„Orice lucru mă poate face să mă opresc, să privesc, să mă minunez și, uneori, să învăț. Sunt un om fericit.“ (Kurt Vonnegut, Leagănul pisicii)
Bună, călătorule! Astăzi ne dăm întâlnire în Piața Națiunile Unite pentru a pleca într-o nouă plimbare prin oraș, în căutarea unor locuri mai puțin cunoscute. În această dimineață mă animă o bucurie în plus, căci într-o oră mă văd cu István Téglás la cafea, pe strada 11 iunie. Până atunci, am timp să explorez câteva obiective de pe traseu. Am timp… Uneori îmi vine să râd când îmi dau seama ce spun! Un colț de clădire, o coadă de pisică, o poartă întredeschisă mă deturnează de la traseu și, urmând firul cel nou, mă trezesc hăt-departe, rătăcită prin hățișul de străzi. Astăzi stau, însă, cu ochii pe ceas, ca să nu întârzii prea mult la întâlnire. L-am invitat pe carismaticul actor să-mi povestească despre zona în care locuiește, să mă conducă pe străzi și să-mi arate clădirile, cafenelele sau locurile ascunse din cartierul lui – o idee mai veche care se transformă, în sfârșit, în realitate.
Deocamdată îmi croiesc drum spre el venind dinspre Piața Națiunile Unite, unde mă opresc câteva clipe să privesc în jur, fără să știu că tocmai aici a locuit István vreme de mai mulți ani. Ne aflăm într-un loc al numelor exotice: blocul Gioconda, Gemenii Sitraco, Palatul Adriatica-Trieste. Noul și vechiul se suprapun, contrastele de care vorbeam în episodul al treilea sunt, bineînțeles, prezente (blocul-turn în vecinătatea bisericuței Sfântul Spiridon Vechi, ce pare pe jumătate scufundată în pământ), iar aici întâlnim din nou apa, Dâmbovița cea discretă, care nici n-ai zice că face parte din viața orașului.
Calea Victoriei se încheie cu unul dintre cele mai interesante imobile din București, Palatul Societăţii de Asigurări „Adriatica-Trieste“, unul dintre primele blocuri de locuințe din capitală, construit în anii ’20 după un proiect al arhitectului Petre Antonescu. Alături, pe Splai, se află o clădire și mai frumoasă, Palatul Societăţii „Agricola Foncieră“, realizat în aceeași perioadă după planurile arhitectului Paul Smărăndescu. M-am zăpăcit încercând să mă lămuresc care-i care, fiindcă informațiile de pe net sunt contradictorii. Ceea ce face aceste imobile atât de speciale sunt elementele decorative de pe acoperiș, care te duc cu gândul la niște grădini suspendate, pe cât de misterioase și splendide, pe atât de inaccesibile. Am aflat că poartă denumirea romantică de „gloriete“ – în dicționar, glorieta este un mic pavilion de odihnă amenajat într-un parc. Le privesc de la distanță, iar teleobiectivul îmi aduce mai aproape cele două sculpturi în relief de pe fațada clădirii Agricola Fonciera – un cioban și un agricultor în pauza de masă – și capetele de berbeci greu de observat cu ochiul liber, care decorează Adriatica-Trieste în partea superioară.
Blocul Gioconda este un alt reper al acestui spațiu care, înainte să primească denumirea actuală, s-a numit pe rând Piața Senatului, Piața Splaiului și Piața Operetei. Acestui bloc de 17 etaje – ce par mai puține de la distanță, căci ochiul e păcălit de arhitectura fațadei – i se mai spune și Blocul Opereta sau, mai simplu, Blocul Turn. A fost ridicat în 1959 pe locul fundaţiilor unui proiect măreț niciodată realizat, Palatul Senatului din Regatul României; lucrările la palat au fost întrerupte de Primului Război Mondial, însă denumirea de Piața Senatului a mai dăinuit o vreme în amintirea orașului, până a fost înlocuită de un alt reper al zonei: Opereta de Stat, care a funcționat începând cu 1950 în incinta fostului teatru Regina Maria – o clădire emblematică pierdută în demolările comuniste. Acum, pe locul ei se află unul din „gemenii“ Sitraco, blocuri care făceau parte din proiectul ceaușist de reconstrucție a zonei, finalizate abia după Revoluție.
