Episodul I – O zi în Fundeni și Pantelimon

Călător prin București

Start

Bună, călătorule. Sunt Ema și voi fi ghidul tău informal prin București. Te voi purta prin locuri mai puțin cunoscute, pe trasee mai lungi sau mai scurte, dar întotdeauna cu opriri la cafea sau pentru masa de prânz. Îmi place să mă documentez și apoi să plec în plimbare pe străzi, să casc gura la clădirile vechi și să descopăr mici comori arhitecturale din zone mai puțin umblate, iar Bucureștiul are încă suficiente secrete și locuri ascunse pentru a putea surprinde chiar și pe cineva care trăiește aici de câteva decenii. Scriam mai de mult în Dilema Veche că poți pleca într-o vacanță de o zi fără să ieși deloc din oraș și încă nu mi-am schimbat părerea. Mai ales dacă începi să vezi detaliile arhitecturale, pentru că atunci ți se deschide în fața ochilor o adevărată expoziție de artă decorativă în aer liber.

Pentru primul traseu, am ales o călătorie pe care am făcut-o în Fundeni și Pantelimon împreună cu prietena mea Andreea, într-o duminică de iunie cu burniță și vânt. În ciuda vremii, a ieșit una dintre cele mai mișto experiențe de care-am avut parte în oraș, un mix de istorie, adrenalină, artă veche și artă stradală la care mă gândesc cu entuziasm și acum, pentru că mi-a dezvăluit o față complet necunoscută a Bucureștiului. Nu călcasem în viața mea în Pantelimon, prea depărtat și „rău-famat“ ca să mă aventurez până acolo, și nici Fundeniul nu suna prea atrăgător, până când…

Până când am aflat de existența unei bijuterii arhitecturale care părea desprinsă dintr-un basm oriental: Biserica Fundenii Doamnei, despre care am citit într-o carte cam îndoielnică – Enigmele Bucureștilor, publicată prin 1973. Nici nu mai țin minte cum am ajuns s-o citesc, probabil cuvântul enigmă mi-a zgândărit imaginația. Autorul, Simion Săveanu, reporter la România liberă în perioada comunistă, ulterior emigrat în Israel, investighează cu mare seriozitate tot felul de mituri urbane și mistere ale capitalei (de pildă, posibile intrări în tuneluri care odinioară ar fi traversat subteranele orașului sau o statuie de marmură descoperită în curtea unei case, despre care a presupus că ar fi fost sculptată de Michelangelo), numai că reportajele lui au un soi de naivitate și o febrilitate care le discreditează – au însă și mult umor involuntar.

Mi-a fost teamă că Fundenii Doamnei fusese între timp demolată, ca multe alte biserici în perioada comunistă, însă minunăția asta se află încă în picioare la câțiva pași de granița orașului, în comuna Dobroești din județul Ilfov. Și este chiar mai frumoasă în realitate, cu ornamentațiile ei delicate de inspirație persană, care împodobesc pereții exteriori. Păuni pe un havuz cu pești, măsuțe pe care sunt așezate vaze cu flori, un palat cu trei nivele încadrat de chiparoși, împletituri vegetale complicate, flori exotice și fructe realiste, de o minuțiozitate încântătoare. Nimic nu se repetă identic, deși așa pare la prima vedere. Am avut noroc să iasă soarele preț de un sfert de oră, iar ornamentația din stuc a căpătat volum și a înflorit miraculos, astfel că m-am ales cu un set dublu de fotografii, cu soare și fără, iar diferența este ca de la cer la pământ.

Îmi place foarte mult stucul alb, e liniștitoare frumusețea lui simplă și mă fascinează cum intensitatea și unghiul luminii îi influențează volumetria. Însă arareori este în cantități suficiente – îmi vine acum în minte Palatul Brâncovenesc din Potlogi, unde sunt câteva panouri decorative în interior. În schimb, la Fundenii Doamnei e o adevărată bacanală în stuc. Nici nu cred că mai există ceva asemănător în România… Oricum, stucul a fost foarte popular în Ţara Românească, în palatele Cantacuzinilor şi ale lui Brâncoveanu, însă mai mult la interior – e vorba de un procedeu de origine persană, care folosește un amestec fin de pastă de var şi câlţi, turnat în matrițe și aplicat pe perete când compoziția e încă umedă.

