„De curând, m-am mutat pe una dintre străduțele din spate; când mă uit în zare, dincolo de acoperișurile cu pisici, regăsesc blocurile cu opt și cu zece etaje de pe Calea Moșilor – e ca și cum ai privi munții de pe o pajiște de la poalele lor, și asta îmi dă un sentiment de încredere. Nimic nu s-a schimbat, vom trăi o mie de ani în lumea noastră mică.“ (Adina Popescu, Povestiri de pe Calea Moșilor)
Dragă călătorule, astăzi ne plimbăm împreună cu Adina Popescu, scriitoare și jurnalistă pe care am cunoscut-o mai întâi în paginile Povestirilor de pe Calea Moșilor, apoi ca invitată la rubrica mea despre bibliotecile scriitorilor. A fost un interviu lung și memorabil, pentru că Adina este o povestitoare minunată: atunci am auzit întâia oară de casa bântuită în care a locuit cu părinții pe când era adolescentă și tot atunci, în drum spre locuința ei ascunsă pe străzile din dosul Moșilor, mi-a arătat Casa cu cavaler, una din raritățile mai puțin cunoscute ale orașului. Recent m-am întâlnit iarăși cu Adina Popescu pe Calea Moșilor cea nouă, pentru a cunoaște reperele importante de pe harta cartierului în care autoarea a locuit de la patru ani, schimbând de-a lungul timpului mai multe case și apartamente de bloc – un perimetru de niciun kilometru pătrat, care reprezintă Bucureștiul ei de zi cu zi.
Ne-am dat întâlnire la KFC-ul de la intersecția Dacia cu Moșilor, o roză a vânturilor de unde, în orice direcție ai porni, găsești garantat ceva interesant „în spatele blocului“.
– Aici era o patiserie în anii ’80, mirosea toată intersecția de la pateurile calde. Era mirosul de McDonald’s al acelor vremuri, cum am scris în Povestiri de pe Calea Moșilor. Nu le-am mai regăsit de-atunci. Erau rumene, crocante, un pic arse dedesubt, merdenelele de-acum nu sunt la fel.
– E povestirea aceea cu colega ta Marilena?
– Da, Barbu Marilena, mergeam la patiserie după școală. Erau niște mese înalte de patibar, sucuri nu aveau, doar chestiile comuniste, lămâița, zmeurata. Pateurile erau atracția principală.
Nu rămânem mult la bulevard și trecem dincolo printr-un gang – portalul magic al vremurilor noastre, care face legătura între lumea ternă și uniformizată a blocurilor comuniste și cealaltă lume, a dezordinii de stiluri arhitecturale, atât de plină de farmec și neprevăzut. În curtea asta interioară a locuit Adina într-un bloc de garsoniere cu opt etaje, iar părinții ei puțin mai încolo, într-un bloc cu zece etaje – altele decât blocul în care s-au mutat prima oară pe Calea Moșilor, la începutul anilor 1980.
– Ai mei au o dambla: se mută odată la câțiva ani, dar se mută în același perimetru. În fine. Aici, unde e acum Profi, era o alimentară care în anii ’80 se numea „La madam Dinu“, pentru că madam Dinu era gestionara, și prin cartier se auzea S-au băgat ouă la madam Dinu! Aici, în spate, era coada. Odată am stat la banane vreo trei ore pe un frig teribil, era chiar înainte de Crăciun și n-am prins, s-au terminat chiar în fața noastră. Am început să plâng și o tanti mi-a dat o banană din plasa ei…
Fotografiez un imobil vechi care a scăpat ca prin farmec de demolările socialiste, după care ne îndreptăm spre Școala „Sfântul Silvestru“, unde Adina a studiat până în clasa a opta. Pe drum ne oprim la un loc de joacă cu dotări moderne.
– Curtea asta o știu pe de rost, înainte erau aici un bătător mare de covoare, un leagăn, un tobogan… În blocul de garsoniere erau mulți oameni în vârstă, se uitau cine intră, cine iese, ce-ai în sacoșă, ne apostrofau: Cei de la etajele superioare nu mai folosiți atât de mult liftul!