Însă istoria are straturi. La începutul secolului 20, în acest loc se afla Sala de tir şi gimnastică, scena unui duel mortal de care se leagă un alt reper al Pieței Națiunile Unite: Fântâna Lahovary. Locul în care se află astăzi nu este, însă, cel original: în 1903, când a fost realizată de sculptorul Carol Storck la comanda principesei Zoe Suţu, a fost amplasată în fața sălii unde ziaristul George Emanuel Lahovary, soțul lui Zoe, își pierduse viața în anul 1897, într-un duel pe care unii contemporani l-au considerat un asasinat. Lahovary scrisese în cotidianul L’Indépendance Roumaine câteva articole critice la adresa politicianului conservator Nicolae Filipescu, iar acesta, furios, l-a provocat la duel cu spada și l-a lovit așa de zdravăn, încât ziaristul a murit în câteva minute. Filipescu, fost primar al Bucureștiului între 1893-1895 – perioadă în care a introdus în oraș primul tramvai electric – a fost condamnat la închisoare, dar a fost grațiat ulterior de regele Carol I.
Din 1897 sărim în anul 2017, pentru a căuta niște lucrări de artă stradală ascunse în complexul Gioconda. Am aflat de existența lor în timp ce exploram zona virtual, însă la fața locului m-am încurcat prin ganguri și curți interioare și n-am găsit decât vreo trei. Au fost două proiecte de revitalizare artistică a zonei, inițiate de Elite Art Club: Perimetrul Subiectiv, care a transformat relatările rezidenților în povești și ilustrații de bandă desenată, și Utopia Urbană, patru murale create de artiștii Raimund, Mazerschi și Sweet Damage Crew, pornind de la ideile unui grup de treizeci de tineri care și-au imaginat cum va evolua orașul. „Florile sunt ca niște copii, trebuie să ai grijă de ele de mici. Când m-am mutat aici, zici că era deșert. Am început câte-un pic, câte-un pic. Totul pleacă de la a face un colțișor plăcut ochilor. Indiferent unde ești“, scrie pe una dintre lucrările pe care le-am văzut.
După graffiti, facem un scurt popas în curtea bisericii Sfântul Spiridon Vechi, un lăcaș cu înfățișare modestă și origini în secolul 17, demolat în 1987 fără un motiv anume – nu stătea în calea niciunui proiect grandios – și reconstruit din temelii începând cu anul 1992. Mi s-a părut interesant să aflu că, înainte de rectificarea cursului Dâmboviței din anii 1880-1886, biserica se afla pe malul stâng. După mutarea albiei a ajuns pe malul drept, cu intrarea la un metru sub nivelul străzii, înconjurată de pământul scos la lucrări.
Citind tot mai mult despre oraș, mi se întărește impresia că nicio generație n-a avut un prea mare respect pentru moștenirea sa arhitecturală. Iată un fragment din Gazeta Municipală apărută la 1 Noembrie 1936: „Din spusele lui [D. Pappazoglu] aflăm că biserica era sortită pieirei de către ministerul cultelor de atunci, precum era obiceiu, în București, acum 60–70 de ani, ca orice biserică veche și puțin dărăpănată, în loc să fie meremetisită, era dărâmată. În chipul acesta au pierit o mulțime de biserici istorice din București.“ Biserica în cauză era Sfinții Apostoli, construcție din zid de la 1636, ridicată cu sprijinul domnitorului Matei Basarab, pe care o descoperim intrând în labirintul de străzi înguste cu nume vechi și amestecate – Sfinții Apostoli, Apolodor, Vânători, dintre care a dispărut însă strada cu rezonanță gotică, Azilul de Noapte. Chiar și ciuntit, rămâne un spațiu din alte vremuri, unde au supraviețuit până și două vitrine vintage, o Croitorie și o Marochinărie, miraculoase în încăpățânarea lor de a ține piept elanului reformator.
Peste drum de Marochineria Gustav este Casa Oprea Soare, care găzduiește Hanul Berarilor interbelici. Silvia Colfescu povestește că proprietarul casei, Dumitru Oprea Soare, era unul dintre cei mai bogaţi comercianţi din Bucureşti, specializat în afaceri cu cherestea. Casa în stil neoromânesc a fost ridicată în 1914 după proiectul arhitectului Petre Antonescu, care s-a inspirat din reşedinţele Cantacuzinilor de pe Valea Prahovei. N-am fost niciodată înăuntru, dar am aflat că fiecare încăpere este decorată în alt stil. Ar merge o bere la han după un spectacol la Unteatru, unde am văzut deja două piese excelente: The Sunset Limited de Cormac McCarthy și Cinci ore cu Mario de Miguel Delibes.
