Episodul al III-lea – De la Calea Șerban Vodă la Casa Anton Pann

Călător prin București

Start

„Nemurire și bucurie – două nume bine alese pentru a caracteriza un oraș renăscând de o sută de ori din foc, din apă și din sânge, și pe nepăsătorii săi locuitori, totdeauna veseli și voioși, parc-ar înota tot în fericire.“ (Ion Ghica în Bucureştiul industrial şi politic, 1876)

Bună, călătorule! Ești gata să pornim într-o nouă explorare pe străzile Bucureștiului? În episodul al treilea ne plimbăm pe un traseu mai lung, având ca punct de plecare intersecția Budapesta; vedem locuri care au trecut prin incendii, seisme și planuri urbanistice megalomane și ajungem foarte aproape de inima orașului, acolo unde legenda spune că ciobanul Bucur a întemeiat prima bisericuță. Pentru început, intrăm pe una dintre cele mai vechi străzi ale orașului, Calea Șerban Vodă, care odinioară s-a numit și Podul Beilicului; traversăm apoi Bulevardul Dimitrie Cantemir, pentru a căuta Mănăstirea Radu Vodă și Biserica lui Bucur, din spatele blocurilor construite în anii ’80 pentru elita comunistă. Facem o pauză la Miau, cafeneaua cu pisici, după care străbatem regiunea dezolantă dintre Mărășești și imensul Bulevard al Unirii, pentru a ajunge la Casa Memorială Anton Pann și la punctul terminus al traseului: centaurii imortalizați pe un imobil Art Deco din Calea Călărași.

Numele intersecției Budapesta vine de la un restaurant celebru care a funcționat aici până în anii 2000. Pe la mijlocul anilor ’80, când nu se mai găsea mare lucru în magazinele comuniste, a început să circule un zvon macabru: cum că la restaurantul Budapesta, clienții erau serviți cu organe umane procurate de la morga Spitalului Militar. Altfel cum se explica meniul plin de preparate pe bază de ficat, rinichi și inimioare? Miliția a desfășurat o anchetă, oamenii din zonă au continuat să țină sub observație camionul care făcea aprovizionarea, însă n-a fost descoperit nimic compromițător.

În intersecția asta zgomotoasă a fost cândva un câmp de luptă la marginea orașului, pe care s-au războit acum patru secole oamenii lui Leon Vodă Tomșa cu boierii pribegi conduși de Matei Basarab, care urmărea să-l detroneze. De la acel eveniment, astăzi uitat, a rămas cel mai vechi monument funerar din oraș, Crucea lui Leon Vodă, amplasată în 1632 pe o movilă. Ce se află sub acea movilă am aflat abia recent… E de fapt o groapă comună cu cine știe câte rămășițe umane, pe lângă care trecem neștiutori. Biserica Slobozia, ridicată peste vreo treizeci de ani de fiul lui Leon Vodă, a scăpat ca prin miracol de demolările din anii ’70-’80, când zona a fost sistematizată și pe locul bisericii urma să fie construit un cinematograf. Astăzi arată destul de rău, pictura din pridvor este aproape distrusă, iar porumbeii au luat spațiul în stăpânire.

La 1600 nici vorbă de străzi, doar drumuri prăfuite ce duceau în orașul care creștea în jurul Curții Domnești și a bisericii lui Mircea Ciobanul; e demn de ținut minte că abia în 1659 Bucureştiul devine capitala Ţării Româneşti. Un drum de seamă a fost Podul Șerban-Vodă, numit așa pentru că a fost podit cu bârne de stejar prin grija domnitorului Radu Șerban, cel care a amenajat și heleșteul Șerban-Vodă, astăzi Parcul Carol. În perioada fanariotă, numele i s-a schimbat în Podul Beilicului, căci pe aici intrau în oraș, venind dinspre Istanbul și Giurgiu, demnitarii turci (adică beii) și alaiurile noilor domnitori numiți de sultan. „Beilicul“ era conacul sau casa în care erau găzduiți beii și alți trimiși oficiali ai Porții Otomane în Țările Române.