Școala nr. 23 e la o aruncătură de băț, pe strada Oltarului, chiar lângă Biserica Sfântul Silvestru cu frumoasele ei turle răsucite, care mă duc cu gândul la Mănăstirea Curtea de Argeș. Adina își amintește că o sală de clasă era numită Baia Popilor, iar despre sala de sport se spunea că a fost bucătăria – cândva, în acest spațiu a funcționat o școală confesională ridicată de preoții bisericii.
– E o școală atipică, sălile nu seamănă una cu alta, unele-s mai mici, altele mai mari. Eu mă bucur că n-am avut o școală comunistă, clasică – parcă toate sunt niște mici pușcării. Prin clasa a VI-a am citit Cireșarii și-am zis să ne facem și noi o echipă ca să explorăm, dar ce anume? Păi, școala, că e veche de o sută de ani! Și-atunci mi-a trecut prin cap, nu știu de unde, că ar exista un tunel secret între școală și biserică, unde ar fi ascunse cărțile vechi și rare ale preoților și tot felul de comori… Și am ciocănit noi toți pereții din școală, să vedem care sună a gol, am ciocănit și clopotnița, la un moment dat cercetam și prin biserică, de ne-a alungat părintele – noi ciocăneam altarul să vedem unde-i intrarea în tunel! Ani la rând s-a transmis povestea asta cu tunelul, mi-a zis cineva că ideea a rămas până-n zilele noastre la generațiile de-acum.
– Ce tare, ai lansat un fel de legendă urbană!
Îmi arată castanii bătrâni din preajma școlii și-mi povestește cum toamna adunau castanele de pe trotuar și reușeau să-și îndeplinească planul. Apoi o luăm agale spre clopotnița Bisericii Sfântul Silvestru, reconstruită în 1879, când a fost dotată cu un ceas cu patru cadrane care i-a atras denumirea de „Turnul cu ceas“.
– Tot timpul, Sfântul Silvestru a fost un centru spiritual al cartierului. Înainte de Revoluție mergeau oamenii pe șest, dup-aia a devenit peste noapte un loc foarte cool, era cool să mergi la biserică. Veneau și oameni din alte cartiere pentru părintele Galeriu, un fel de rock star al acelor vremuri, dar mai era și Nicolaie Bordașiu, fost deținut politic, un om cu totul special și mai interesant decât Galeriu, după părerea mea. Noi, copiii, eram la cor și după ’89 ne-au dus în fiecare an de Înviere să cântăm Prohodul, stăteam câte șapte ore în biserică, treceam pe sub masă… Era fain cumva, pentru că ne întâlneam și cu alți copiii, din alte clase, fetele se vrăjeau cu băieții, biserica era și o chestie de socializare.
Mi-ar fi plăcut să revăd frumoasa sobă din cahle smălțuite, decorate cu reprezentări ale unor sfinți, însă biserica este închisă în această vineri când ne plimbăm prin cartier. Merită vizitată și pentru pictura interioară realizată de Costin Petrescu, autorul frescei de la Ateneul Român, pe care l-am întâlnit și în Episodul IV, cu prilejul vizitei la Mănăstirea Antim.
Adina îmi povestește despre un personaj care era prezent tot timpul la Sfântul Silvestru:
– Sorin Dumitrescu, pictor și grafician, discipol al părintelui Galeriu. Noi, copiii, îi spuneam Ioan Botezătorul, era un bărbat impozant, cu barbă, avea ceva de sfânt. Casele de vizavi au și ele o poveste… Imediat după ’90, se vorbea prin cartier că s-ar fi deschis un bordel într-una din casele astea. Stătea acolo o familie faimoasă de romi, familia Răgălie, cu mulți frați – cred că în fiecare clasă de la școala noastră exista cel puțin un Răgălie care rămânea repetent și era moștenit de generația următoare. După ’90, familia asta avea deja tot felul de afaceri, printre care se zvonea că ar fi fost și bordelul cu pricina. Nu știu dacă era adevărat sau nu, însă dacă da, nu au existat probleme, a fost o conviețuire pașnică între cei care frecventau biserica și cei care frecventau bordelul de peste drum.
Dăm o raită prin preajma bisericii și Adina observă cum s-a schimbat geografia locului. Părculețul de la statuie, unde altădată alergau în voie după școală, nu mai există, iar statuia a fost surghiunită în spatele unui gard, poate ca metodă de apărare în fața hoardelor de copii de la nr. 23. Este un Monument al Eroilor din 1916-1918, realizat de sculptorul Vasile Ionescu-Varo în anul 1923.