Următorul obiectiv de pe traseu a fost o surpriză și pentru mine, fiindcă uitasem cu desăvârșire ce ar putea fi la Vânători nr. 4, adresă pe care o salvasem pe hartă cu o inimioară. La câteva sute de metri de stradă, am văzut ruinele unei construcții din cărămidă și dintr-odată am înțeles: asta e bolta din cărămidă țesută, o relicvă rară din perioada fanariotă, despre care citisem în articolul Antoanetei Dohotariu! Un panou din proiectul Uranus-Conciliere mă informează că ruina din fața mea a fost casa lui Grigore Florescu, loc de întâlnire în 1848 pentru membrii societății secrete „Frăția“, din care făceau parte Nicolae Bălcescu, Christian Tell și Ion Ghica. Nu se pomenește nimic de bolta prețioasă, țesută dintr-o cărămidă îngustă și alungită. Zona era pustie (nu știu cum am mereu bafta asta), dar mi-am făcut curaj și m-am apropiat de ziduri, pregătită să dau peste niscaiva oameni ai străzii aciuați în pivnița ajunsă deasupra nivelului solului. Am găsit, în schimb, o indescriptibilă mizerie, iar pe partea opusă, prin arcul bolții, am zărit picioarele unui bărbat care se îndepărta.
Senzația de Vest Sălbatic și Pustiu a fost accentuată de o altă clădire devalizată din apropiere, o fostă stație electrică cu cercevelele scoase din țâțâni, de unde eram urmărită de câteva personaje deloc prietenoase. M-am grăbit să ies din romanticul buzunar de trecut, unde mă simțeam tot mai inconfortabil, și am traversat Bulevardul Unirii pentru a ajunge la Mănăstirea Antim, o bijuterie arhitecturală din perioada 1713-1715, ascunsă în spatele blocurilor. De fiecare dată când o văd sunt uimită de contrastul dintre clădirile colțuroase optzeciste și linia delicată, retro, a stilului brâncovenesc. La începutul secolului 18, în chiliile de la Antim a funcționat o tipografie, adusă aici de ctitorul mănăstirii, Antim Ivireanu – teolog, tipograf, pictor, sculptor și scriitor de origine georgiană, poliglot și filantrop, un reprezentant de seamă al literaturii române vechi. El a întocmit planurile întregului complex monahal și tot el a înființat la mănăstirea Antim prima bibliotecă publică din Țara Românească, de unde se puteau lua cărți cu împrumut. Se spune că ușa masivă de stejar a fost sculptată chiar de Antim Ivireanu, a cărui emblemă, melcul, poate fi văzută deasupra intrării în biserică; l-am reperat și într-o pictură de sub clopotniță, fără să-i cunosc însemnătatea. Călătorule, dacă ajungi aici într-o sâmbătă, poți da o raită prin Muzeul de Artă Veche Românească, deschis între 12:30 și 16:30.
Azi muzeul e închis, așa că zăbovesc în pridvorul monumental, cu compoziții din mozaic realizate de Olga Greceanu, care a pictat și sălile mari din Palatul Sfântului Sinod (acolo n-am intrat și nici nu știu dacă se vizitează). Pictura din pridvor îi aparține lui Costin Petrescu, autorul impresionantei fresce de la Ateneul Român. Pe dinafară și pe dinăuntru, este o biserică superbă, însă nici această frumusețe nu a scăpat de sistematizare: în 1985, pentru a face loc blocurilor de pe bulevardul Victoria Socialismului, o parte din chilii au fost demolate, iar celelalte clădiri translatate pe role: Palatul Sfântului Sinod a fost mutat la o distanță de zece metri, iar biserica la douăzeci de metri față de amplasamentul original, ambele operațiuni fiind executate în timpul iernii, pe niște geruri năprasnice. Mintea mea încă nu poate pricepe cum aveau loc aceste mutări ale unor clădiri de mii de tone, dar simt așa, o mare milă față de sărmanele biserici dezrădăcinate.