Nu mi-era clar cine a creat aceste panouri superbe, credeam că vreun artist adus din Orient, al cărui nume s-a pierdut în negura vremurilor, însă dintr-un volum din 1969 dedicat bisericii la Editura Meridiane, am aflat că, cel mai probabil, aici au lucrat meșteri locali care s-au inspirat din covoare şi broderii orientale. Anul este trecut pe peretele de nord, 1699. Diafanul palat ar semăna, se pare, cu un chioșc care a existat cândva la malul râului Colentina, menționat de călătorul turc Evlia Celebi. În descrieri mai vechi, decorul în relief apare colorat în tonuri de roşu închis, albastru-cenuşiu, verde şi auriu, însă nimic din toate acestea nu s-a păstrat. Îmi imaginez că arăta splendid…

Tot 1699 este și anul în care a fost terminată biserica ctitorită de spătarul Mihail Cantacuzino (de numele căruia se leagă și Mănăstirea Sinaia), iar denumirea de „Fundenii Doamnei“ vine de la Maria Ghica Doamna, cu ajutorul căreia biserica a fost restaurată în 1860. De remarcat vulturul bicefal de pe portalul de inspirație barocă – este simbolul heraldic al ultimilor împărați bizantini, care apare și pe stema Cantacuzinilor. Nu am intrat în biserică înainte de a privi cu atenție o fascinantă scenă a Judecății de Apoi, despre care am aflat ulterior că îi aparține unui celebru zugrav din secolul al XVII-lea, Pârvu Mutu. Reprezentant de seamă al stilului brâncovenesc, el a pictat mai multe ansambluri murale pentru familia Cantacuzinilor, la bisericile Colțea, Sinaia, Filipeștii de Pădure (numită și „Voronețul Munteniei“) sau Bordești – aici s-a aflat cel mai reușit autoportret al său, extras în anii ’60 și păstrat la Muzeul Național de Artă al României. Tot din volumul apărut la Meridiane am aflat ceva ce n-am observat la fața locului, anume că printre oamenii „răi“ sortiți focului veșnic se numără turci și tătari – o revoltă împotriva asupririi otomane care și-a făcut loc inițial în pictura moldovenească.

Din Fundeni am mers în Pantelimon, un cartier care până la începutul anilor ’70 a avut o faimă proastă din cauza crimei organizate, iar ecourile se propagă și astăzi – însă, odată ce ne-am aventurat pe-acolo, pot spune că nu mi s-a părut nimic periculos. Mult mai teamă ne-a fost în zona Traian, unde am asistat la o arestare ca-n filme chiar sub nasul nostru. Următoarea oprire a fost la Mănăstirea Mărcuța, a doua cea mai veche biserică din București, după biserica din ansamblul Curtea Veche. Anul zidirii sale este1587, iar ctitori au fost marele logofăt Dan și Vlada, soția lui. Denumirea vine de la strănepoata lui Dan, Vișana zisă Mărcuța, care a reparat biserica la finalul secolului XVII. Aici s-ar fi găsit în acele vremuri un izvor tămăduitor, pe malul Colentinei. 

N-am fost la fel de norocoase ca la Fundenii Doamnei și am găsit biserica închisă, așa că n-am putut vedea fragmentele de pictură păstrate din secolul XVI. Frescele exterioare sunt însă foarte frumoase, mai ales la turnul clopotniță, rezidit în 1779 de Alexandru Ipsilanti, odată cu zidul gros de fortificație înalt de șapte metri. Zidul acesta creează de fapt toată atmosfera locului, împreună cu copacii umbroși care par să ascundă biserica într-o îmbrățișare protectoare. N-am reușit s-o încadrez pe toată în fotografie, nu s-a lăsat nicidecum surprinsă, dezvăluită, arătată. Merită s-o vedeți, acolo ne-am rupt complet de agitația orașului și am avut senzația că suntem într-o altă regiune, nicidecum în capitală. Am vizitat pe îndelete și cimitirul din apropiere, care coboară lin spre lacul Colentina.

De observat cele două porți din zidul împrejmuitor: pe cea dinspre apus, pe sub turnul-clopotniță, intrau odinioară boierii, iar pe cea dinspre răsărit intrau oamenii din popor. Ne-am lăsat imaginația să zburde și ne-am întrebat dacă mai există, măcar parțial, tunelurile folosite de boieri în caz de primejdie, pentru a se refugia în acest loc fortificat. Se zice că Mănăstirile Mărcuța, Văcărești și Plumbuita constituiau un lanț strategic al Capitalei, înlesnind fuga boierilor spre moșii.