– Știi ce ne distra pe noi mai ales? Uite, citește: Berile dușmane.
– Haha, da, Pe fuga ta / Berile dușmane.
– Lipsește liniuța de despărțire, ta-berile dușmane.
Ajungem lângă curtea școlii care dă în strada Venerei, astăzi Părintele Galeriu. Ne intersectăm astfel cu harta reperelor din lumea cărtăresciană: la fereastra unei case de pe strada Venerei, naratorul din nuvela Gemenii zărește o fată neobişnuit de mică şi de firavă. „Am ajuns de multe ori atunci pe strada Venerei, fără să bănuiesc că acolo, într-una din casele acelea mari, negustoreşti, cu brâuri albe şi roz, locuia fata care avea să fie cel mai monstruos de frumos lucru din viața mea.“ Adina mă readuce în lumea ei:
– Da, locurile s-au schimbat. Curtea avea un castan imens în mijloc, în clasa întâi încercam să-l cuprindem, cred că a fost nevoie de vreo cinci copii. În pauze ne alergam în jurul lui, pe rădăcinile noduroase. Era o curte de școală veche, cu un teren improvizat de baschet, acum e o curte de școală modernă. Nu putea să rămână ca atunci, dar intervine nostalgia. Când scrii despre locurile copilăriei, ficționalizezi și trecutul. Acum n-aș putea spune dacă acel castan era așa în realitate sau a devenit astfel în imaginația mea.
Pe site-ul Bucureștii vechi și noi, un domn pe nume Alexandru Dinu își rememorează copilăria în zona Venerei-Silvestru, menționând și casa cu alură de castel aflată vizavi de curtea școlii, un imobil neogotic odinioară splendid, care de multă vreme zace în paragină. Radu Ionescu o identifică drept casa istoricului Gheorghe Popovici, ridicată după planurile arhitectului italian Giulio Magni. În grădina din spate s-ar fi aflat un izvor subteran care dăduse naștere unei adevărate jungle, „un paradis pentru plante, păsări şi insecte“, dar mai ales pentru copiii care săreau cu dezinvoltură împrejmuirile și treceau dintr-o grădină în alta, ceva ce astăzi pare rupt dintr-un roman… În acea grădină se mai afla și un bazin străjuit de doi sfincşi, care au dispărut în sacul fără fund al dezvoltatorilor imobiliari.
Trecem pe lângă un fost garaj și atelier de reparat mașini auto, complet renovat – i se mai ghicește forma cândva pitorească în ferestrele curbate – și ieșim din nou în Calea Moșilor.
– Segmentul ăsta s-a reconstruit în anii ’80. Noi ne-am mutat printre primii, zona era încă un șantier. Din cauza asta am și văzut cum au mutat Biserica Olari cam o sută de metri mai în spate, ca să facă loc blocurilor noi. Huruia din toate încheieturile, era învăluită într-un nor de praf, se aplecase un pic într-o parte… Fascinant pentru un copil, dar un pic sinistru, să muți o biserică. Dup-aia, Calea Moșilor nouă s-a împărțit în două: de la intersecția cu Eminescu spre centru, spre Bulevardul Republicii – fostul și actualul Carol I –, erau „domnii“, intelectualii – familii de ingineri, de doctori. Iar de la Eminescu spre Obor erau muncitorii, care după ’90 au vândut, pentru că prețurile au crescut foarte mult. Nici nu știu dacă era o împărțire reală sau era doar în mentalul nostru. Noi, copiii, eram foarte mândri că locuiam în blocurile astea socialiste, chipurile aveam apă caldă și desconsideram casele vechi de pe străduțele din spate. În mintea mea de copil era bulevardul mare, luminos, iar astea erau niște rămășițe mic-burgheze – la școală ni se inoculase toată povestea asta.
Același Alexandru Dinu spune că demolarea caselor de pe Calea Moşilor era necesară, întrucât majoritatea erau „nişte magherniţe, într-un stadiu de dărăpănare extrem de avansat“. Într-adevăr, cam asta sugerează și fotografiile de epocă, dar în avântul modernizării au căzut și clădiri arătoase și solide, precum cea aflată la colţul cu Eminescu, unde la parter exista o librărie.