Calea Șerban Vodă se întinde hăt, spre Cimitirul Bellu, însă noi vom intra pe ultima porțiune care duce în spate la restaurantul Horoscop. Avem ceva deosebit de văzut la numărul 33: una dintre cele mai vechi clădiri din București, o casă de târgoveț de la 1790, numită și Casa Voina, după ultimul proprietar înainte de naționalizare. Văzută din stradă nu pare cu nimic specială, însă odată intrați în curte, caracterul ei se schimbă radical: un pridvor cu stâlpi de lemn și arcade, un foișor amplu și bârne dezgolite în tencuiala albă, cu o textură care te îmbie să mângâi zidurile. Casa asta pare mult mai organică, mai aproape de natură decât tot ce vedem în Bucureștiul zilelor noastre; beciul ei înalt indică terenul pe care a fost construită, adică lunca inundabilă a Dâmboviței. Este unul din puținele vestigii rămase din perioada fanariotă, care ne arată chipul de atunci al orașului, cu o puternică amprentă balcanică. Până spre finalul secolului al XIX-lea, latura dinspre Șerban Vodă avea același pridvor fermecător, „loc de odihnă și de priveală“ – cât de simpatic sună acest „priveală“, aflat recent de la istoricul Georgeta Filitti! Însă proprietarii de atunci au construit o nouă fațadă, „în stilul neoclasic care era la modă la acea vreme, pentru a avea o locuință cu aspect modern, mai puțin țărănesc“, scrie istoricul Andrei Popescu. În acest moment, clădirea se află în renovare; aparține Institutului Național al Patrimoniului și, din câte am înțeles, tot ei înlesnesc și vizitarea casei, la cerere.

Fotograful Marius Caraman este cel care mi-a arătat casa asta în urmă cu douăzeci de ani, pe când lucram la revista Vacanțe și călătorii. M-am îndrăgostit de ea instantaneu și, în anii care-au urmat, mi-am dus prietenii români și străini să o vadă. Niciodată n-am mai intrat însă pe cale „oficială“, ci am folosit mereu curtea imobilului din spate; de câțiva ani, locatarii au ferecat poarta și la revedere explorare… Fotografiile publicate în revistă s-au rătăcit pe undeva și tot ce mi-a rămas sunt două imagini făcute cu telefonul în 2014, când i-am arătat casa unui prieten venit din Irlanda; nu înțeleg de ce plecasem fără aparatul de fotografiat, poate că mă aflam într-una din perioadele mele de revoltă împotriva imaginilor pe bandă rulantă.

Următorul punct se află în direcția opusă celei în care ne îndreptăm, însă mă simt datoare să fac acest mic ocol imaginar acolo unde Calea Șerban Vodă se întâlnește cu Valerian Prescurea; nu multă lume știe că acest Prescurea ascunde sub poala lui neagră un fragment important de istorie: adevăratul nume al străzii a fost Strada Senatului, iar clădirea de pe colț, o ruină tristă care într-o captură Google din 2022 apărea încă în picioare, a găzduit primul Senat al României; la 6 decembrie 1864, a avut loc cea dintâi şedinţă. În casa asta au intrat oameni de seamă precum Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, fraţii Brătianu, fraţii Goleşti. A fost folosită timp de cinci ani, după care a devenit neîncăpătoare – și-n plus, era prea departe de centru. Nu era vreo frumusețe arhitecturală, însă era un simbol pentru istoria României moderne, care merita conservat, povestit, dus mai departe.

