„Why do you take pictures?
Because the only way to change things is to look at everything again very slowly.“
(Claire’s Camera, 2017, regizor Hong Sang-soo)
Bună, călătorule! Sunt Ema și voi fi ghidul tău informal prin București. În episodul al doilea te voi plimba prin Cimitirul Sfânta Vineri de pe Calea Griviței, mult mai puțin cunoscut decât Bellu, cu toate că are o seamă de mausolee și monumente funerare remarcabile. Anghel Saligny, Frederic Storck și Cecilia Cuțescu-Storck, membri ai familiei Golescu-Grant, Nottara și Bulandra sunt înmormântați aici, printre alte nume importante. Însă ai zice că spațiul acesta nu are istorie. Nu are o pagină de Wikipedia, nici puncte de interes salvate pe Google Maps – tastezi „Bellu“ și apar pe hartă: mormintele lui Eminescu, Coșbuc, Caragiale, Sadoveanu etc. –, iar la o căutare pe internet apar foarte puține informații concrete. Nici măcar n-am reușit să aflu o dată certă a înființării sale, darămite o poveste… Doar anunțuri pentru locuri de veci și câteva articole disparate ale oamenilor care au ajuns aici căutând o personalitate sau alta.
Îmi dau seama că un cimitir nu este un loc de plimbare potrivit pentru toată lumea. Trecând însă peste teamă și superstiții, un astfel de spațiu e adeseori o adevărată expoziție de artă și arhitectură din diferite epoci. Într-o discuție recentă, scriitoarea Cecilia Ștefănescu mi-a spus că Sfânta Vineri este singurul cimitir care îi dă o senzație de pace, pentru că are o atmosferă solară și liniștitoare. Exact așa am simțit și eu și mă contrariază vălul de tăcere care-l înconjoară. S-ar zice că acest loc nu atrage atenția, că e o anomalie pe harta orașului… Însă un lucru e sigur: e iubit de pisici. La finalul unei plimbări, ieșind pe poarta dinspre Caraiman, am văzut pisici roșcate, pisici albe, pisici cu pete negre, pisici tărcate venind din toate direcțiile, de parcă cineva dăduse semnalul unei adunări generale. Au ieșit din iarba înaltă și s-au urcat pe lespezi, așteptând ceva. A fost un sentiment foarte straniu, parcă nimerisem în Cartea cimitirului, de Neil Gaiman. O pisică bondoacă și chioară, mai curajoasă, ni s-a frecat de picioare. Abia mai târziu m-am gândit că așteptau de mâncare, cineva le învățase pesemne… Mi-am zis că o să revin cu o traistă de boabe, dar uite că nu m-am ținut de promisiune.
Am descoperit târziu ce are spațiul acesta de oferit, cu toate că am locuit șapte ani în apropierea Cimitirului Sfânta Vineri și în unele nopți, când reveneam acasă cu ultimul troleu, grăbeam pasul pe lângă zidurile întunecate. N-am crezut că ar fi ceva deosebit de văzut acolo, astfel că am avut parte de o surpriză uriașă în după-amiaza de primăvară când am băgat nasul pe poarta dinspre Iani Buzoiani. Paznicul, amabil, mi-a spus că în zona capelei sunt înmormântați câțiva artiști de renume, printre care Nottara și Bulandra, iar eu m-am pierdut pe aleile de un verde crud, cu statui și felinare, cruci frumos lucrate și nume desuete pe care nimeni nu le mai rostește astăzi; am scos inocentă aparatul din rucsac și-am fotografiat până când un alt paznic, la fel de amabil ca primul, mi-a spus că fotografiatul este interzis. Mă aflam deja pe aleea centrală, unde mi-a indicat afișul care proclama prohibiția. Nici înainte, nici după n-am mai pățit ceva similar… Să n-ai voie să faci fotografii într-un spațiu public?