Astăzi e cald și liniște, o mașină cu toate ușile deschise este binecuvântată în curtea bisericii, îmi dau seama că s-a făcut târziu și ies repede spre strada Justiției. Uit însă de grabă în fața unei scene din alte timpuri: două femei așezate în balconul clădirii de pe colț schimbă impresii cu o doamnă corpolentă rezemată de un Volkswagen, un cățel în lesă așteaptă răbdător în soare, vocile lor răsună fără sfială, se vorbește despre un nou iubit și chiar de lipsa de inhibiții. Nimeni nu pare să se sinchisească de mine, fac discret o fotografie și merg mai departe.
La numărul 55, mă minunez că este încă în picioare frumoasa clădire abandonată, a cărei alură impunătoare vorbește despre un destin odinioară însemnat. Aici a fost Institutul Elisabeta Doamna, prima școală de fete cu predare în limba română din București, înființată de Elisabeta Știrbey în anul 1843 (după spusele istoricului de artă Oana Marinache) și mutată în clădirea de pe Justiției începând cu 1895. Dacă nu pentru valoarea arhitecturală, măcar pentru valoarea simbolică ar fi meritat salvată; alte două clădiri, parte din ansamblu, au fost deja demolate.
Îmi continui drumul pe lângă un Magazin general care ține loc și de birt pentru clienții răsfirați pe trepte și borduri. Traversez intersecția cu tramvaie și intru în sfârșit pe strada 11 iunie, unde până după al Doilea Război Mondial s-a aflat „o cârciumă cu grădină de vară, Leul și Cârnatul, vestită pentru cârnații ei“, după cum scrie Alexandru Ofrim în Străzi vechi din Bucureștiul de azi. La numărul 29 se află Galeria de Stări și Obiecte – genul acela de spațiu semi-obscur care ar fi fost punctul cel mai exotic al traseului de astăzi, dacă proiectul ar fi rămas sub forma pe care am cunoscut-o în octombrie 2020. Locul e și nu e deschis, uneori se mai organizează petreceri, însă nimeni nu mi-a răspuns la telefon sau la mesaje. L-am descoperit la o noapte a galeriilor, chiar înainte să izbucnească pandemia. Încăperi cu un aer misterios, exponate bizare, o ușoară doză de kitch, iar afară, o terasă splendidă cu o atmosferă de grădină secretă, care lui István Téglás i s-ar fi potrivit de minune.
Ne întâlnim în schimb la DRIP Coffee Shop. Am emoții, cu toate că ne-am văzut deja la o bere, după spectacolul Acasă la Zoo, unde am urmărit fascinată interpretarea lui István. Am și nostalgii, pentru că vreme de cinci ani am locuit nu departe, pe Cuțitul de Argint, și m-am atașat de întreaga zonă din vecinătatea Parcului Carol. Ne bem cafeaua pe trotuar, eu mestec o felie de chec cu unt de arahide, tramvaiul trece la o palmă de masa noastră, István poartă ochelari de soare și fumează.
– Cum ai ajuns în București? Din câte-am aflat, Facultatea de Teatru ai făcut-o la Târgu Mureș, după ce-ai plecat din Baraolt, iar la București trăiești de șaisprezece ani.
– Mai mult de șaisprezece ani. Am venit aici într-o zi de aprilie, de Ziua Internațională a Dansului, cu un spectacol ca un fel de expoziție live – fiecare avea un solo și-l repeta cu o mică pauză. Lumea intra, ne privea, trecea mai departe. Atunci am prins gustul Bucureștiului. Nu era neapărat un oraș progresist, dar era mai deschis, mai liber și mai creativ, se potrivea cu felul în care mi-aș fi dorit să lucrez în continuare. Eram angajat la Gheorgheni la vremea aia, așa că mi-am dat demisia și din septembrie m-am mutat la București. Centrul Dansului era la început și totul părea posibil, dup-aceea s-a dovedit că nu era chiar așa, dar atunci eram plin de entuziasm.
– Cum percepi orașul ăsta pe care mulți dintre cei obișnuiți cu orașe mai mici îl consideră haotic, obositor, murdar?