Acum facem un salt până în dreptul monumentalei Biserici Sfântul Spiridon-Nou, doar cu un deceniu mai tânără decât Senatul. Povestea bisericii dintâi este emblematică pentru destinul acestui oraș menit, în repetate rânduri, să fie mistuit de flăcări și să se prăbușească la seisme. Devine mai ușor de înțeles de ce în București se păstrează atât de puține case din secolul al XVIII-lea și al XIX-lea dacă trecem în revistă seria de evenimente nefericite care a adus această superbitate gotică la stadiul de ruină: în 1802 a fost un cutremur de 7,9 grade, care a distrus totodată Mănăstirea Cotroceni și Turnul Colței (acesta s-a rupt pur și simplu de la mijloc); în 1823 „a ars o bună parte din Calea Șerban Vodă și împrejurimile ei, în total, 419 case“; în 1838 a avut loc un nou cutremur de 7,5 grade, iar pe 23 martie 1847, chiar în ziua de Paști, Bucureștiul a fost cuprins de cel mai mare incendiu consemnat vreodată, care a pornit de la un foc de armă tras de fiul cluceresei Drugăneasca; casele lor erau în centru, peste drum de Biserica Sf. Dumitru. La Muzeul Anton Pann mi s-a povestit că trasul cu pistolul și cu pușca era de fapt un vechi obicei în prima zi de Paști. Numai că în acea zi streașina casei a luat foc, flăcările s-au extins din cauza vântului puternic, iar orașul a ars timp de câteva săptămâni. A fost distrusă atunci întreaga zonă comercială din centru, unde clădirile erau din lemn și înghesuite una-ntr-alta. Ulterior au fost reconstruite din piatră, iar o altă urmare importantă a marelui incendiu a fost înființarea în același an a serviciului de pompieri; până atunci, oamenii, cu mic, cu mare, stingeau focul cu apă din Dâmbovița.

Biserica Sfântul Spiridon-Nou a fost ridicată în stil neogotic începând cu 1852, după planurile catalanului Xavier Villacrosse, arhitect-șef al Bucureștiului vreme de opt ani; la 1858, când a fost finalizată, era considerată „cea mai măreață și mai frumoasă biserică din capitală“. Poate că astăzi a pierdut această titulatură, însă merită vizitată pentru vitraliile aduse de la Viena, coloanele din marmură verde și, mai ales, picturile murale realizate în stil renascentist de Gheorghe Tattarescu. Și Spiridon-Nou era cât pe ce să fie demolată în perioada comunistă, după ce lucrările la metrou au provocat desprinderea zidului de est în 1986, tot într-o zi de Paște.

Willy Pragher, fotograful neamț care a lăsat mii de fotografii din Bucureștiul interbelic, îl numea încă de pe atunci „orașul contrastelor“. Este într-adevăr o trăsătură fundamentală a urbei dâmbovițene, iar zona Radu Vodă e foarte potrivită pentru a experimenta din plin aceste cacofonii urbanistice. Când am descoperit întâia oară cele două movile pe care sunt clădite Mănăstirea Radu Vodă și Biserica Bucur, m-am minunat că în oraș există ceva atât de special, ascuns bineînțeles în spatele blocurilor. Contrastul ăsta imens dintre armonia timpurilor trecute și prezentul sec, golit de frumusețe, mi-a provocat însă o mare amețeală – și nu o dată, ci de fiecare dată când am ajuns aici. Cândva, movilele erau un singur deal, despicat la 1870 pentru a trasa strada Radu-Vodă, fără previziunea că partea dinspre Dâmbovița va ajunge, peste o vreme, în pericol de prăbușire. Zona Radu Vodă pare terenul de joacă al unui copil gigantic, lipsit de simț estetic, care a amestecat construcții delicate din secolul al XVIII-lea cu blocuri mătăhăloase optzeciste și clădiri de sticlă douămiiste. S-ar zice că Bucureștiul exercită o atracție fantastică pentru perechi improbabile, în genul „Frumoasa și Bestia“, cum se pot vedea și la Biserica Armenească sau la Catedrala Sfântul Iosif; niciuna nu e însă atât de micuță și de gingașă precum Biserica lui Bucur, cu căciulița ei de șindrilă care seamănă cu o ciupercă și cu pridvorul care amintește de prispele caselor țărănești.