În ziua următoare, le-am scris celor de la ACCU pentru a obține aprobarea de a fotografia în cimitir. Mi-au acordat-o pentru o singură zi și „doar pentru uz personal“. Îmi amintesc foarte bine acea zi toridă de mai când am făcut poze până am amețit, toate cadrele au o tentă verzuie, se vede graba de a documenta cât mai mult, aproape nicio poză nu e „artistică“, tihnită. Partea bună e că ritmul acesta infernal l-a făcut pe paznicul desemnat drept însoțitor să abandoneze cursa când nu ajunsesem încă la jumătate; sub pretextul că e chemat la poartă, m-a lăsat de capul meu și nici că s-a mai întors. Așa l-am descoperit pe tânărul violonist zugrăvit înăuntrul unui mausoleu fără nume.
M-am apropiat de acel mausoleu atrasă de un geam ciobit prin care se vedea nespus de frumos vitraliul din capătul opus. Am introdus obiectivul aparatului prin spărtura din care se revărsa beznă și răcoare. Mi-e foarte teamă de întuneric! Inima a început să-mi bată și mai tare când, de-o parte și de alta a vitraliului, s-au conturat doi îngeri imenși zugrăviți în tonuri de ocru, ținând de capete o panglică cu următoarele cuvinte: Liniște-Fericire. Am fotografiat și peretele sudic, iar acolo surpriza a fost de proporții: din întuneric s-a ivit silueta unui bărbat tânăr, cu frac și papion, cântând la vioară, parcă levitând în spatele nimbului roz al unei lumânări. Un bătrân cu barbă lungă și albă se ruga în stânga lui, îngenunchiat. Deasupra tânărului se înălța Iisus, cu brațele deschise larg în poziția răstignirii. E o pictură frumoasă, nu pare mâna unui amator. Am dat ocol mausoleului, însă nicăieri n-am găsit un nume, o dată. N-am îndrăznit să întreb la administrație – abia primisem aprobare să fotografiez și eu lansam deja o investigație… Nici internetul nu m-a ajutat să aflu identitatea tânărului violonist. Ar putea fi la fel de bine un băiat talentat de familie bună, nu neapărat un mare artist uitat astăzi. Mi-ar plăcea totuși să îi aflu povestea, oricât de simplă ar fi. Multă vreme mi-a fost jenă să vorbesc despre acest mărunt mister – mă simțeam de parcă profanasem o taină –, însă am înțeles ceva între timp: un cimitir ar trebui să fie un loc al aducerii aminte și al descoperirii, nicidecum un loc al uitării, al trecerii sub tăcere.
De-asta mi s-a părut o idee grozavă când Elena Lucaci, una din fondatoarele Asociației Părinți de Cireșari – o inițiativă comunitară care reunește locuitori din Domenii, Grivița, Chibrit, 1 Mai –, a organizat în urmă cu doi ani un treasure hunt cultural în Cimitirul Sfânta Vineri. Nu eram în oraș atunci, dar i-am scris Elenei cu ocazia acestui articol, pentru a afla mai multe despre istoria acestui spațiu. Mi-a mărturisit că s-a documentat singură și că a creat traseul pe baza propriilor explorări în cimitir, fiindcă nu există nicio sursă oficială. Pe harta ei i-am regăsit pe tenorul Nae Leonard, medicul Dumitru Bagdasar, sculptorul Frederic Storck și pe pictorița Cecilia Cuțescu-Storck, actorii George Vraca și Velimir Maximilian. Am aflat și de Ion Iancu Brezeanu, contemporan cu Caragiale, care l-a interpretat pe cetăţeanul turmentat în O scrisoare pierdută. Odinioară cimitir al săracilor, Sfânta Vineri a devenit locul de veci pentru multe personalități din lumea teatrului, a muzicii și a artelor, în general. Sunt și numeroși aviatori, sunt și sportivi, profesori, medici. Sunt și legionari, și lideri comuniști în lungul unei alei centrale, având la căpătâi secera și ciocanul; câteva morminte au fost „reabilitate“ de familie după anii ’90.