De altfel, mănăstirea are o istorie plină de evenimente: aici au funcționat, pe rând, un spital militar sub ocupaţia austriacă, o întreprindere de „testemele” (basmale), un lazaret în timpul ciumei lui Caragea (1813-1814), ca după anul 1820 să fie înființat un azil psihiatric, care a funcționat până în anul 1925. Ulterior, chiliile au adăpostit o școală de reeducare, apoi o școală profesională pentru copii infirmi. Pe vremea ospiciului, intrase în vorbirea curentă expresia „a fi bun de dus la Mărcuța”, care între timp s-a pierdut. S-a păstrat însă termenul „balamuc”, avându-și originea în numele schitului Malamuc din județul Prahova, de unde au fost transferați la Mărcuța, în 1839, bolnavii psihic ținuți acolo în condiții improprii. Informația asta am aflat-o din minunata carte a lui Alexandru Ofrim, Străzi vechi din Bucureștiul de azi.

De ospiciul Mărcuța se leagă ultimele luni din viața poetului Mihai Eminescu, internat aici pe 3 februarie 1889, la recomandarea medicilor Zaharia Petrescu și Alexandru Șuțu. Se spune că din cauza tratamentului pentru sifilis (un diagnostic greșit, după cum a reieșit ulterior), Eminescu a fost intoxicat cu mercur, fapt care i-a provocat moartea patru luni mai târziu, pe 15 iunie, în casa de sănătate a doctorului Șuțu din strada Plantelor nr. 9. În livada de cireși înfloriți a Mănăstirii Mărcuța venea poetul primăvara, în vremurile mai bune, după cum spune preotul paroh care îl citează pe academicianul Alexandru Philippide.

De la Mărcuța am traversat Parcul Florilor cu gândul să ne oprim undeva să mâncăm, înainte de a vizita Turnul de Artă. Însă în parc am avut parte de o surpriză „monumentală“: o siluetă imensă și întunecată, care amenința cu pumnul strâns spre cer. A fost ceva atât de mare și de neașteptat, încât am uitat complet de foame. Ne-am grăbit să ajungem aproape de acea statuie brută, aspră, violentă, despre care nu știam absolut nimic. Din baza ansamblului se ițeau niște mâini scheletice care la început mi s-au părut niște gheare de pui, poate un pui de dinozaur după dimensiuni. A trebuit să-mi dau capul pe spate ca să pot vedea figura bărbatului revoltat aflat în picioare. În gura lui se cuibărise un porumbel, arăta foarte bizar, de parcă o muscă se plimba pe buzele unui om neînsuflețit. Era ceva grotesc și totodată atrăgător la statuia aceea gigantică, mă intriga și bărbatul căzut la pământ, cu mâinile legate la spate și tălpile de un metru expuse vulnerabil spre vizitatorii parcului. Nu mi-era clar ce reprezintă acea scenă simbolică – abia mai târziu am aflat că e un monument comemorativ pentru Răscoala din 1907. 

Statuia din bronz, înaltă de 15 metri, cântărește 36 de tone și datează din 1972, fiind opera sculptorului Naum Corcescu, cunoscut pentru lucrările sale monumentale. Tot el este autorul „Jucătoarei de tenis“ din Parcul Dinamo, al „Grupului sportiv“ din Mamaia și al statuii lui Ciprian Porumbescu de la Stupca, Suceava. Până în 2003, „Răscoala din 1907“ a fost amplasată în apropierea magazinului Bucur Obor, de unde a fost demontată pentru restaurare. În 2007 i s-a găsit o nouă casă în Parcul Florilor, odată cu reabilitarea parcului. Cât despre ultimele vești din parc: „Fântâna arteziană de la intrarea în parcul Florilor are acum și un curcubeu 🌈 Frumos. Splendid!“ – anunță un ghid local pe Google Maps.

Când în sfârșit ne-am urnit la masă, am constatat că nu aveam prea multe opțiuni în zonă, așa că ne-am mulțumit cu un calzone de la o patiserie aflată pe Șoseaua Fundeni la intersecția cu Pantelimon. A fost surprinzător de bun și fără reacții adverse. De curiozitate, am căutat pe hartă să văd care e situația în prezent, însă restaurantele n-au nici acum ratinguri prea bune, cu trei excepții: fast-food-ul Getido, cu „unul dintre cele mai bune sandvișuri cu șnițel din București“, restaurantul cu specific srilankez Soare Lanka (pe acesta chiar l-aș testa) și, ceva mai departe, Fabio Pizza Pantelimon.