Ne-am apropiat acum de inima străveche a orașului, de mitul întemeierii sale. Se spune că aici, pe loc înalt și în apropiere de apele Dâmboviței, ciobanul Bucur a ridicat o bisericuță de lemn, în jurul căreia s-a dezvoltat o mică așezare, nucleul urbei de mai târziu. Mulți au contestat legenda lui Bucur, pe motiv că a fost pusă în circulație abia în 1728, de scriitorul sas Johann Filstich, și popularizată în secolul următor de profesorul Iosif Genilie de la Colegiul Sfântul Sava. Însă Vintilă Mihăilescu, citat de Alexandru Ofrim în Străzi vechi din Bucureștiul de azi, crede că nu avem niciun motiv să ne îndoim de adevărul istoric cuprins în legendă, ci rămâne doar de discutat locul geografic unde a fost întemeiat orașul; cel mai probabil, s-a aflat între cele două brațe ale gârlei Bucureștioara, care izvora din Grădina Icoanei de astăzi. Unul dintre brațe se vărsa în Dâmbovița în dreptul Mănăstirii Radu Vodă (deci în apropierea locului unde ne aflăm noi acum), celălalt, în zona Pieței Unirii. Despre Bucureștioara dispărută, istoricul Georgeta Filitti spune că încă mai are viață și puterea să șubrezească, din subteran, clădirile din zona Icoanei.

Despre biserica Bucur s-a discutat cel mai mult, datorită legendei ciobanului Bucur și a controversei legate de originea și de vârsta bisericii. O pisanie plăsmuită de un preot o plasa în vremea lui Mircea cel Bătrân, care ar fi zidit-o pe la 1416, însă cercetările arheologice au arătat că nu poate fi mai veche de prima jumătate a secolului al XVIII-lea. În interior nu sunt picturi murale, căci biserica nu a fost zugrăvită niciodată; are în schimb o frumoasă colecție de icoane pe lemn și sticlă. Am remarcat stranele rabatabile din lemn masiv, concepute în 1986 de arhitectul Anghel Marcu. Doamna care primea vizitatorii mi-a îngăduit să fac o singură fotografie, pentru că „este monument istoric și ne vede pe cameră“. Oricum, o gândire superioară celei de care m-am lovit la Biserica Lucaci și la alte lăcașuri de cult din București, unde ești oprit de la a face poze în interior.

Dar să las cârcota și să mergem în spatele bisericii, unde ne așteaptă o mică surpriză: o perspectivă inedită asupra pasajului Mărășești și a Dâmboviței traversate de un pod pietonal; dincolo de râu se află clădirea cărămizie a Teatrului de Operetă și Musical „Ion Dacian“. Este o priveliște care merită văzută, chiar dacă în esență este de o urâțenie îngrijorătoare. Până în 1931, se putea urca la biserică și dinspre splai, dar scara aceea a fost desființată.

Dacă faci abstracție de împrejurimi, Mănăstirea Radu Vodă e o mică oază miraculoasă în agitația marelui oraș. Ne putem imagina o clipă cum, în urmă cu patru secole, ansamblul fortificat ținea piept invaziilor, pe dealul ce domina lunca inundabilă a Dâmboviţei. În 1595, mănăstirea a fost capturată de turcii conduși de Sinan Pașa, care o transformă în moschee și o întăresc cu valuri de pământ şi bastioane; în scurtă vreme însă, turcii fug din calea armatelor lui Mihai Viteazul, nu înainte de a distruge mănăstirea și de a da foc întregului oraș. Lucrările de reconstrucție încep abia în 1614, sub voievodul Radu Mihnea. În perioada fanariotă a fost una dintre cele mai bogate mănăstiri din Bucureşti, administrată de egumeni greci, care n-au avut însă priceperea să investească și în întreținerea clădirilor. De secolul al XVI-lea mai amintește doar turnul-clopotniţă, cu acel bizar turn cilindric mai mic, lipit de corpul alb și mare, pătrățos.