În fotografiile făcute în 2019 am redescoperit statuia celor doi îndrăgostiți eleganți. La picioarele bărbatului se află o pereche de mănuși de box; o îmbrățișează tandru pe femeia care ține un buchet de flori în mâna dreaptă. Este o poveste atât de frumoasă aici, dar cine o mai cunoaște astăzi? Fotografiasem și numele lor: Florica și Mihai Fulea. Despre el am găsit o scurtă însemnare pe Wikipedia: a fost un pugilist român din perioada interbelică și antrenor al clubului CFR București. Am revăzut în fotografii și sculptura protejată în sticlă care înfățișează o femeie superbă; un mausoleu ca o seră; basoreliefuri Art Deco, cu geometria lor atât de atrăgătoare; silueta longilină și stranie îngenunchiată la mormântul lui Ilie Gănescu. Doar pe aceasta mai știu să o găsesc, celelalte sunt pierdute prin hățișul aleilor, căci nu m-am gândit să le notez adresele.
Pe lângă monumentele funerare, mi se par fascinante numele vechi, care sună atât de excentric pentru urechile moderne: Persefoni, Hrisanta, Polixenia, Ortansa, Sarmiza, Edmeea. Ceapă Filareta și Linte Radu, vecini fără să se fi cunoscut vreodată, spre deosebire de familiile Buzatu și Cioc, care și-au unit destinele cât timp au fost în viață. Irotica și Vergina, Trandafira și Didona, Marilisa și Calipia. Oare familia Curticăpeanu are vreo legătură cu Doina Curticăpeanu, profesor universitar şi istoric literar de la Cluj? Dar familia Istrati cu Panait sau Eliza Creangă cu Ion Creangă? Dar Păsărilă Ion, oare își trage numele din basme? Tot din povești par desprinse și numele de familie Moțatu, Fasolă, Curăvale, Clopoțel… Plimbându-mă pe alei, mi-am amintit de un roman al Rodicăi Ojog-Brașoveanu, Coșmar, pe care l-am citit cu sufletul la gură pe la 11-12 ani. O femeie găsește într-un anticariat o fotografie a unei fete care-i seamănă izbitor, numai că dublul ei feminin trăise cu decenii în urmă. Protagonista se afundă treptat într-o obsesie care o aduce într-un cimitir… Dar nu dezvălui mai multe!
Și eu m-am afundat atât de mult în povestea Cimitirului Sfânta Vineri, încât am strâns o sumedenie de informații pe care le prezint, succint, în partea a doua a acestui articol. Închei prima parte cu punctul terminus al traseului, pasajul pietonal Halta Grivița. Dragă călătorule, dacă tot ai ajuns în zonă, merită să vezi un apus de soare spectaculos de la înălțimea pasarelei care unește cartierele Grivița și Giulești, trecând pe deasupra șinelor de cale ferată. Accesul dinspre Calea Griviței se face pe o scară abruptă din vecinătatea Halelor Grivița, iar pe măsură ce urci treptele din tablă găurite, se dezvăluie un peisaj industrial cu o atmosferă desprinsă parcă din filmele lui Tarkovski – eu m-am gândit, nu știu de ce, și la O zi mai lungă decât veacul a lui Cinghiz Aitmatov. Este o pasarelă circulată, pentru că locuitorii din Giulești trec dincoace, în Grivița, la stația de metrou. De fiecare dată când am fost acolo, am privit fermecată halele din sticlă îmbâcsită de vreme, trenurile care intră și ies din oraș, impiegatul care traversează șinele, e acolo jos o căsuță veche cu horn care-mi trezește nostalgia…
Peisajul acesta este însă amenințat cu dispariția. Se tot discută în ultimul an de un mare proiect imobiliar care va înlocui halele istorice cu spații comerciale și clădiri de apartamente și birouri; cel mai probabil, clădirea GRIRO (acronim de la Grivița Roșie), emblematică pentru acest cartier, va fi demolată. La inaugurarea ei, spre finalul anilor 1960, era una din cele mai moderne și înalte clădiri din București. Site-ul reptilianul.ro, unde găsiți fotografii din interiorul turnului Griro și al Halelor Grivița, mi-a reamintit că la Atelierele CFR a lucrat în anii 1930 tânărul Vasile Roaită, devenit erou național și simbol al propagandei comuniste în timpul lui Gheorghiu Dej; mai târziu, sub Ceaușescu, a fost scos din grații, fapt care a dus la schimbarea unor nume de localități și la dispariția subită a statuilor care-l înfățișau pe eroul de odinioară.
