„Peste drum zăcea uitată o veche și decăzută casă în stil neoclasic. Cu cariatide și un balcon atât de părăginit, încât niciodată nu treceam pe sub el de teamă să nu ne cadă în cap. Dar care, în mod miraculos, mai rezistă și azi.“ (Daniel Horia, Epoca mea de aur. Partea a doua)
Dragă călătorule, a trecut mai bine de un an de când ne-am plimbat împreună prin București. Mult prea des, treburi mărunte ne îndepărtează de plăcerile simple, negrăbite, cum ar fi o hoinăreală fără țintă pe străzi, cu opriri la tot pasul – oamenii zoriți și-ar pierde repede răbdarea – pentru a studia un frumos chip sculptat pe o arcadă, o perdea de dantelă la fereastră, o pictură aproape ștearsă sub cornișă. Orașul desfășurat înaintea ochilor noștri cu o lentoare infinită, detaliu cu detaliu, strat după strat. Poate că e ultima oară când vedem o clădire sau alta, căci dispariții subite, peste noapte, s-au mai pomenit în orașul de pe Dâmbovița unde nu oamenii și conservarea istoriei primează, ci mașinile și banii, așa cum a remarcat Daniel Horia, artistul de formație arhitect care ne însoțește astăzi la plimbare. Călătoria noastră prin locurile copilăriei și adolescenței sale a luat o turnură neașteptată atunci când, surprinși de o ploaie torențială, ne-am refugiat în scara blocului unde nu mai pusese piciorul de treisprezece ani. Însă vom ajunge și acolo cu povestea…
Ideea traseului a plecat de la romanul grafic Epoca mea de aur, o trilogie din care până acum au apărut două volume, în care Daniel Horia își povestește, în text și ilustrații, copilăria petrecută în anii ’80 și istoriile familiei sale, având drept fundal Bucureștiul acelor ani, cu amestecul său eclectic de stiluri, cu suprapunerile contrastante dintre arhitectura comunistă și eleganța micului Paris. Daniel Horia a copilărit în apropiere de Piața Amzei și desenează în cărțile sale clădiri și peisaje urbane ușor de recunoscut (casa Mița Biciclista și croitoria de peste drum, sau rondul din Piața Romană cu vedere spre Mendeleev), dar și detalii mai greu de identificat, cum ar fi intrarea gotică în palatul Oteteleșanu, puțin vizibilă din stradă, care îl întâmpina la fiecare ieșire din blocul comunist aflat în curtea vecină, sau fațada neoclasică a casei lui Lascăr Catargiu. Credeam că îmi e familiară zona Amzei, dar am descoperit multe perspective noi în ilustrațiile din Epoca mea de aur.
Ne-am dat întâlnire la Cărturești Verona, unde – am aflat cu surprindere – Daniel Horia participase la tot felul de ateliere înainte de anii ’90, când aici funcționa o Casă a Pionierilor. Mi-a arătat unde erau sala de arte plastice și cancelaria (în spatele casei de marcat), sala de limba franceză și sala de informatică (unde sunt acum noutățile și zona cu CD-uri), mi-a indicat locul unde altădată se afla un perete și mi-a povestit cum aștepta să intre la ore în camera unde mai târziu a fost o ceainărie, iar acum este pianul.
– Sala era la fel de mare, doar că peretele ăsta era închis, nu vedeai camera de la stradă, ca acum. Dincolo de perete era cancelaria. Aici era o mică deschizătură cu un televizor îndreptat spre sala de așteptare, unde puneau desene animate.
Imobilul de la 1883 i-a aparținut politicianului liberal Dimitrie Sturdza, „care a ocupat funcția de premier de patru ori între 1895–1909“, după cum am aflat din informațiile primite de la Cărturești. Nu era o reședință clasică, ci o casă deschisă societății bucureștene, unde se organizau evenimente mondene și întâlniri oficiale. După cel de-al Doilea Război Mondial, casa a fost închiriată mai întâi Mariei Tănase, apoi unei firme germane de maşini agricole. În 1944 a devenit librărie, apoi anticariat. După 1948 a fost naţionalizată și transformată într-o Casă a Pionierilor. Imobilul a fost retrocedat familiei Sturdza în anul 2000, iar arhitectul Şerban Sturdza a declarat într-un interviu: „Încă de la început am vrut să fac o librărie, ca o continuare a unei tradiţii la noi în familie. Prin anii ’44, în această casă a fost o librărie, Librăria Hasefer. Proprietarul casei, Dimitrie Sturdza, iubea foarte mult cărţile. A pus bazele Academiei Române prin nişte donaţii de carte. În plus, casa era un loc de întâlnire, un fel de spaţiu public.“
Un lucru mai puțin știut este că librăria Cărturești ocupă două case istorice, nu una. În 2008, proprietarii librăriei au cumpărat – și astfel au salvat – imobilul din spate, fostul teatru Ion Creangă, care urma să fie demolat și înlocuit cu un bloc de peste 12 etaje. Trecerea dintr-o casă în alta se face acum prin culoarul care duce la sala cu oglindă.