După această imersiune profundă în istorie, propun să ne-ndreptăm spre Cafeneaua Miau pentru a ne trage un pic sufletul, pe strada cu numele pitoresc Între Gârle. Tot de la Alexandru Ofrim am aflat că denumirea asta indică o realitate geografică dispărută: cândva, Dâmbovița a avut două brațe care formau un ostrov, străbătut de-a latul de ulița Între Gârle. Revenind la pisici, dacă nu-ți plac, călătorule, eu nu te judec – te las să îți alegi singur locul de odihnă. Deschisă de vreo șapte ani într-o casă veche de pe malul drept al râului, cafeneaua mediază adopția pisicilor și a motanilor pe care-i are în grijă. Vizitasem un loc similar la Debrecen, cu deosebirea că acel spațiu nu avea terasă și pisicile erau mai degrabă decorative – nu puteai să pleci acasă cu una care-ți cădea cu tronc. Am ajuns la Cafeneaua Miau lihnită de foame, dar spre dezamăgirea mea, n-am găsit nici sandvișuri, nici prăjituri, în schimb am băut un delicios shake cu banane și unt de arahide. Mi s-a povestit că, deși au permanentă nevoie de fonduri, nu orice fel de publicitate îi ajută: s-a întâmplat ca filmulețele drăgălașe postate pe Tik-Tok să aducă nu finanțare, ci și mai multe pisici abandonate în fața cafenelei.

Acum închidem poarta cu grijă, să nu evadeze felinele. Pe partea cealaltă a străzii, o placă memorială anunță că în casa respectivă a locuit pictorul Nicolae-Aurică Alexandrescu, prinț de Caramanlău, născut în 1891; un site oferă informația că lucrările lui se vând în general cu 700 de euro. Părăsim Între Gârle și traversăm Podul Mărășești pe deasupra pasajului rutier, de unde se deschide o priveliște foarte interesantă, în sens invers, asupra Dâmboviței și a micuței biserici a lui Bucur, flancată de pereți de sticlă și beton. Pierdută este astăzi frumoasa perspectivă dintr-o stampă de secol XIX, creație a lui Amedeo Preziosi, unde crucea de pe turla-ciupercă apare într-o rână, iar râul trece în apropierea mănăstirii.

Eu m-am oprit pe o bancă în fața Teatrului „Ion Dacian“ și mi-am păcălit foamea cu un sandviș de la Mega, într-o atmosferă destul de stranie, pentru că spațiul poartă în el ceva ostil, posomorât. Aici a fost pe vremuri mahalaua Dobroteasa, care adăpostea breasla zidarilor bucureșteni; acum, porțiunea aceasta de oraș, aflată la un kilometru jumătate de centru, arată de parcă a fost devastată de război. Spații întinse despuiate de case, copaci și grădini, transformate în maidane dezolante ce par să nu aparțină nimănui. În 1990, biserica Dobroteasa apărea în registre ca fiind demolată – cred că e a treia sau a patra supraviețuire miraculoasă cuprinsă în traseul de astăzi. Timp de patru ani, până în 1989, aici s-a desfășurat o frenezie a distrugerii: au fost demolate aproape patru mii de clădiri, a fost îndepărtată toată vegetația și au fost mutate forţat peste 27 000 de persoane, după cum am aflat de pe pagina parohiei. Cred că niciodată n-am știut cifrele acestei sistematizări radicale: în zece ani, au dispărut de pe harta orașului peste 28 000 de clădiri. Câteva au rămas în fotografiile lui Andrei Pandele, Cristian Bonciocat și ale altora, cărora nu le cunosc numele.

De fiecare dată când ajung cu cine știe ce treabă pe Bulevardul Unirii sau în Piața Constituției, mă urmărește un sentiment de pierdere și de neliniște, de parcă aș merge prin deșert și mi-ar lua câteva zile să ajung la destinație. Dezolarea asta m-a însoțit și pe Bulevardul Mircea Vodă, pe care a trebuit să-l străbat la pas (m-a salvat muzica în căști!) pentru a trece dincolo, în fostul cartier evreiesc. Am regăsit și aici aceeași atmosferă de spațiu debusolant, căruia i-a fost răpit ceva esențial. Un maidan și o clădire oficială imensă (DIICOT-ul, am aflat mai târziu), ridicată în coasta unei bisericuțe, copia celebrei și dispărutei Sfânta Vineri-Herasca – din nou, o pereche improbabilă. Cu atât mai mare a fost contrastul când, lăsând în urmă această zonă cu identitate incertă, am pătruns pe îngusta stradă Căuzași și sunetul, culoarea, viața pur și simplu au năvălit peste mine cu un suflu puternic. Ceva în aerul acestei străzi cu case vechi, aurite de un soare ce cobora spre apus, apoi intersecția strâmtă și haotică cu Anton Pann și Ion Filibiliu, o Dacie ambalată cu furie, înjurăturile șoferilor, senzația de pericol, toate acestea m-au trezit brusc din letargie. Revenisem într-un spațiu viu, chiar dacă era unul plin de colțuri rău famate și clădiri într-o stare avansată de ruină.