Traversăm Calea Moșilor, deși ne-ar fi tentat o oprire la Boogie Bar – un local foarte popular, cu vibe rock și prețuri decente, deschis în urmă cu zece ani într-o casă de la 1903, pe strada Popa Petre. Începe să ni se facă foame, însă abia am încheiat prima etapă a traseului, așa că mergem mai departe. Ignorăm cu stoicism și vitrina cofetăriei ucrainene Vatsak, de unde a ajuns la mine un tort Napoleon (un fel de cremșnit) via Horea Sibișteanu.
Dacă vrei să te oprești la masă, călătorule, ai de unde alege, căci zona e un fel de corn al abundenței culinare: pe strada Silvestru găsești Taverna Georgia, cu niște plăcinte senzaționale pe care le-am testat după ce am citit Livada de peri a autoarei georgiene Nana Ekvtimishvili; recent am mâncat un delicios palak paneer la Karishma, lângă Foișorul de Foc, unde s-au adunat surprinzător de multe restaurante cu specific: Banjo Jack (american), El Torito (mexican), La Negra (cubanez), Cipollini (italian), iar un pic mai încolo, Haveli (pakistanez), La Kostas (tavernă grecească) și restaurantul Gedo, cu preparate din Orientul Mijlociu.
Dacă alegi Kostas sau Haveli, vei ajunge foarte aproape de Casa cu cavaler, aflată pe strada Episcopul Radu la numărul 29. Imobilul construit în 1933 nu e într-o stare prea bună, dar minunăția de ornament de pe acoperiș înfruntă și astăzi vânturile bucureștene: un cavaler în armură, înalt de trei metri și jumătate, realizat cu mare meșteșug de Alexandru Dimitriu, tinichigiu ornamentist care a decorat o seamă de clădiri publice din capitală și din țară. L-am fotografiat pe Cavalerul de aramă cu teleobiectivul și am avut surpriza să descopăr că fața umbrită de coif are ochi, parc-ar fi viu. Iar precizia detaliilor e uimitoare, zalele sunt atât de fin realizate, curelele au catarame atât de realiste… Nu este însă singurul cavaler din București care a ieșit din mâinile lui Alexandru Dimitriu: un al doilea stă cocoțat în vârful Primăriei Sectorului 1 de pe Banu Manta, fostul Palat al Primăriei de Verde, cum se numea în perioada interbelică, când turnul său de 56 de metri era cel mai înalt din oraș. Cavalerul Înzăuat sau „Pandelică“ – poreclă care i se trage nu de la un primar anume, ci de la un pompier bucureștean din interbelic – are scut și suliță, spre deosebire de Cavalerul de Aramă, care ține în mână un ciocan, simbol al breslei meșterilor fierari. Un al treilea cavaler, nu atât de fin executat ca primii doi, a coborât în stradă chiar în stația lui 282 de pe Banu Manta – de la arhitecta Hanna Derer am aflat că e o reproducere în mărime naturală realizată de Traian Postelnicu, cel care l-a restaurat pe Pandelică.
Eu și Adina ne continuăm drumul spre blocul unde familia autoarei s-a mutat întâia oară pe Calea Moșilor. Ne oprim lângă o clădire Nufărul, nedemnă de atenție pentru trecătorul care n-a copilărit în zonă.
– E o relicvă a vremurilor comuniste, tot prin anii ’80 a fost construită. Pentru noi, copiii, care aveam spatele blocului chiar în zona asta, era fascinant, pentru că era o clădire care trepida, pufnea, ieșea abur din ea, știam că se curăță haine la Nufărul. Hai prin spate, să-ți arăt strada Rumeoara, acolo e casa bântuită.
Numele străzii mă intrigă, caut pe internet și aflu o posibilă explicație: „rumeioară“ este o altă denumire pentru cârmâz, o plantă erbacee din ale cărei fructe se extrage o materie colorantă roșie. Pe un gard din ciment vedem un graffiti cu Clanul Sprânceană, care mie nu-mi spune nimic, însă Adina mă lămurește că e vorba de un serial difuzat la Antena 1 „acum o sută de ani“. Spațiile astea din dos, înghesuite și ascunse, conservă ceva mai bine straturile de istorie, fie că e vorba de case sau de graffiti… Dar și aici decorul se schimbă cu iuțeală: în timp ce o fotografiez pe Adina, un bărbat cară scânduri pe care le stivuiește lângă gard. Peste o jumătate de oră, când trecem iarăși pe acolo, peisajul arată cu totul altfel: o întreagă garnitură de mobilă a fost dezasamblată și mutată în stradă.