Spuneam mai sus că spațiul acesta pare să nu aibă istorie și, într-adevăr, n-am găsit vreo mențiune, cât de mică, nici măcar în Străzi vechi din Bucureștiul de azi, o carte pe care o iubesc și o consult adeseori. I-am scris domnului Alexandru Ofrim pentru a afla motivul, iar dumnealui, binevoitor, a căutat chiar în acea seară prin dosarele cu fișe și a revenit cu vestea că, citez, „acest cimitir, a doua mare necropolă a Bucureștiului (după Bellu) nu a atras atenția istoricilor. Reconstituirea istoriei locului este dificilă, fiind nevoie de cercetări de arhivă, de surse cartografice etc.“ Ei, spuneți și voi, ce chestie…
Din informațiile pe care am reușit să le pun cap la cap, am alcătuit o istorie imperfectă a acestui spațiu. Cineva scrie că Cimitirul Sfânta Vineri, la început destinat săracilor, a luat ființă spre finalul secolului al XIX-lea, pe fosta moșie Golescu-Grant. În alte surse, moșia nu se întindea până aici, totuși un lucru e cert: în cimitir se află mormintele unor membri ai familiei Grant, urmași ai lui Effingham Grant, căsătorit cu Zoe Racoviță, nepoata lui Dinicu Golescu. Acest Effingham Grant s-a născut pe insula Guernsey și a venit în Valahia în 1837, ca angajat al Consulatului Britanic. Una dintre surorile lui, Mary, este cea pe care o cunoaștem astăzi ca Maria Rosetti, o personalitate remarcabilă care ar merita o carte doar a ei. Sosită în Valahia ca guvernantă a lui Alexandru Odobescu și căsătorită ulterior cu politicianul C.A. Rosetti, Mary s-a implicat în Revoluția de la 1848, a cărei imagine a și devenit, pozând pentru faimosul tablou al lui Daniel Rosenthal, România revoluționară. Se pare că Maria Rosetti este considerată prima ziaristă română, care a inițiat și o publicație proprie, Mama și copilul, având drept scop educarea mamelor cu copii mici.
Pe întinsa moșie Golescu-Grant, Effingham Grant a înființat prima turnătorie din București, Fonderia de la Belvedere, și primele sere cu orhidee din țară, de unde vine și denumirea Șoselei Orhideelor. Terenurile pe care se află astăzi căminele studențești din Regie au fost tot proprietatea lui, vândută statului, care a ridicat aici Manufactura de tutun Belvedere, devenită ulterior Regia Monopolurilor Statului – iată, așadar, și originea numelui „Regie“. (E fascinant să afli povestea din spatele unor nume și să te gândești că locurile pe care călcăm astăzi au aparținut cândva unor astfel de oameni importanți.)
Pe aleea Ţibleş la nr. 64 poate fi zărit dincolo de gard – căci nu se vizitează – Palatul Belvedere unde au locuit Effingham și Zoe. După ce a fost donat statului român în perioada interbelică, aici au funcționat, pe rând, un pension de fete, un centru de plasament, iar astăzi este Centru de recreere și dezvoltare personală pentru copiii din sectorul 6. Și iată cum ajung din nou la reporterul Simion Săveanu, care relatează în Enigmele Bucureștiului cum a încercat să pătrundă într-un tunel a cărui gură de intrare începea din subteranele acestui palat. Cel puțin în privința asta n-a vândut gogoși, căci Tunelul de refugiu al Conacului Golescu Grant este inclus pe Lista Monumentelor Istorice din București. Se pare că pe aici se făcea accesul într-o galerie de câțiva kilometri săpată de-a lungul albiei Dâmboviței, care ducea la Mănăstirile Chiajna și Cotroceni. Tunelurile au fost avariate de cutremurele din 1940 și 1977, dar și de bombardamentele din 1944.