E cumva un miracol că în această harababură a supraviețuit casa lui Anton Pann din mahalaua Lucaci. Am revenit într-o altă zi pentru a vizita muzeul și m-am pregătit citind în Bucureștii de ieri capitolul dedicat de George Potra celui care a pus bazele literaturii române moderne și a fost numit „un Creangă al mahalalei bucureștene“. Cred că nu puteam avea parte de o introducere mai potrivită. Având mereu în fundal casa micuță cu o singură încăpere la etaj, unde Anton Pann a trăit cea mai fericită perioadă a vieții sale, l-am urmărit pe scriitorul-muzician în sinuoasa lui viață amoroasă – căci s-a îndrăgostit mereu de femei mult mai tinere decât el, ba chiar și-a declarat o vârstă falsă, ca diferența de ani să nu pară scandaloasă (pe atunci „nimeni nu putea controla câți ani are, căci acte de stare civilă nu existau“). Prima soție l-a părăsit fiindcă nu-l iubea, pe a doua parteneră, de numai 16 ani, a cunoscut-o la Mănăstirea Dintr-un Lemn, de unde au fugit peste munți, la Brașov, ea tunsă și îmbrăcată băiețește; și această tânără, Anica, la fel ca Zamfira, l-a părăsit – poate din cauza situației materiale veșnic instabile. Cu a doua soție, Ecaterina, mai tânără decât el cu 30 de ani, a rămas până la sfârșitul vieții. Din economii a reușit să-și încropească o mică tipografie pe care a mutat-o mai târziu în casa de pe strada Taurului, astăzi Anton Pann, cumpărată în 1848 cu bani obținuți de la diverși egumeni și stareți. Fiul din prima căsătorie, „Popa Lazăr“ Pană, i-a cauzat de-a lungul vieții multe necazuri, iar după moartea lui s-a judecat un sfert de veac cu cea din urmă soție, pentru a obține casele pe care ea le donase prevăzătoare Bisericii Sfântul Stelian-Lucaci.

Neobosit și genial, cu o fire veselă și un mare har de povestitor, Anton Pann a adunat snoave și basme populare, a compus piese laice și religioase, a cântat în multe biserici din țară și a fost profesor pe la școli și mănăstiri. A tipărit peste o sută de volume pe care le-a distribuit în toate provinciile – datorită lui „s-a trezit gustul pentru citit în popor“. În casa păstrată până astăzi, a lucrat la a doua ediție din Povestea vorbii, la Nezdrăveniile lui Nastratin Hogea și la O șezătoare la țară sau Călătoria lui Moș Albu – cărțile cu care a început literatura română modernă. Tot el este autorul unui manual de bune maniere, primul de acest fel în limba română. Din păcate, manuscrisele, biblioteca și corespondența lui s-au risipit, la fel ca tipografia; și casele din curte au dispărut misterios în perioada comunistă – pe locul lor se află astăzi o clădire cu apartamente.