– Sunt total de acord cu asta, dar mie îmi trebuia un ritm mai alert, voiam să am mai multe variante de lucru și de activități în timpul zilei. Mulți ani m-a obosit îngrozitor Bucureștiul, simțeam că îmi ia toată energia și nu pune nimic în loc. Acum, după atâta timp, am început să văd și punctele lui bune. Plus că sunt întâlniri cu oameni noi, cum am avut-o noi pe a noastră, care într-un oraș mic sunt mai puțin posibile.
– În ce zone ai locuit în București?
– Prima oară am stat pe strada Transilvaniei, dacă-ți vine să crezi. Cu totul întâmplător. Dup-aia m-am mutat în Piața Rosetti, la Universitate, apoi am stat în Piața Națiunile Unite și de câțiva ani stau lângă Parcul Carol.
– Ce chestie, eu tocmai în Piața Națiunile Unite am început traseul. În ce zonă te-ai simțit cel mai bine?
– Mi-a plăcut la Națiunile Unite, lângă Izvor, însă era o zonă foarte aglomerată, cu mult zgomot, și asta mă termina. Dar îmi place sectorul 4. Mereu am căutat să stau lângă un parc, să am unde să plimb câinele de două ori pe zi – a fost Izvor, acum e Parcul Carol, o perioadă am stat și lângă Tineretului.
– În afară de parcurile astea, care sunt reperele tale în București, locurile unde ajungi cel mai des? Ai obiceiuri legate de oraș?
– Dacă nu stau acasă, sunt la teatru – enorm de mult stau la teatru. Am început la Odeon, vreo zece ani am colaborat cu ei și făceam naveta și la TNB, uneori de mai multe ori pe zi: repetam dimineața la TNB, alergam apoi la Odeon și mă-ntorceam seara la TNB, pentru că aveam spectacol. Practic, viața mea se desfășura între locurile astea două și aveam cinci minute la dispoziție să ajung dintr-un loc în altul. Parcul Carol este foarte important pentru mine, vin aici de aproape opt ani, chiar dacă în anii ăștia m-am tot mutat. S-a schimbat enorm de mult față de prima oară când l-am văzut.
– În bine sau în rău?
– Din păcate, nu în bine. Mai demult erau veverițe, acum nu mai sunt deloc, erau și arici, dar ultimul pe care l-am văzut a murit în urmă cu un an jumate, călcat de o mașină care a intrat în parc. Iarba, copacii, totul era mult mai dens, găseai spații în care puteai să te ascunzi efectiv, mai ales în timpul săptămânii. Cumva s-a pierdut din sălbăticia parcului, au și tăiat foarte mult coroana copacilor.
– Știu zonele ascunse de care zici, și eu mergeam să citesc în Parcul Carol și aveam parte de o intimitate pe care n-o găseam în altă parte.
– Da, așa e. Apollo este un alt reper important, nu doar pentru că am spectacole acolo, dar în ultima vreme am început să pun și muzică împreună cu doi prieteni, Andreea Pietroșel care lucrează la RFI și Alexandru Raj Udrea, un prieten și coleg din teatru. Am acceptat să fac asta și pentru că am de multe ori tendința să mă retrag, citesc și nu-mi vine să ies din casă și trag de mine să socializez. Și teatrele sunt repere, la ACT și Excelsior joc destul de des. Mai sunt Replika și Unteatru.
– Înțeleg că viața ta se desfășoară într-o zonă din care ieși foarte rar, iar restul orașului îți e oarecum necunoscut…
– M-am limitat ani la rând la zona asta din jurul teatrelor, și toate sunt foarte centrale. Când plec în vacanță îmi place să explorez, dar aici m-am conectat altfel la oraș, mai mult în jurul muncii mele. Însă vreau să schimb asta. Am început să-mi fac timp să merg la câte un muzeu și la cinematograf. Elvira Popescu e un alt reper important, foarte des am mers și la Union, la Eforie, mă interesează festivalurile gen One World Romania, Bucharest Feminist Film Festival. Pe timpul verii s-a deschis și CineMasca în aer liber, în Amfiteatrul Teatrului Masca de pe bulevardul Uverturii, unde se pot vedea pe toată durata verii filme foarte interesante alese de curatorul Andrei Rus.
– Observi orașul, schimbările prin care trece? Ce s-a schimbat de când ai ajuns prima oară în București?