Din câte mi-am dat seama, la final de secol XIX aici exista un nucleu al vieţii politice şi intelectuale, locul fiind numit „al prim-miniștrilor“: vizavi de liberalul Dimitrie Sturdza, unde astăzi se ridică Blocul Aro cu Cinema Patria, se afla casa prim-ministrului conservator Alexandru Marghiloman – un imobil superb demolat în aprilie 1931, după cum am aflat pe blogul Bucureștiul uitat. Peste drum, în zona blocului Eva, se găsea reședința lui Titu Maiorescu, și el prim-ministru conservator. Casa lui a fost demolată în anii ’50; o placă consemnează faptul că acolo a citit Eminescu poezia Luceafărul, pe 24 aprilie 1882, la o întâlnire a cercului literar Junimea. (Și eu scriu articolul într-un aprilie, ce coincidență stranie, și nu este singura…) Nu departe de acest triunghi se află și astăzi casa lui Take Ionescu, politician liberal care a trecut la conservatori – poreclit „Tăchiță Gură de Aur“ datorită calităților sale oratorice –, iar în apropiere de Piața Amzei este casa prim-ministrului conservator Lascăr Catargiu. Casa lui Take stă pustie de foarte mulți ani, după ce o vreme a funcționat acolo Institutul de Etnografie al Academiei Române.
Din zonă au dispărut multe imobile emblematice. Poate cea mai dureroasă este demolarea Muzeului Simu din strada Mercur, o spectaculoasă apariție sub forma unui templu grec, unde juristul Anastase Simu a pus la dispoziția publicului, în 1910, valoroasele sale colecții de artă. În 1927, a donat statului român clădirea și colecțiile, care n-au avut însă o soartă fericită: muzeul a fost demolat în 1964, iar mare parte din tablouri și sculpturi s-au pierdut. Mi-aș dori să mă pot întoarce în timp, ca în filmul Undeva, cândva, și să văd cu ochii mei vechile străzi neîntrerupte de bulevardul Magheru, și mai ales acest muzeu care semăna cu Biserica Greacă de la răscrucea Carol-Ferdinand. M-a emoționat să aflu crezul familiei Simu: „Nu numai pentru noi, dar și pentru alții“ – o idee nobilă rar întâlnită astăzi, când demolarea clădirilor de patrimoniu continuă, deși nu mai există un regim opresiv pe care să putem da vina…
Traversăm Magheru și ne oprim peste drum de clădirea U.G.I.R. (adică Uniunea Generală a Industriașilor din România) să studiem basoreliefurile. M-a intrigat mereu contrastul dintre linia sobră și zveltă a clădirii – am aflat ulterior, via Rezistența urbană, că e unul din rarele exemple de arhitectură de inspirație fascistă din București – și fațada decorată cu scene muncitoriești și grilaje elaborate la ferestre. La o privire mai atentă, din feroneria alambicată se ivesc vase de lut, sonde petroliere și structuri chimice. Nici basoreliefurile – opera aceluiași Mac Constantinescu, autorul centaurilor din episodul III – nu se citesc din prima:
– Par niște muncitori pe șantier…
– E un târnăcop, da. Celălalt bărbat ține în mână un lămpaș… Sunt mineri!
– Iar dacul acela ține o pană sau ce? Și stă lângă un teasc de struguri?
– Nu cred… Poate e o tiparniță. Uite, pe laterala dreaptă se văd niște cărți.