Ajungem și la casa bântuită de pe Rumeoara. Imobilul scund e proaspăt anvelopat și trăsăturile originale s-au șters. Ne zgâim prin gard în curtea despre care Adina îmi spune că se întindea mult în spate.
– Cred că nici acum nu locuiește nimeni aici, probabil că e bântuită până-n zilele noastre. Persoana care s-a mutat după noi a vândut-o imediat, la câteva luni. Hai să-ți zic pe scurt povestea. După ’90, ai mei își doreau foarte mult o casă cu curte și au găsit-o pe asta într-una din plimbările lor, erau doi bătrâni care trebăluiau prin curte și i-au întrebat dacă nu știu pe cineva care vinde o casă. Păi, noi am vrea să vindem, că suntem bătrâni, am vrea să ne mutăm la bloc. Pe-atunci încălzirea la casă era cu lemne, nu cu gaz. Până la urmă au făcut schimb, dar după multă vreme, pentru că s-au tot răzgândit, că-i casa lor, din ’40, și cumva ai mei au avut senzația că i-au forțat un pic. După ce ne-am mutat au fost niște fenomene stranii, mai ales că bătrânul a și murit la scurt timp și toți vecinii au zis că de inimă rea. Din prima noapte, taică-meu a auzit o voce cavernicolă care spunea Mi-e friiig, mi-e friiig, deși era vară și toate geamurile erau deschise. Într-o altă noapte au auzit pași pe scări, era o scară interioară, taică-meu s-a dus să vadă și era o siluetă gârbovită, albă, care urca. Adina, Adina! a strigat – eu eram la etaj. Adina dormea. Eram adolescentă atunci – am locuit aici între 15 și 18 ani –, aveam altele în cap, școala, băieții, găștile, și n-am văzut nimic, dar ai mei erau convinși că ceva se petrecea în casă. În altă noapte fantoma făcea duș, au auzit-o în baie cum mergea cu șlapii plini de apă, șlap-șlap-șlap pe podea, și dup-aia cum punea obiectele pe policioară. Au făcut în scurt timp o depresie, probabil și din cauza situației economice de-atunci, pentru că dobânzile erau foarte mari și nu puteau să facă un credit să renoveze casa. Mie mi-a plăcut mult strada asta, mă aduceau acasă primii mei iubiți din liceu, stăteam în fața casei… Sunt curioasă dacă locuiește cineva aici, dar n-am curajul să bat la poartă. Ce să-ntreb: E bântuită casa dumneavoastră?
Nici eu n-am curajul să bat la poartă – cu siguranță nu vreau să deranjez fantoma –, așa că ne continuăm drumul pe strada Rumeoara și ieșim la Foișorul de Foc. Trecem pe lângă casa Hristo Botev de pe Dimitrie Onciu, demolată și reclădită în altă formă, pe scurt: dispărută. Aici a fost ultimul său domiciliu din București, de aici a pornit în 1876 spre Bulgaria și spre moarte, în fruntea unei cete de răsculați.
Ne intersectăm apoi cu Zece Mese, strada a cărei denumire mi-a stârnit întotdeauna reverii romantice. Numele ei se leagă de Cafeneaua Galbenă, un local din secolul 19 frecventat de samsarii Pieței Obor, unde patronul întindea pe timp de vară zece mese pe trotuar. (În DEX, samsarul este o persoană care intermediază afaceri de vânzare-cumpărare.) După cum am aflat din Dicționarul de locuri literare bucureștene și din Străzi vechi din Bucureștiul de astăzi, Caragiale amintește de stația de tramvai Zece Mese în schița La Moși,: „La Zece Mese, vagonul se oprește iar. Cocoana Lucsița se simte foarte rău. Pe trotoar, lângă ferestrele vagonului, se aude, acoperind tot zgomotul stradei, glasul unui bragagiu.“
Adina Popescu vrea să îmi arate Intrarea Margareta, care nu e atât de spectaculoasă pe timp de iarnă, însă vara se umple de flori. Este una din aleile ei preferate, a cărei liniște contrastează cu agitația rondului de la Foișor.
