989, e un sunet de fond, nu un vacarm, cum era atunci, vocile sunt înăbușite, prevestesc și neliniștesc. Pe un perete un proiector produce iluzia unei ferestre: Fereastră, Maria Rosetti, nr 53. E 1989, România Socialistă, un decor auster, acea senzație de gol care te apasă, a izolării. Iar vocile tot zumzăie.

Odată ce ai trecut pragul încăperii, ai o libertate deplină. De acolo, spațiul expozițional nu mai este organizat în camere de trecere, ai libertatea de a te orienta singur. Trecerea prin acea „poartă“, sfârșitul anului 1989 și sfârșitul dictaturilor în Europa de Est vrea să joace acest rol – să te cuprindă și să te arunce în valma anilor ’90. Mesajul nescris e cumva kafkian – you are all free and that’s why you are all lost.

„Stări de deziluzie“ se ocupă de trei spații vecine, care în Timișoara confluează și se amestecă de câteva sute de ani: România, Serbia și Ungaria. Pentru copii, 1990 a însemnat Lambada și Campionatul Mondial de Fotbal din Italia. Pentru ceilalți au fost mineriadele, IMGB face ordine, FSN, alegerile și Piața Universității, apoi iarăși mineriadă. Am putut să simt și eu cum lucrurile o iau la vale, deși aveam doar zece ani. O vreme, încă mai mergeau banii vechi, prețuiam o bancnotă de 10 lei, anul următor bancnota a devenit o monedă. Tot tata mi-a dat-o pe prima, moneda era strălucitoare, nou-nouță, și purta în relief o cunună de lauri în jurul lui 10. Am zis să o țin bine. În mai puțin de două luni, aveam opt monezi de 10 lei. Foarte repede, au devenit mărunțiș. Aveam tot mai multe lucruri în magazine și tot mai puțin posibilități să le cumpăr. Valabil pentru unii dintre noi. Alții, cei care aveau buticurile și afaceri mai mari, se mișcau repede, au apărut în vocabular Srl, SA, SC – încercam să mă lămuresc în privința acestui să te descurci.

Fotografiile lui Iosif Király dispuse pe mai multe rânduri ocupă un întreg perete – blocurile începute și abandonate, șantiere păzite de macarale încremenite, minerii din Piața Universității, grevele, oameni cu sacoșe, publicitatea stradală care rânjește grotesc într-un peisaj uman în degringoladă, vânzători ambulanți, un navetist întins pe o banchetă de tren, banchetă din aceea care miroase a vinilin, are sub cap o plasă imprimată cu femeie frumoasă, fotomodel sau actriță, și el e tânăr, în universul acela amestecat cele două chipuri stau una lângă celălalt fără să mai intre în contradicție, totul e firesc și nefiresc. Către ce privește bărbatul? Ce are în plasă? Unde merge? Câți ani are acum? Plasele acelea, de plastic, cu imprimeuri, deveniseră dintr-o dată un accesoriu de vestimentație – nu intrai și nu ieșeai din casă fără vreo plasă.

Big Hope, un colectiv de artiști maghiari, ocupă jumătate de perete cu un proiect îndrăzneț și dureros. Odată cu prăbușirea protecției sociale cu care vechiul regim își mai glazura opresiunea, în Ungaria au apărut tot mai mulți oameni ai străzii, oameni care s-au aciuiat în parcuri, pe sub poduri, prin stații de autobuz. Acest lucru nu ar fi fost posibil înainte de 1989 doar în sensul că ar fi fost acoperit de sistemul politic, măturat, pus sub tăcere. Proiectul Inside Out a însemnat distribuirea de aparate de fotografiat, lăsându-i pe acești oameni să-și documenteze singuri viața, aparatele au fost recuperate și oamenilor le-au fost luate interviuri. Realitatea acestei documentări este absolut surprinzătoare – uneori caustice, dar de cele mai multe ori neutre, mărturiile nu au aer revanșard sau victimizat, ele exprimă acceptare și „normalitate“, ca și cum acel nefiresc a venit firesc în continuarea nefirescului de dinainte, și totul – un firesc și mai mare.

