Care este scopul, menirea programului dumneavoastră?
La Timișoara, în cadrul Capitalei Culturale 2023, ne-am propus să reunim toate activitățile și programele Minitremu sub o aceeași umbrelă, un spațiu fizic permanent, un centru (i-am zis noi) de dezvățare – (un)learning. Știm că e un pic ambițios să numești un apartament dintr-o clădire istorică-centru, însă ne gândeam la poziția noastră privilegiată, de a fi și de a aduce în Centrul orașului, în Piața Libertății, un discurs pedagogic critic. E un paradox pe undeva, pentru că, deși educația e mereu un subiect dezbătut și analizat, bugetele alocate educației, inclusiv cele pe Capitala Culturală, o împing spre margine, e periferică ca exercițiu financiar, în speranța că poate tot sectorul privat va rezolva și această problemă. Întâmplarea face că în acest an împlinim și zece ani de activitate, și atunci ne-am propus crearea unui spațiu incluziv de învățare colectivă, compus dintr-o bibliotecă de manuale, suporturi de curs pentru educatori, un loc în care să realizăm diverse întâlniri pe teme de pedagogie și artă, ateliere, seminare ș.a.m.d. Încercăm să creăm cât mai multe punți de legătură între profesori, artiști și elevi/studenți și să modificăm, pe cât posibil, inerția asta instituțională de a ne raporta la educație ca la un proces unidirecțional profesor–elev și blocajul de a ne raporta la artă ca la un domeniu strict estetic (frumos), iar nu ca la o grilă (critică) de cunoaștere a lumii.
Azi, vorbim mult despre „acceptare”. Am înțeles că programul dumneavoastră a avut rezultate în acest domeniu. Ne povestiți despre ele?
Noi am început activitatea asociației la Târgu Mureș și am avut o colaborare constantă cu artistul Bartha József, atât în cadrul B5 Studio, cât și în afara sa. De asemenea, am colaborat cu Ágnes-Evelin Kispál și cu Attila Kispál, co-fondatorii spațiul expozițional Magma Contemporary Medium din Sfântu Gheorghe. În ambele cazuri am făcut-o dintr-o poziție minoritară, de multe ori trezindu-ne că suntem singurii nevorbitori de limbă maghiară dintr-un grup mai mare de artiști sau educatori. Practic conceptul ăsta de acceptare era subînțeles, se mergea dincolo de el, mai degrabă era o îmbrățișare a celuilalt (fizic și simbolic) pe fondul celebrării diversității noastre culturale. La Magma, de exemplu, am avut în 2013 în cadrul PulzArt, primul atelier în jurul jucăriilor după Brâncuși, realizat cu ajutorul lui Barnabás Vetró (celălalt co-fondator Magma), și a fost foarte emoționant să vedem cum moștenirea asta artistică, care e capitalizată de obicei de fel și fel de discursuri naționaliste sau patriotarde, a căpătat alte semnificații. Pentru copiii maghiari din Sfântu Gheorghe, de exemplu, Brâncuși nu avea încărcătura asta ideologică și implicit l-au putut recepta strict dintr-o perspectivă a formelor, a materialității și a unui simbolism universal. În cadrul taberelor de artă contemporană pe care le organizăm deja de opt ani, acceptarea asta, din nou, e corolarul diversității culturale și geografice pe care ne-am străduit să le cultivăm. La început era o tabără cu adolescenți români și maghiari, dar li s-au alăturat în timp și tineri din Republica Moldova, Ungaria sau Cehia. Și nu e doar o celebrare a diversității culturale, ci și a identităților de gen sau a convingerilor personale, care nu au de ce să intre în conflict unele cu altele. Cumva, ce observăm e că artele contemporane sunt un teritoriu extrem de propice exprimării personale și colective, care sancționează prin componenta critică orice tip de bigotism, xenofobie, homofobie și orice fobie, în general.
Cum reușiți să dărâmați prejudecățile existente reciproc?
Din experiența noastră sunt multe prejudecăți de dărâmat, nu doar cele etnice. În cadrul sistemului de educație, de exemplu, ar trebui dărâmate prejudecățile față de ceea ce e arta și ce ar trebui să fie o educație artistică, dacă este sau nu importantă. Felul în care de la o profesoară/un profesor se cere interpretarea unui rol instituțional în fața elevilor e o altă discuție. Sunt multe situații în care sunt create false așteptări, când, de fapt, lucrurile s-ar așeza într-un firesc al lor, doar în baza unui dialog onest, de pe poziții de egalitate. În cadrul taberelor pe care le organizăm, de pildă, încercăm să formăm, în esență, niște zone libere, fără reguli și restricții, iar programul este stabilit de comun acord. Se creează astfel un mediu democratic, pe orizontală, în care adulții devin asistenții tinerilor și în care se lucrează împreună. E un tip de libertate asumată cu multă responsabilitate, de fiecare în parte. Ce obținem, cu toții, e apartenența la niște comunități temporare, cu propriile limbaje și reguli, niște medii deschise și afective, care stârnesc în majoritatea participanților un soi de empowerment. E o învățare experiențială, în care arta, cu toate considerațiile ei, devine un pretext pentru a vorbi despre probleme globale care ne afectează pe toți, în mod egal. Și, în general, tipul ăsta de dezvoltare personală încercăm să-l înlocuim cu o dezvoltare de tip colectiv, care nu anulează individul, dimpotrivă, anulează individualismul. Dacă e să vorbim strict despre prejudecățile etnice, credem că ele se pot depăși prin încredere. Lucrul ăsta l-am observat în urma unei serii de ateliere pe care le-am susținut la Remetea (Harghita), la invitația domnului primar Elemér Laczkó, în fața unor copii maghiari care nu vorbeau româna aproape deloc, din niște motive evidente – la școală erau nevoiți să asimileze un conținut literar romantic, conform curricumului, pe care, să fim onești, nici măcar majoritatea copiilor români nu-l stăpânesc. Pe de altă parte, noi nu vorbeam aproape deloc maghiara, dar am refuzat de la bun început un traducător, un intermediar, care să medieze relația asta. Practic, am mers pe încredere. Dacă domnul Laczkó ne-a arătat de la bun început încredere, când ne-a invitat ca artiști să susținem niște ateliere, noi am avut încredere în anumite metode artistice sau în diverși artiști pe care i-am chemat să colaboreze cu noi. La final, copiii au căpătat încredere în ei, mulți au promovat la limba română în acel an, iar câțiva dintre ei au avut rezultate mai bune inclusiv decât cele la limba și literatura maghiară. Atelierele au fost gândite, în mod evident, ca să încurajeze jocurile lingvistice, autoreprezentările prin cuvinte, reflexiile personale și tot așa. Însă nu au fost ore de limba română, nu am predat un conținut de manual pentru ca mai apoi să-l testăm. Ne-a interesat mai degrabă să explorăm o zonă a culturii române contemporane, care să aibă sens pentru copii, care să-i apropie de cultura română, cum ar veni.
Imaginea reprezentativă: Elvis Ray