Clădirea a fost inaugurată în 1938, iar numele creatorilor ei sunt vizibile pe fațadă: arhitect Constantin Moșinschi, constructor Emil Prager. Multă vreme, o rețea deasă de cabluri și un banner uriaș au împiedicat o vedere de ansamblu a clădirii; mi-e greu să înțeleg această urâțire constantă a orașului.
Ne continuăm plimbarea pe strada George Enescu, iar înainte de a face dreapta pe Mendeleev, Daniel îmi arată un șantier în lucru. Deasupra schelelor acoperite cu pânză tronează o cupolă masivă, sunt convinsă că acolo se restaurează un vechi și frumos conac.
– Nici vorbă, se construiește un bloc. Aici era o casă cu o curte imensă, au dărâmat-o. La fel s-a întâmplat și cu casa din spatele Hotelului Mercur. Era un conac superb, chiar în spatele școlii mele. E zona veche a Bucureștiului, unde se dărâmă în neștire și se construiesc blocuri.
– Acolo, lângă Parcul Chiulangiilor? Așa apare pe Google Maps.
– Da, e părculețul unde mergeam după școală să mă joc.
Pe Mendeleev, vedem pe dreapta firma Nufărul – probabil singurul magazin rămas dinainte de ’90. Daniel Horia îmi spune că acesta era drumul pe care-l făcea cu mama lui, în sens invers, spre Ateneu.
– Mi-a plăcut mult scena din carte când adormi la primul tău concert, aveai patru ani sau mai puțin…
– Atunci am mers prima oară. Dup-aia am fost de multe ori la Ateneu. Mergeam împreună cu Cosmin, prietenul meu din copilărie. Nu am zis în carte, dar tatăl lui provine dintr-o familie cunoscută, este fiul lui Sașa Pană, poate ai auzit de el.
– Am auzit abia după ce au publicat la Anansi corespondența lui cu Geo Bogza. Și mai era o carte, Născut în ’02.
Ne oprim la intersecția dintre Mendeleev și strada Piața Amzei, unde se află una din clădirile mele preferate din București: imobilul de pe colț, cu o eleganță aparte, în care întrezăresc influențe Art Nouveau.
– E un stil mai degrabă eclectic, de influență franceză. Dar în Franța, mai ales în Paris, n-o să vezi ferestrele ieșite atât de mult în afară, nu e ceva tipic. Mai demult, la parterul clădirii era un punct farmaceutic, o să-ți trimit o imagine veche.
Îi arăt o intrare din lemn care m-a intrigat mereu, pe Tache Ionescu la nr. 2 – să fie o rămășiță din vitrina farmaciei? Dar nu, acum observ inscripția de pe perete, acoperită de un mănunchi de cabluri:
HOTEL CARPAȚI * CURAT * CALORIFER
Alături, pe stâlpul gardului Bibliotecii Metropolitane, citim următoarele: „Frații Mildner, Constructori de Binale, str. Porumbaru 9“. („Binale“ înseamnă fie clădiri în construcție sau în reparație, fie obiecte de tâmplărie – uși, ferestre – destinate unei construcții.) Să fie într-adevăr o reclamă din alte vremuri? S-au păstrat atât de puține în București, încât orice înscris vechi pare falsificat în acest oraș care-și șterge în permanență urmele. Mai târziu aflu că da, reclama e autentică, iar în imobilul cel frumos, datat cca. 1910, a funcționat fostul Hotel Carpați.
La câțiva pași mai încolo se află sinagoga Eşua Tova, singura la care n-am reușit să ajung în zilele cu porți deschise pentru public. Nici măcar nu știu la care ușă să bat, și cu atât mai puțin îmi vine să-l abordez pe tânărul cu kippa și ochelari ca fundul de borcan, care poate fi văzut adeseori în fața clădirii.
Dacă nu mergi niciodată pe partea cealaltă a străzii, poți să nici nu observi că în flancul de clădiri se află o sinagogă, oarecum camuflată și discret decorată, deasupra intrărilor, cu Steaua lui David și candelabrul cu șapte brațe, Menorah. Dar dacă ridici ochii, observi marele basorelief de pe fațadă, care înfățișează Tablele Legii cu cele Zece Porunci, flancate de doi lei și având deasupra Coroana Torei. (Leii, reprezentați adeseori în cultura iudaică, simbolizează tribul lui Iuda și perseverența de a urma învățăturile Torei.) Am aflat că aparține de grupul Habad, „o mișcare hasidică în cadrul iudaismului ortodox-așkenaz“, citez de pe Wikipedia. I se mai spune și sinagoga Podul Mogoșoaiei și datează din 1840, fiind în prezent cea mai veche sinagogă în funcțiune din București. Se pare că cea mai veche este sinagoga Beit Hamidraș, fondată în 1781, ascunsă undeva pe Calea Moșilor veche, foarte aproape de atelierul lui Murivale, despre care am scris în episodul V.