– La început mi s-a părut îngrozitor, mă refer la spațiile publice, unde era această grabă pe care între timp am preluat-o și eu. Apoi m-am regăsit de multe ori în mulțime, o mulțime care mi-a plăcut, cum s-a întâmplat la anumite proteste, de exemplu cel pentru Roșia Montană sau cel de pe 10 august. Atunci a ieșit la suprafață un spirit civic care nu se manifestase până în acel moment. Traficul, în schimb, mă scoate din minți. Nu mi-am luat nici acum carnetul, deși aș avea nevoie la filmări, pentru că mă gândesc cu groază că dacă iau o mașină, adaug și eu la numărul lor.
– Te deplasezi mai mult pe jos?
– Da, și a fost o perioadă, mai ales vara, când mergeam cu bicicleta, apoi în ultimii ani am mers destul de mult cu trotineta.
Ne-am terminat cafeaua și István a acceptat să-l duc într-un loc din cartier pe care nu-l mai văzuse până atunci, astfel că am traversat strada și am intrat în curtea casei de vizavi, la Colecțiile de Artă „Ligia și Pompiliu Macovei“. Este unul dintre cele mai fermecătoare muzee mici din București și poate cel mai puțin vizitat dintre toate, după cum ne spune amărâtă doamna muzeograf. Desigur, cauza nu poate fi prețul biletului de intrare, mai ieftin decât cafeaua băută peste drum.
Ne plimbăm în tăcere prin încăperile unde au locuit soții Ligia și Pompiliu Macovei – ea, artist plastic la mare căutare în perioada comunistă, el, arhitect și diplomat, ministru al Culturii și arhitect-șef al capitalei în anii 1950. Dintr-un scurt și foarte onest documentar realizat de Muzeul Municipiului București (îl găsiți pe YouTube) am aflat mai multe detalii despre soții Macovei și colecția lor. Ambii au avut funcții importante în Partidul Comunist, au călătorit prin toată lumea și au dus o viață la adăpost de mari drame; se pare că le-a mers bine mereu. Casa de pe 11 iunie le-a fost dată spre folosință după naționalizare – înainte, aparținuse unui bogat negustor de pălării de origine evreiască. În vila construită în stil eclectic francez, soții Macovei au adunat vreme de aproape șaptezeci de ani o colecție superbă de artă plastică și decorativă adusă de pe patru continente, pe care ulterior au donat-o statului român. Și biblioteca lor este impresionantă – pe rafturi sunt aproape zece mii de volume din domeniul artelor, esteticii și filozofiei. În cea mai vastă încăpere, unde și-a avut atelierul Ligia Macovei, sunt expuse câteva din lucrările sale. Am aflat din documentar că artista – cunoscută ca ilustratoare a volumelor lui Eminescu și Arghezi – vindea bine în Franța, chiar mai bine decât în România, însă popularitatea ei a intrat în declin după Revoluție.
După muzeu ne îndreptăm spre strada Cornelia, unde István Téglás vrea să îmi arate o casă de care se simte atras. Trecem pe lângă Fabrica, clubul-restaurant pe care-l frecventam într-o vreme pentru concerte, pizza și terasa grundge-industrială. Aici a funcționat până în 2004 fabrica de ciorapi și tricotaje Apollo, înființată la finalul secolului 19 de moșierul Ștefan Cerkez, care era și doctor în chimie. Specialitatea fabricii erau „flanelele dr. Cerkez“, după cum am aflat dintr-o reclamă publicată pe blogul Berceni de Poveste.
– Fabrica nu e unul din reperele tale? Acum îmi dau seama că nu mi-ai zis nimic de locul ăsta.
– Mmm… N-am mai fost de multă vreme. Mai demult ni s-a anulat un spectacol pe care-l jucam aici, fără să primim explicații. Am rămas cu o impresie neplăcută.
Imobilul lângă care ne oprim pe strada Cornelia este năpădit de plante cățărătoare ce și-au întins tentaculele și pe gardul de fier decolorat de vreme. Nimeni nu mai locuiește acolo de câțiva ani, curtea a devenit un desiș de arbuști și lăstari, dar nu sunt semne că intrările au fost forțate; casa a fost ocrotită de vizitatori clandestini.
– Acum un an, doi nu era așa de multă vegetație în curte, puteai să vezi bine ușa de la intrare. Mă plimbam pe-aici și-mi imaginam că o să locuiesc într-o zi în casa asta.