Deși prin testament lăsase dispoziție să fie înmormântat la mănăstirea Viforâta, dorința i-a fost nesocotită de soție, care l-a îngropat la Biserica Lucaci, unde odihnea și mama lui, Tomaida. Ecaterina nu și-a ținut nici promisiunea de a se călugări după moartea lui; legase deja o prietenie cu chipeșul Oprea Dumitrescu, om de bază la tipografia soțului ei. M-a amuzat că primul testament al lui Anton Pann nu a fost aprobat de mitropolit din cauză că îl scrisese în stihuri; al doilea a ieșit mai bine. Pare un personaj pe cinste… L-am redescoperit în această casă memorială unde doamna muzeograf povestește cu pasiune și cunoaște o sumedenie de lucruri despre epoca în care a trăit Anton Pann. Faptul că e un muzeu interactiv, conceput modern, ridică experiența la un alt nivel: aici am manevrat prima oară un zoctrop și un praxinoscop (precursoarele GIF-urilor!), iar în pivniță am citit etichetele unei vinoteci inedite, cu sticle care poartă mesaje din Povestea vorbii și din Îndreptătorul bețivilor. Din păcate, arhiva de sunete nu funcționează momentan, astfel că n-am putut auzi cum sună cele douăzeci și trei de instrumente muzicale balcanice, expuse în sala de muzică.

Experiența grozavă de la muzeu a fost întunecată un pic de plimbarea pe strada Anton Pann, unde sunt nepermis de multe case în ruină; ce se întâmplă mai exact aici? Și vizita la Biserica Sfântul Stelian-Lucaci, unde se află bustul lui Anton Pann, a fost cu cântec. Nici nu ridicasem bine aparatul, cu gând să fotografiez strana unde cântase artistul, că doamna, clasica doamnă din afara orelor de program, m-a atenționat că nu am voie să fac poze, mai ales cu aparatul acela… I-am spus că vreau să scriu despre Anton Pann și, în fond, e un spațiu public și uite-așa se strică relația dintre om și biserică, cu astfel de interdicții lipsite de sens. L-a sunat pe paroh și cât de drăguț i-a vorbit despre mine… „E o doamnă care face scandal în biserică!“ Și apoi: „Așteptați, că vine imediat.“ Ce să aștept? Un mic interogatoriu, așa, ca pe vremuri? Să explic cine sunt, ce urmăresc, să negociem o fotografie de care nici măcar nu aveam nevoie, urma s-o fac mai mult din reflex… Am cumpănit dacă merita să mă enervez și peste cinci minute am plecat.

Dincolo de acest incident, am remarcat cât de specială este silueta bisericii Lucaci și cât de pitorești sunt cadrele în care apare ea; e unul dintre cele mai frumoase colțuri din vechiul București. Călătorule, ai reținut probabil focul cel mare din 1847; deși ctitorii bisericii Lucaci (cea de la 1842, căci edificiul din zid de la 1736 se surpase la cutremur) își pierduseră o parte din avere în incendiu, ei au reparat-o totuși în forma pe care o vedem astăzi.

Foarte aproape, la numărul 11 pe strada Logofătul Udriște (fostă Lucaci), mi-a atras atenția o casă-bijuterie care pe vremuri trebuie să fi fost o splendoare. Se mai disting și astăzi, tocite de intemperii, panouri cu motive florale inspirate de țesăturile țărănești, sub streașină și în partea de sus a clădirii; am remarcat și brâul care amintește de o sfoară împletită – semn distinctiv al stilului neoromânesc, la fel ca arcele trilobate de la ferestre, care fac trimitere la Sfânta Treime. M-a intrigat medalionul de deasupra intrării, o carte deschisă și o pană, despre care am aflat apoi că sunt însemnele de cărturar. Căci nu e o clădire oarecare, ci Casa Ionescu-Gion, construită în 1899 pentru profesorul, istoricul și publicistul Gheorghe Ionescu-Gion, după planurile arhitectului Ion Socolescu. Este chiar anul în care apare prima ediție a „Istoriei Bucurescilor“ a lui Gion, un studiu bine documentat din care aflăm despre viața în mahalalele bucureștene, comerț și organizarea breslelor, spitale, hanuri și biserici.