Un lucru destul de puțin știut este că în interior se află un restaurant koșer, Bereshit, deschis de luni până joi de la 8:30 pentru micul dejun și de la 13:30 pentru feluri de mâncare pe bază de carne și pește. Poate că într-o zi voi îndrăzni să intru, nu și astăzi, căci este sâmbătă, Sabatul, ziua dedicată odihnei în tradiția iudaică. Astfel că ne reluăm plimbarea pe Mendeleev.
Pe stânga, la nr. 29, găsim casa în care a locuit în ultima parte a vieții pictorul Ștefan Luchian. Acum este barul 1UP Gamers Pub, unde se întâlnesc uneori și pasionații de desen, profesioniști sau amatori, la evenimente ca Illustrators Day. Pictorul a cumpărat casa în aprilie 1912 (aprilie, da?) și s-a stabilit aici împreună cu verișoara sa, Paulina, și soțul acesteia, Ernest Cocea – după cum am aflat via asociația ARCEN, care derulează în zonă proiectul Amzei District 2030. Aici a pictat o parte din celebrele sale tablouri cu flori, pe strada care atunci se numea Primăverii. De pe site-ul Historia am aflat incredibila sa poveste de viață: nu doar că Ștefan Luchian și-a trăit ultimii ani paralizat, pictând chinuit cu pensula legată de mână, ci în 1915, cu un an înainte de a muri, i s-a intentat un proces de către Take Ionescu, care l-a acuzat de plagiat, iar artistul paralizat a fost pus sub arest la domiciliu. Aflând asemenea povești crude și ridicole din istoria capitalei, nici nu te mai miră prezentul…
La intersecția cu strada Biserica Amzei, ne oprim în fața unei curți sufocate de deșeuri și mașini într-o rână, unde se vede o raritate a Bucureștiului: o galerie exterioară din lemn, desprinsă parcă din perioada otomană.
– Seamănă cu casele din Istanbul. Nu știu de când datează galeria, dar n-are nicio legătură cu arhitectura fațadei, care are elemente neoclasice. Amintește de perioada fanariotă, așa cum mai vezi și la unele clădiri de pe Lipscani. La subsolul casei, multă vreme, în perioada comunismului, a fost un bordel – mi-a zis Oga. Ea știa tot ce mișcă în cartier, îi plăcea să stea la bârfă, avea o mulțime de prietene.
Via ARCEN, care a scris despre „casa cu geamlâc și cariatide“ tocmai când mă documentam pentru traseu (geamlâcul este un perete din geamuri fixate pe un schelet metalic sau de lemn), am aflat că e vorba de un monument istoric de la 1890, cunoscut drept Casa Toma Blându, după numele proprietarului, negustor de cupeuri și trăsuri, care a adus la București câteva tramcare – vagonete luxoase trase de cai –, introduse ulterior de primăria capitalei în circuitul transportului public. În 1891, tramcarele făceau legătura între centrul vechi și Gara de Nord, trecând pe Calea Victoriei și Calea Griviței. Au fost în funcțiune timp de 13 ani, suficient cât să intre în vocabularul orașului câteva expresii precum „mergem ca tramcarul lui Toma Blându“ – adică foarte încet.
Daniel Horia mă readuce în prezent:
– E un miracol că nu s-a prăbușit balconul de la stradă, arăta la fel de dărăpănat și în copilăria mea. Când mă plimbam cu Tao, evitam să trecem pe sub el, de teamă să nu ne cadă-n cap. Aici, vizavi, e Ministerul Minelor, iar în continuarea lui e blocul unde locuiau Oga și Tao. Am făcut schimb cu bunicii când eu aveam vreo 14 ani și apartamentul nostru devenise prea mic pentru trei persoane. Pe colț era Aeroflotul, acolo, la parterul clădirii Crucea Roșie – era compania liniilor aviatice ruse, una din puținele acceptate pe vremea comunismului.