Nu sunt de neglijat gangurile blocurilor din zonă, căci amatorii de arhitectură brutalistă pot avea parte de surprize plăcute. Așa am găsit noi un puț tenebros cu atmosferă de film horror, deopotrivă fascinant și oripilant. Nu-mi pot imagina cum e să ai geamuri care se deschid spre un astfel de loc lipsit de lumină și speranță – mai ceva ca la Judecata de Apoi.

După calzone și fiori prin ganguri, ne-am îndreptat spre ultimul punct al călătoriei noastre, Turnul de apă transformat în Turn de Artă de organizația socio-culturală Make a Point. Inițiatorii proiectului (documentaristul Mădălina Roșca, criticul de film Viorica Bucur și artistul vizual Alma Cazacu) au dat o nouă menire acestui spațiu industrial pe care l-au convertit în spațiu cultural, implicându-i și pe locuitorii din Pantelimon. Într-o hală a fabricii de textile Postăvăria Română, care a funcționat aici din 1936 până în 2008, au amenajat un spațiu expozițional, o sală de proiecție, o videotecă și o bibliotecă care reflectă „cotidianul din fabricile comuniste“ prin exemplarele din Marx, Engels și revista Flacăra, care au încă ștampila fabricii și fișele semnate de muncitori.

Auzisem de ei din perioada când se făcuse vâlvă în jurul proiectului „Uriași de Pantelimon“, prima expoziție din lume de artă pe acoperișuri. În acei ani a fost și perioada de maximă efervescență, cu expoziții, concerte, proiecții de film și piese de teatru. Eu și Andreea am ajuns la spartul târgului, cum s-ar zice, pentru a ne bucura măcar de experiența plină de adrenalină a Turnului de Artă. Domnul de la pază ne-a dat cheile, iar noi am atacat vitejește cele 170 de trepte care urcă în spirală până la 37 de metri înălțime, e drept că ne-a luat un pic amețeala și ne-am ținut tot mai aproape de mijloc, dar sus am uitat și de frig (începuse un vânt tăios), și de răul de înălțime. De sus se vede cartierul până departe, dar mai ales lucrările gigantice de artă stradală care pot fi observate în întregime doar din acel punct. Sunt șase mii de metri pătrați de acoperișuri pictate, la care au lucrat artiștii TOM, Nomado, Boeme, Nada Krstajić, Robert Obert și Victor Ash. Mi-a plăcut cel mai mult femeia care măsoară radiațiile de la Cernobîl (autor: Robert Obert), apoi femeia care coase la mașină blocuri cenușii (autor: Boemona). Aceasta din urmă ilustrează un moment-cheie din istoria cartierului: „demolarea caselor vechi, a crâșmelor și hanurilor în anii ’60, pentru a face loc celui mai modern cartier bucureștean din acea perioadă“, după cum am aflat de pe site.

I-am contactat pe cei de la Make a Point pentru a afla dacă Turnul de Artă poate fi vizitat în continuare. Da, puteți merge acolo cu o rezervare în prealabil pe site-ul makeapoint.ro, sau, dacă vă nimeriți întâmplător prin zonă, veți găsi cheia la portar.

Au rămas două locuri pe care nu le-am vizitat. Dacă mai aveți energie de umblat, în apropiere se află Parcul Morarilor, cu un lac care, văzut de sus, arată ca o pereche de plămâni. Este cel mai mare parc din cartierul Pantelimon, unde cândva s-ar fi aflat o moară, pe vremea când lacul era neamenajat și înconjurat de stufăriș. În direcția opusă, pe Șoseaua Fundeni, se află Moscheea Turcească sunnită, cu un interior care în pozele de pe Google Maps arată foarte interesant. Nu e clar dacă poate fi vizitată și de femei, cineva zice că da, cu toate că e o moschee doar pentru bărbați.

Surse de documentare:
Biserica Fundenii Doamnei, de Corina Popa și Dumitru Năstase (Ed. Meridiane, 1969)
Site-urile crestinortodox.ro/wikipedia.ro/ziarullumina.ro

Credit foto: Ema Cojocaru

Ediția actuală

01/24 #3

Masthead

O poți cumpăra aici
sau aici
×