– Ce te-a atras așa de mult la ea?
– Pare să aibă o poveste necunoscută și mi-ar plăcea să o aflu. Sora mea tocmai vrea să cumpere într-un sat din Transilvania o casă veche în care nu a mai stat nimeni în ultimii cincisprezece ani. Știe câte ceva despre foștii proprietari și i se pare important să ducă astfel povestea lor mai departe. Crede că așa onorezi viața celor care au trăit acolo, pe lângă faptul că salvezi o casă mică, frumoasă, de la pieire. La rândul meu, am o fascinație pentru locurile despre care nimeni nu pare să știe nimic și am tendința să le aflu povestea, cu gândul de a o duce mai departe în felul meu.
Ne continuăm drumul spre Piața Libertății – pe vremuri, Piața Mareșal Joffre. István Téglás vrea să-mi arate Uzina Electrică Filaret, o clădire industrială superbă din 1908, destul de puțin cunoscută, pe care a vizitat-o cu ocazia unor filmări. Dacă n-ai treabă pe Candiano Popescu, vegetația deasă te împiedică să zărești de la distanță construcția de cărămidă roșie aparentă, inspirată de arhitectura industrială din zona orașului Lille. Eu o vizitasem în 2015, în cadrul unui tur organizat de revista Zeppelin. Hala imensă, luminată natural de ferestrele uriașe, arăta ca desprinsă dintr-un film de artă. Astăzi, spațiul este inaccesibil publicului larg și nici măcar farmecul lui István nu l-a înduplecat pe paznic să ne lase înăuntru.
– Ce-ai filmat aici, István? E un spațiu destul de ireal și ușor sumbru.
– Așa e, au fost două filme mai degrabă din zona surrealistă. Și au fost singurele dăți în care am avut ocazia să intru în clădire și să văd încăperile. Evident că atmosfera îți dă senzația aia de zonă crepusculară, cu un vibe de spațiu industrial vechi și părăsit, deci da, te inspiră la povești ciudate, poate chiar sinistre.
De-a lungul timpului, diferite inițiative legate de Uzina Electrică Filaret au eșuat: n-a devenit nici extensie a Muzeului Tehnic Dimitrie Leonida, unul dintre cele mai triste muzee din București, nici n-a fost inclusă în Parcul Național al Științei și Tehnicii, o idee frumoasă din anii 2000, care ar fi pus în valoare patrimoniul industrial și științific din zona Filaret. Viitorul clădirii este incert.
Îmi iau la revedere de la István Téglás și mă opresc la ultimul punct al traseului de astăzi: Fântâna Zodiac, pe lângă care am trecut adeseori, fără să știu că nu e o fântână oarecare. Cele douăsprezece zodii au fost lucrate în mozaic negru de sculptorul Mac Constantinescu, pe care l-am întâlnit și în episodul al treilea, ca autor al basoreliefurilor de la Casa cu centauri. Concepută de arhitectul Octav Doicescu în stil Art Deco, fântâna a fost inaugurată de regele Carol al II-lea în 1935, la prima ediție a Lunii Bucureștiului, un festival care dura o lună întreagă, de la 9 mai la 9 iunie. Au fost doar șase ediții, ultima în anul 1940. „Dacă Expoziția Generală amenajată în 1906 în Parcul Carol a fost momentul de afirmare a stilului neoromânesc, Luna Bucureștiului a consacrat modernismul ca arhitectură a pavilioanelor expoziționale“, aflu dintr-un articol de pe blogul Once Upon A Time in Bucharest, unde sunt multe imagini cu carele alegorice și festivitățile din mai 1935. Pe unul dintre afișele de promovare apar chiar Palatele Adriatica-Trieste și Agricola Foncieră, și iată cum lucrurile se leagă iară și ne întoarcem de unde-am început, ca într-o spirală…
Surse de documentare:
Aristide Ştefănescu, Bucureştii anilor ’30, Ed. Noi, 1995.
Alexandru Ofrim, Străzi vechi din Bucureștiul de azi, Ed. Humanitas, 2011.
Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din București, Ed. Basilica, 2017.
ghidulmuzeelor.cimec.ro, fb.com/uranusdisparut, ro.wikipedia.org, adevarul.ro, b365.ro.
Imagine: István Téglás. Uzina electrică Filaret © Ema Cojocaru