Traversăm strada spre blocul unde a copilărit Daniel Horia, construit prin 1975. Atmosfera s-a întunecat, se apropie o furtună, deși prognoza arată în continuare soare și cer senin.
– Uite, magnolia asta e adusă din grădina lui Eon, bunicul din partea mamei. Nu-mi vine să cred ce mare a crescut!
Poarta scundă e deschisă, intrăm în curtea blocului. În stânga, dincolo de gardul din plasă năpădit de caprifoi, se vede intrarea gotică, bogat ornamentată, pe care Daniel Horia a desenat-o în Epoca mea de aur. Mergem în spate, unde dăm peste un porumbel mort și două pisici care-o rup la fugă. Începe să plouă. Daniel numără etajele și îmi arată geamul de la dormitor.
– Am vise că mă-ntorc și-mi văd apartamentul.
Îi spun că și eu am vise recurente cu apartamentul copilăriei mele. E atât de sufocat de lucruri, că n-am mai intrat în unele camere de mulți ani.
– Atunci mă înțelegi.
Ploaia se întețește, ne îndreptăm spre ieșire. Tocmai atunci apare în curte un bărbat și intră în bloc. Sub un impuls de moment, zic: Hai să intrăm și noi! Apuc ușa, ne strecurăm înăuntru. Bărbatul așteaptă liftul, noi o cotim spre scări și încercăm să ne purtăm ca niște oameni normali. Observăm luminatorul din cărămizi de sticlă albăstruie, o ușă la fel de veche ca blocul, caloriferul care dă căldură și acum, plăcuțele cu numere care au înlocuit numele locatarilor. Urcăm scările treaptă cu treaptă, până la etajul lui Daniel. E liniște pe palier, vorbim în șoaptă.
– Soneria e aceeași. Pe peretele ăsta ne-am scrijelit numele, eu și Cosmin. Oare se mai văd urmele?
Aprinde lanterna de la telefon, peretele a fost zugrăvit între timp.
– Mergem la ultimul etaj? Acolo și-a făcut penthouse arhitectul blocului, din câte știu trăiește încă, are peste 90 de ani…
Intrăm în lift, nimeni nu apasă pe buton.
– Vezi că eu sunt în stare să sun la ușă… Dar nu vreau să te pun într-o situație aiurea.
– Dacă vrei… Vrei să suni?
– Da!
Ieșim din lift și, fără să stau pe gânduri, apăs soneria. Umbra unui ochi se apropie de vizor. Cineva este acasă, dar nu se aude niciun zgomot.
– Dacă deschide tata, fac infarct!
Ușa se crapă puțin, în cadrul ei apare un tânăr brunet.
– Bună, el a copilărit în acest apartament și voiam…
– Proprietara este la baie, vine imediat, mă întrerupe tipul.
În scurtă vreme apare și proprietara, o tânără blond-șatenă, cu părul lung. În spatele lor se ivesc încă două fete. Reiau povestea:
– Noi suntem într-un fel de călătorie…
– …în timp, mă completează Daniel.
– …pentru că Daniel a crescut aici, în apartamentul ăsta, și a plecat când părinții lui au divorțat.
Nu mai știu dacă exact așa s-a întâmplat, Daniel nu mă corectează. E absorbit de priveliștea apartamentului care i se deschide în față.
– Mai sunt dulapurile vechi? Mai e biblioteca?
– Făceam o repetiție pentru un spectacol… Dar puteți să intrați un pic.
– Wow, sunteți artiști? Nu stăm mult. Mulțumiiim! Nu suntem infractori!
– Okeeey.
Mi se pare incredibil că am pătruns în casa pe care am văzut-o desenată în roman, o casă pe care am cunoscut-o în toate detaliile și unghiurile și am privit-o inclusiv de sus, ca o pasăre în zbor, în timp ce micul Dani și Cosmin se alergau fericiți prin apartamentul circular. Acum, sufrageria mi se pare incredibil de mică și mă minunez de asta iar și iar, ca o placă defectă. Îmi explodează inima de emoție.
– Daniel are un roman grafic în care apare acest apartament, Epoca mea de aur îi zice, îl puteți răsfoi la Cărturești. E despre copilăria lui. E foarte mișto.