Ionescu-Gion a fost profesor la liceul Matei Basarab, aflat în apropiere, vicepreședinte al Ateneului Român și un apropiat al curții regale; s-a căsătorit târziu și a murit tânăr. Regret că n-a apucat să termine „Istoria Piteștilor“, despre orașul său natal unde m-am născut și eu. Un cunoscut al lui Gion povestea în felul următor: „În fiecare dimineaţă era la liceu. După-masă, scria sau cerceta documente prin biblioteci. Seara, când nu ţinea o conferinţă, se ducea la teatru, ca să facă critica premierelor. Trăia în frumoasa lui casă din Lucaci, având la ferestre geamuri de catedrală şi în interior numai cărţi şi o rară colecţie de obiecte de valoare.“ Contrastul dintre vechea înfățișare și felul cum se prezintă astăzi e de-a dreptul dureros. Turnul care adăpostea scara interioară și-a pierdut vârful între timp – cel mai probabil, la un cutremur. Căutând prin arhiva foto, mi-am dat seama că mai văzusem clădirea asta în aprilie 2018, la un tur ARCEN; atunci ieșise la geam un copil de patru, cinci ani, acum părea pustie. Cei de la ARCEN au scris despre casa asta unică în București, la fel și arhitecta Gabriela Petrescu, autoarea unui studiu monografic despre dinastia de arhitecți Socolescu; Cristi Radu, mai cunoscut sub pseudonimul Raiden, spune că ar putea fi o casă memorială aici sau un centru cultural atât de necesar în această zonă.

Acum ne aflăm la o răscruce. Am putea să ne-ndreptăm spre cel mai lung calcan din București, aflat pe strada Maximilian Popper, însă drumul s-ar întinde cu câteva opriri pe strada Parfumului, așa că propun să încheiem traseul de astăzi la Casa cu centauri, de asemenea unică în București. Am aflat de imobilul din Calea Călărașilor numărul 44 de la Elisabeta Isanoș (fiica lui Eusebiu Camilar și a Magdei Isanoș), care, plecând de la mitologia greacă și Infernul lui Dante, face o analiză a basoreliefurilor cu centauri în volumul În București fără adresă: „Am băgat de seamă că făptura pe care o poartă în crupă centaurul este o femeie. Pe când Nessus trecea lumea prin vad la fluviul Evenos, a sosit acolo Heracles cu soția lui, Dejanira; fugeau din Calydon și se îndreptau spre Tirynth. A ridicat-o pe Dejanira în spinarea centaurului, apoi și-a azvârlit arcul și ghioaga dincolo și s-a aruncat să traverseze înot.“ Autorul basoreliefurilor este sculptorul Mac Constantinescu; imobilul, cunoscut drept Casa Mihai Zisman, a fost construit între 1925-1928 de arhitectul Soru. Pe fronton se află o frumoasă scenă în stil Art Deco, cu un vas cu flori încadrat simetric de două tinere, două coșuri ale abundenţei și doi grifoni înaripaţi. Pe lângă basoreliefurile cu centauri, sunt alte opt „redând câte un nud de bărbat sau femeie, de inspiraţie clasică. Sculptorul Mac Constantinescu a interpretat într-un spirit modern scene mitologice din statuara Greciei antice“, scrie istoricul de artă Petre Oprea.
Dragă călătorule, te las acum pe Calea Călărașilor să admiri centaurii și-ți spun la bună revedere!

Surse de documentare:
● crucidinpiatra.ro ● bisericasfspiridonnou.ro ● dobroteasa.ro ● historia.ro ● adevarul.ro
● bercenidepoveste.ro ● oamenisilocuridintrecut.wordpress.com ● bucurestiivechisinoi.ro
Străzi vechi din Bucureștiul de azi, de Alexandru Ofrim
Biserica lui Bucur, între adevăr şi legendă, de Magdalena Chitilă
Din Bucureștii de ieri, de George Potra (Editura Științifică și Enciclopedică, 1990)
În București fără adresă, de Elisabeta Isanoș
Buletinul Comisiei Naţionale a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice Nr. 3-4 / 1996

Credit fotografii: Ema Cojocaru

Ediția actuală

#05, Vară 2024


O poți cumpăra aici
sau aici
×