Închei povestea familiei Grant cu podul care le poartă numele. Cel original, cu tabliere metalice, a fost inaugurat pe la 1909; la construcția lui a participat și inginerul Robert Effingham Grant, fiul lui Effingham și Zoe. Podul Grant pe care îl folosim astăzi datează din 1982 și, în caz că nu știați, poate fi traversat per pedes pentru o panoramă deloc de neglijat asupra liniilor de cale ferată. Pilonii podului original pot fi văzuți între șine, din Grivița spre nord încep Atelierele C.F.R., iar în capătul celălalt, din Crângași, pasarela coboară în apropierea Operei Comice pentru Copii, clădire modernistă cu ecouri Art Deco proiectată de arhitectul Horia Creangă și finalizată în 1929. Pasarela pietonală Grant e mai greu de observat, dar credeți-mă pe cuvânt, există. Accesul e altă poveste, mai ales la vremea înserării, o poveste cu spații întunecate, jilave și ușor sinistre pe sub poduri, unde întotdeauna adastă niște bălți misterioase în care plutesc seringi și prezervative. Eu am fost acolo în plină zi și tot m-au trecut fiorii, mai ales că în spatele meu venea un domn nu foarte prezentabil.
Ce bine că nu scriu despre Bellu, căci m-aș fi lansat într-un articol interminabil despre toate personalitățile găzduite acolo… Revenind la Cimitirul Sfânta Vineri, unul dintre paznici m-a informat că aici se întindeau odinioară plantații de tutun pentru Manufactura Belvedere. O fi așa, n-o fi așa… N-am găsit prea multe informații nici în volumul Necropola Capitalei, unde Gheorghe Bezviconi a întocmit o istorie a cimitirelor bucureștene. Redau aici un fragment: „În luna mai 1850 s-a poruncit îngrădirea locurilor alese și întocmirea planurilor de către maiorul Boroczin. Toate aceste locuri de cimitire erau rezervate pentru ortodocși, catolici, protestanți, armeni, istraeliți lehi (poloni) și istraeliți spanioli. Locurile erau în număr de zece (cinci pentru ortodocși și cinci pentru străini), comisia din 1851 căutând să satisfacă nevoile din moșiile mănăstirești. Treptat, aceste locuri se proiectează astfel: (…) pentru ortodocși (V) în mahalaua Gorgani, Mihai Vodă și celelalte dimprejurul Podului de pământ – dincolo de bariera uliței Târgoviștei, pe moșia Grozăvești a mănăstirii Sf. Ioan, în partea dinspre răsărit a moșiei Belvedere și în dreapta drumului ce merge la satul Giulești din Ilfov și care locuri s-au însemnat în urmă după reclamația logofetesei Goleascăi, în locul celor însemnate mai înainte pe moșia Belvedere.“ Am mai aflat că, la sfârșitul anului 1877, orașul avea 17 cimitire, printre care și „Sf. Vineri Nouă afară de bariera Târgoviștei“. Din cele cinci ortodoxe, doar Șerban Vodă avea o biserică, și aceea ruinată; în Monitorul comunal București din 1890 a fost anunțată licitația pentru construirea unor capele, inclusiv la cimitirul comunal Sf. Vineri.
Închei acest intermezzo istoric necesar pentru a trece la câteva povești de viață, din multele care așteaptă să fie descoperite la Sfânta Vineri. De pildă, te plimbi pe alei și citești pe o cruce de marmură: „Célèbre cantatrice d’opéra acclamée dans toute le monde. On dit la Théodorini comme on dit la Patti, la Melba.“ Oare cine este această Elena Teodorini, care a trăit între 1857 și 1926? Iar Wikipedia răspunde: a fost „ultima divă a secolului al XIX-lea“ și prima mezzo-soprană română care a cântat pe scena Teatrului Scala din Milano; Teatrul de Operă și Operetă din Craiova (orașul său natal) îi poată numele.