Big Hope în „Performing ’89. Stări de deziluzie“ foto ©Augustin Cupșa

Evident cea mai tulburătoare este participarea Serbiei. Proiectele nu vorbesc despre ce s-a întâmplat cu Iugoslavia, destrămarea politică, disoluția socială și războiul, ci doar despre ce li s-a întâmplat lor, în țară. Nu există cauze, există efecte, nu există forțe exterioare, există pur și simplu tristețe și dezolare. E locul în care am zăbovit cel mai mult și am privit îndeaproape fiecare detaliu al acestei stări. Vesna Pavlović și Škart fac minuni și aduc în prim-plan starea invizibilă a lucrurilor. În anii ’90, radio B52 și artiștii au trebuit să ducă o luptă de gherilă, infiltrându-se în cele mai banale detalii ale cotidianului, le-au ștanțat cu senzația de dezolare și neputință. Întocmai ca bilete de tren, reproduse pe cartoane A4, atârnate cu sfori, biletele către Tristețe (Túga) ajung să fie purtate de fiecare sârb, de precupeți, de trecători, de muncitori sau de intelectuali, ca într-o colonie penitenciară, unde soarta îți este tatuată pe piele. Iar ei zâmbesc în fotografii pentru că așa se face în fața camerei.

Škart, Vesna Pavlović – Tuga, în „Performing ’89. Stări de deziluzie“, foto ©Augustin Cupșa

Austeritatea economică, necunoscută mai înainte, când pe noi ne încolțeau lipsurile, a fost justificată prin propagandă patriotică și identitară, tichetele pentru alimente au fost transformate de artiștii din Škart în Cupoane de supraviețuire – cupoane pentru „revoluție“, pentru „teamă“, pentru „prăbușire“, pentru „orgasm“ sau pentru „fericire“. Spre deosebire de noi și de unguri, anii ’90 au consemnat rămânerea la puterea a partidului lui Milošević, un pluripartidism fragil și consolidarea opresiunii regimului. Dialogul social a fost suspendat. Protestele sârbilor de la Belgrad, din 1997, atunci când țara pierduse aproape tot ceea ce putea să piardă, inclusiv sentimentul identității, au scos în stradă oglinzile (Led Art). Oamenii au ieșit cu oglinzile din case și le-au pus în fața cordoanelor de poliție, a conducătorilor baricadați în starea lor de orbire și de surzenie. Nimic violent, nimic revendicativ. Imaginea în oglindă este cea mai recentă copie identitară la îndemână. O oglindă în față este o privire forțată către sine. Ea poate să însemne: priviți-vă așa cum sunteți. Dar poate să fie și o confirmare a fracturii sociale: ați rămas doar voi cu voi, noi nu mai suntem aici.

LED Art în „Performing ’89. Stări de deziluzie“, foto ©Augustin Cupșa

Am privit pe ecran și în fotografii aceste proteste o dată și încă o dată și încă o dată. Nimic nu pare violent, dramatic, arătat cu degetul, eram absorbiți în dimensiunea uriașă a acestei stări de deziluzie, eu și ceilalți colegi de la CESI, dintre care unii s-a născut în anii 2000, iar alții în ’90, și faptic nu au cum să se găsească în această poveste. Nu mai era nimic, absolut nimic de zis. Am părăsit hala de la Faber în tăcere. La sfârșit, am străbătut un spațiu trasat de bare de siguranță pe care erau prinse mânere, cum sunt acelea din tramvaie sau din autobuze, unde mișcarea neprevăzută a vehiculului te poate proiecta în orice direcție – instalația Rózei El-Hassan din Ungaria, Spațiu securizat retușat. Ceva care să amortizeze șocul tranziției, poate ceva optimist.

Róza El Hassan – Spațiu securizat retușat, în „Performing ’89“, foto ©Augustin Cupșa

Mai sunt multe de văzut și de povestit acolo – fotografiile de la FIA Art Group, tot din Belgrad, instalația din pachete de țigări, a lui Balázs Beöthy, proiectul fotografic Fațade furate, a lui Csaba Nemes, colecția de plase instalată de Lia Perjovschi, trotinetele de lemn de la subREAL, fotografiile din Ștergere, din jurul cinematografului Úljak, măștile lui Saša Marković Mikrob sau sculptura text a grupului Little Warsaw. Și cred că nu le-am pomenit pe toate.

„Mi s-a făcut pielea de găină“, mi-a zis o colegă la ieșire. Am stat în curtea de la Faber, era cald, frumos și aparent foarte multă liniște. Am privit instalația lui Sorin Vreme, colaci de cabluri de curent și de internet din care se desprind firele, apoi se încâlcesc, fac iarăși vârtejuri sau pur și simplu atârnă, nu duc nici o informație, nici un impuls electric, sunt tăiate la ambele capete.


(n.r.) Expoziția „Performing ’89. Stări de deziluzie“ este deschisă până pe 22 octombrie, la Faber, Timișoara.

Imagine reprezentativă: Iosif Király, din seria „Indirect (România)”, 1990–1999

Ediția actuală

01/24 #3

Masthead

O poți cumpăra aici
sau aici
×