– Bucureștiul ăsta nu e orașul marilor bulevarde, e orașul străduțelor și al intrărilor. E fascinant să descoperi o alee care nu duce nicăieri. Să știi, Ema, că mie mi-a dat o stare anume plimbarea noastră, deși spațiul pe care l-am străbătut e atât de restrâns.
La Foișorul de Foc m-am întors singură peste câteva zile, pentru a vedea Muzeul Național al Pompierilor și priveliștea care se deschide din turn asupra fostei mahalale Oborul vechi. Cu promisiunea de a reveni cu un exemplar din Matca #7, doamnele simpatice de la intrare mi-au permis să fotografiez în voie. Colecția are și obiecte care nu au putut fi expuse din cauza dimensiunilor mari, cum ar fi pompele manuale montate pe trăsuri, din perioada 1880-1957. Cele mai interesante mi s-au părut stingătoarele manuale de incendii, machetele vehiculelor de pompieri din diferite perioade, căștile de intervenție și uniformele. „La anunţarea unui incendiu se înhămau rapid caii şi se alerga spre locul indicat, prin hârtoapele oborului de vite din zona Căii Moşilor de astăzi. Convoiul era precedat de un gonaci călare, cu misiunea de a descoperi locul incendiului și sursele de apă“, aflăm din prezentarea expusă la parter.
Foișorul datează din 1892, fiind construit după planurile arhitectului George Mandrea ca turn de apă și de foc, însă rezervorul amplasat în partea superioară a rămas nefuncțional. Pompierii au folosit turnul până în 1935, când a rămas prea scund la cei 42 de metri înălțime ai săi, iar apariția liniilor telefonice a făcut inutilă funcția sa de observator al incendiilor. Muzeul Pompierilor a fost deschis în 1963 și redeschis în 2024, după încheierea lucrărilor de consolidare. Acum, Foișorul nu mai are contact direct cu solul, ci se sprijină pe izolatori seismici care îi permit deplasarea, în caz de cutremur, cu până la jumătate de metru. Cool, nu-i așa?
Traseul nostru ne duce iarăși în spatele blocurilor, pe strada Energiei, unde Adina îmi arată casa în care a locuit pictorul Sorin Dumitrescu aka Ioan Botezătorul. Îi găsesc imediat porecla „Casa lățoasă“, căci pe imobilul în stil mediteraneean unduiește o rețea densă de plante uscate, ca într-o scenă de Halloween. Ne oprim la capătul dinspre Traian, unde odinioară se afla un dud imens, sursă generoasă de frunze pentru viermii de mătase – o altă ocupație a școlarilor din comunism.
– Una dintre primele cârciumi de după ’90 s-a deschis aici, terasa La Fourmi îi ziceam, după magazinul cu același nume, dacă-ți amintești. Aici beam noi prin anii 1990–2000, venea și Ioan Botezătorul în fiecare seară, lua o sticlă de vin, avea masa lui, era o mică comunitate de cartier. Într-o seară ne-am împrietenit cu un homeless, i-am dat o bere și am avut surpriza să aflăm că văzuse toate filmele lui Tarkovski. Terasele astea de cartier nu prea mai există – trei mese, un proprietar și bere la rece.
Ne așteaptă totuși o surpriză, căci pe locul terasei La Fourmi găsim o coșmelie botezată chiar Dud café, așadar tradiția barului de cartier nu s-a pierdut încă. Și nici umorul, căci pe ușă scrie Deschidem când putem, închidem când avem chef. Ne bufnește râsul. Încerc ușa, dar este încuiată.
Ni s-a făcut teribil de foame și discutăm opțiunile. Inițial voiam să ne încercăm norocul la restaurantul Petra din Obor, unde au fost reînviate feluri de mâncare din urmă cu 30-40 de ani (parizer pane, ouă umplute, orez cu lapte), însă nu prea avem șanse să găsim o masă liberă fără rezervare. Ne oprim la Terasa Florilor, unul din localurile preferate ale Adinei, unde comandăm mici și pui pane, o carafă de vin și cafea.