La Sfânta Vineri întâlnești o sumedenie de nume cunoscute, dar sunt și mai multe cele care merită salvate de uitare. E cazul tenorului Nae Leonard, supranumit „Prinţul operetei“, un adevărat star al anilor ’20 pe scenele din România și Franța. Într-o pastilă de Anda Raicu se consemnează următoarele: „Conte, brigand, rajah ori arlechin în bătaia reflectoarelor, Leonard, frumosul cântăreț adulat de publicul anilor ’20, și-a trăit viața în chip nu mai puțin romantic. O întâmplare ca cea de pe strada Cometa, avându-l drept erou, pare un fapt obișnuit în biografia lui, ca și în decorul epocii. Era după o noapte de petrecere când în drum spre casă, în fața bisericii Zlătari, prinţul operetei fu oprit de mâna întinsă a unui cerșetor. Scotocindu-se prin buzunarele elegantului său frac, Leonard constată că nu mai avea nici măcar un gologan de leac. Începu atunci să cânte cu glasu-i cuceritor câteva arii și, în scurt timp, jobenul i se umplu cu monede.“ În 1928, ultimul său an de viață, joacă la Alhambra în opereta Fritz de Franz Lehár, dar, grav bolnav de tuberculoză, se prăbușește pe scenă; spre finalul anului se stinge din viață la numai 42 de ani, în casa tatălui său din Câmpulung Muscel, în timp ce asculta la gramofon o arie din opereta Contesa Maritza de Imre Kálmán.
Poate că vei întâlni pe alei și monumentul funerar al actriței Mărioara Zimniceanu, despre care N. Carandino scria că „avea suficientă culoare în joc ca să marcheze un rol pentru o jumătate de secol. Cine a văzut-o în Femeia și paiața, în Patima Roșie, în Madame Sans-Gêne nu o poate uita și anevoie își mai poate închipui alte actrițe în aceleași personaje.“ A fost eleva lui Nottara și a fost căsătorită cu scriitorul și jurnalistul pronazist Dem. Theodorescu.
Unul dintre cele mai spectaculoase monumente de la Sfânta Vineri este cel al familiei N. Budișteanu; îngerul și cele trei panouri sculptate sunt opera sculptorului Oscar Späthe, care a lucrat și bustul lui A.I. Hodoş (1929). În apropiere se află un mausoleu din ciment brut care arată ca o bisericuță sau un castel în miniatură; pare desprins dintr-o poveste cu zâne și vrăjitoare.
Dumitru Paciurea este autorul unui bust al preotului C. Dumitrescu (1927), iar sculptorul Carol Stork are aici mai multe lucrări: busturile Popiţeanu, I. Bejiu, G. Vasiliu, T. Minciulescu, E. Noreanu și un medalion N. Grecescu. Fratele lui, Frederic Storck, are un frumos mausoleu din cărămidă roșie pe care îl împarte cu soția sa, pictorița Cecilia Cuțescu-Storck. (Casa lor din Vasile Alecsandri nr. 16 este un superb muzeu cu picturi murale monumentale și o grădină „ascunsă“ care primăvara devine o minunăție). Cecilia Cuțescu-Storck, o feministă convinsă, a studiat la finalul secolului 19 la München și Paris și a fost prima femeie profesor la o universitate de artă din Europa. Împreună cu artistele Olga Greceanu și Nina Arbore a întemeiat în 1916 „Asociația femeilor pictore și sculptore“; a fost și prima femeie din țară care a realizat artă murală. Sculptorul Frederic Storck, artist important între cele două războaie mondiale, a înființat, împreună cu Vasile V. Rășcanu, prima turnătorie în bronz pentru opere de artă din București.
Cel mai mult m-a marcat povestea pe care am descoperit-o odată cu mormântul medicului Dimitrie Bagdasar, armean la origine, fiu de țărani care a ajuns un renumit medic neurochirurg – el a pus bazele școlii românești de neurochirurgie, începând cu 1935. Soția lui, doctorița Florica Bagdasar, specializată în neuropsihiatrie infantilă, a fost prima femeie ministru din România, la Ministerul Sănătății, în perioada 1946 – 1948. Mai puțini știu însă că Florica Bagdasar este personaj în Iarna decanului, roman din 1982 al scriitorului american Saul Bellow, laureat al Premiul Nobel pentru Literatură în 1976. Saul Bellow a venit în România în 1977 împreună cu cea de-a doua soție, matematiciana Alexandra Ionescu Tulcea, unica fiică a soților Bagdasar, care dorea să-și revadă mama grav bolnavă.
Am mai aflat că cimitirul a fost afectat de bombardamentele din 1944, când sute de bombe lansate de aviația anglo-americană asupra zonei Gării de Nord și a Atelierelor C.F.R au avariat halele şi instalațiile și au omorât, după unele surse, aproape trei mii de oameni. Un vecin din Panait Istrati mi-a povestit că, după ce o bombă a căzut în sufrageria casei construite de bunicul lui și, printr-un miracol, nu a explodat, imobilul s-a înclinat și așa a rămas de atunci. Pe strada paralelă, George Missail, se vede și astăzi curtea unde o bombă a distrus întreaga clădire; bătrânul locuiește într-o căsuță construită din donațiile vecinilor, cu o singură încăpere și toaleta în curte.
Printre monumentele deteriorate din cimitir s-au numărat și busturile lui Vasile Stroescu (1928) și Zamfir Arbure (1933), realizate de sculptorul Mihai Onofrei. Și iată cum mai învăț un pic de istorie, căci mi-am dorit să aflu cine sunt acești domni. Basarabeanul Vasile Stroescu (1845 – 1926) a fost un mare cărturar, jurist și politician, moșier și filantrop supranumit „Mecena românilor“, deoarece a susținut cultura și învățământul în limba română, cu precădere în Transilvania; se spune că la Chişinău lua tramvaiul şi nu o birjă, căci „Tramvaiul costă trei copeici, iar birja – trei ruble şi aceste trei ruble vor fi de mare folos vreunui ţăran din Maramureş“.
Zamfir Arbure sau Arbore (1848 – 1933) a fost chiar tatăl Ninei Arbore, pictorița de care pomeneam mai sus, parte a „Grupului celor trei doamne“ și studentă a lui Henri Matisse, ale cărei lucrări s-au bucurat de un mare succes în anii 1920. Tatăl ei, boierul basarabean Zamfir Arbure, a fost gazetar, lingvist și istoric, primul biograf al revoluționarului bulgar Hristo Botev, cu care a întreținut legături strânse, și autorul a două monografii importante despre Basarabia. Conacul familiei Ralli-Arbore din localitatea Dolna a fost vizitat adeseori de Aleksandr Pușkin în anii exilului său la Chișinău, 1820 – 1823. (Un nou punct adăugat pe harta viitoarelor mele călătorii.)
Ca să închei în ton cu cele lumești, în caz că mai aveți poftă de mâncare după toate aceste povești, o bună opțiune în zonă este restaurantul libanez Murad, aflat la capătul străzii Panait Istrati. Pentru cei care nu se tem de fast-food, sandvișuri cu forme neobișnuite se găsesc la Dogu, în spatele Bazei Sportive Cireșarii, unde se află și un restaurant thailandez pe care nu l-am testat până acum, Kunnai. Parcul Cireșarii (care la inaugurarea sa în 1947 purta numele de Parcul Copilului) a fost multă vreme închis pentru public, și nici acum situația lui nu este clară. Am participat la curățarea aleilor prin 2022, într-o acțiune organizată de Asociația Părinți de Cireșari; din jungla în care se transformase parcul – și unde locuia de multă vreme o familie de fazani – răsăreau din loc în loc niște personaje gigantice din desene animate, realizate la atelierele Grivița Roșie, care se conservaseră uimitor decenii la rând: Popeye Marinarul, Ciocănitoarea Woody, Pantera Roz, Motanul Încălțat, precum și un dovleac uriaș unde pe vremuri se vindeau răcoritoare și dulciuri. Erau niște relicve pitorești care meritau restaurate, dar într-o zi au dispărut, pur și simplu.
Surse de documentare:
ro.wikipedia.org.
adevarul.ro.
arhitectura-1906.ro.
reptilianul.ro.
Necropola Capitalei și Cimitirul Bellu, muzeu de sculptură și arhitectură, de Gheorghe Bezviconi.
Străzi vechi din Bucureștiul de azi, de Alexandru Ofrim.
Credit foto: Ema Cojocaru