– Adina, ce reprezintă Bucureștiul pentru tine?
– Eu cred că orașul e ceea ce te înconjoară, e vecinătatea, în primul rând. Bucureștiul meu e un perimetru destul de mic, câteva străduțe, Calea Moșilor, Oborul. Pentru mine, Oborul este buricul târgului, este centrul. Un soi de Macondo al meu, pentru că am scris despre el în tot felul de etape ale evoluției și involuției lui. Trebuie să spun că multă vreme am urât Bucureștiul, pentru că mi se întipărise în memorie orașul din anii ’80, un oraș gri. Blocurile care se construiau mi se păreau niște mastodonți, se demola mult, era moloz și praf peste tot, un șantier continuu, verile erau toride, iernile pâcloase. Iar în anii ’90 orașul devenise un bazar, peste tot erau tonete și oamenii făceau afaceri din orice, parcă erai într-un Istanbul lipsit de farmec. Îmi plăceau alte orașe – Brașovul, unde mergeam în vacanța de iarnă cu ai mei, Clujul pe care îl iubeam la nebunie. Un iubit din adolescența mea târzie înjura mereu Bucureștiul când ne-ntorceam din vreo călătorie în Gara de Nord, care era mizerabilă pe atunci, plină de aurolaci. Între timp, în mod paradoxal am început să mă împrietenesc cu orașul, să-mi dau seama că de fapt îi aparțin, mai ales de când a apărut ideea de a ne muta la Breaza. Ar fi o dezrădăcinare, pentru că sunt legată prin foarte multe fire de București, iar orașul a început să arate bine, nu neapărat datorită administrației, ci datorită oamenilor care au reușit să-l transforme.
– Despre Obor ai scris adeseori în Dilema Veche. Păcat că azi nu mai ajungem acolo, dar aș vrea să-mi povestești un pic despre acest spațiu care e un reper atât de important pentru tine.
– Oborul era o mizerie în anii ’80, nu-mi plăcea să merg cu ai mei în piață, pentru că mirosea îngrozitor de la butoaiele cu varză murată și nu găseai mai nimic. Îmi plăcea în schimb Bucurul, un magazin universal comunist unde găseai de toate, de la jucării la rechizite și uniforme de pionier. Oborul a rămas oarecum neschimbat, e un amestec de magazinașe în spiritul anilor ’90. A cunoscut traficul cu țigări și Luați ciunga, băieți!, manelele la modă s-au auzit din toate colțurile pieței, cârciumile erau cu zecile, acolo beau bețivii Oborului. M-am întâlnit de curând cu administrația de la Hala nouă – există o a doua administrație pentru Hala veche, care o lasă pur și simplu să se dărâme și e păcat, ar putea fi un loc emblematic pentru București –, au citit tot ce-am scris eu despre Obor, m-au invitat la o discuție informală și m-au întrebat dacă nu vreau să fiu scriitorul Pieței Obor.
– Ce tare, felicitări!
Adina râde:
– Am zis că asta e încununarea carierei mele. Da, am contribuit și eu la promovarea micilor din Obor, înainte era o coadă de zece persoane maxim, dar dacă mergi acum cred că sunt șaizeci. Oborul a devenit o piață foarte multi-culti. E inclusă în toate tururile cu străini, care vin în Obor și-nvață să înfigă scobitoarea în mic, plus că sunt noii imigranți din Sri Lanka și Nepal, au magazinele lor, au restaurantele lor, peisajul a devenit cu totul altfel.
Ne despărțim cu promisiunea să testăm cândva și micii din Obor, și mâncărurile retro-nostalgice de la Petra. Mi-am dat seama că eu n-am mai călcat prin Obor de peste cincisprezece ani și e foarte posibil să nu-l fi vizitat niciodată cu adevărat, ci să-l cunosc numai din povești. Pentru Adina Popescu este centrul lumii, pentru mine este un loc necunoscut, străin. Mi-aș dori să ne fim companioni și ghizi unii altora în acest oraș încâlcit și haotic, să-l îmblânzim, să-l facem al nostru. Lângă Terasa Florilor ne despărțim și noi, dragă călătorule. La bună revedere!
Imagini © Ema Cojocaru