Daniel cere permisiunea să facem fotografii, și lui i se pare mică sufrageria, deși mobilierul cu care a crescut nu mai există: aici era biblioteca, aici canapeaua, dincolo fotoliile, acolo televizorul… Geamurile sunt larg deschise, rafalele de ploaie izbesc balustrada balconului, o pisică neagră apare din dormitor. Aflăm că tinerii sunt artiști, tocmai repetau pentru un spectacol. Băiatul brunet este muzician, fetele – două dintre ele actrițe, cealaltă, scenografă. Proiectul se numește Covor. Plante. Poezie, coordonatoarea este chiar tânăra blondă care ne-a primit, îi aflăm numele: Ana-Maria Pop.
– Chiar acum repetam texte în care vorbeam despre apartamentul copilăriei mele. Fix înainte să sunați voi la ușă, spuneam o replică despre cum visez că mă întorc în casa aceea.
– Ce coincidență…
– Eu visez asta recurent, intervine Daniel. Acum sper să mi se potolească coșmarurile.
Toată lumea este uimită de întâmplarea care ne-a adus împreună în această după-amiază de sâmbătă, în timpul unei furtuni de primăvară, la intersecția unor vise despre reîntoarcerea în casa copilăriei. Parcă suntem la un reality show. În încăpere este o energie vibrantă, extraordinară. Daniel le povestește pe scurt periplul său prin cartier, schimbul de case cu bunicii, faptul că nu și-a mai văzut tatăl de când avea 23 de ani.
– Deci ai venit fără să știi cine-i aici. Putea să fie și tatăl tău.
– Da. Auzisem că e dat în chirie, dar putea să se întâmple orice. Bine că ați deschis repede, era să mor de inimă.
– Mă gândeam să întreb Ciiinee eee, așa, cu o voce groasă, intervine băiatul brunet.
– Aș fi fugit!
Facem un tur al casei. Daniel vrea să vadă curtea interioară, pe care a desenat-o din memorie în romanul grafic. Deschidem un gemuleț care dă într-un puț cenușiu, priveliștea are într-adevăr ceva sinistru. Zburătăcesc porumbei, ecoul aripilor se multiplică în spațiul îngust și înalt, cu zeci de ferestre privind una într-alta.
– Doamne, cum arată! Este îngrozitor de creepy!
Mie mi se pare fascinant. Decorul perfect pentru o poveste gotică.
Nu ne îndurăm să plecăm, ne întoarcem în sufragerie și privim dincolo de ferestre spre bulevardul Dacia. Daniel povestește cum, în copilărie, se uita ore în șir la clădirile vechi și le desena. Îl fascina suprapunerea atâtor stiluri și înălțimi. Atunci peisajul era întins și neîntrerupt, acum clădirea gotică de cărămidă roșie nu se mai vede, a fost obturată de un imobil modern. În copilărie i se părea ceva între catedrală și castel. Intervin și spun că vorbește de sediul călugărilor augustinieni asumpţionişti, ridicat la 1930. În perioada comunistă, biblioteca lor a fost salvată de la distrugere printr-un act curajos: un călugăr a aruncat cele 20.000 de volume în incinta Consulatului francez.
– Stai, lipsește ceva… Ce-au făcut cu copacul, l-au tăiat?
– Da, m-am trezit într-o dimineață și nu mai era, am început să plâng…
– Eu am crescut cu el, era atât de mic că nu ajungea până la balcon, și în el se adunau toate vrăbiuțele.
În cele din urmă plecăm, cu promisiunea să ne revedem la unul din spectacolele Covor. Plante. Poezie. Un covor persan, plante tropicale, muzică live, dans și poezie contemporană – sună grozav.
Nici eu, nici Daniel nu mai aducem vorba de penthouse-ul arhitectului. Ieșim din bloc, discutând aprins despre întâmplarea neașteptată. Intrăm în curtea învecinată, la London Club, găzduit în Palatul Oteteleșanu, o clădire neogotică de la 1890. Auzisem de ea pe Blogu lu Otravă, unde era și o imagine cu fabulosul interior în stil neoclasic. La intrarea laterală este un du-te-vino de tineri care ba intră, ba ies, se opresc la ușă să fumeze; mulți vorbesc în engleză. E o provocare să fotografiez în voie intrarea superbă, încadrată de un brâu sculptat în piatră, care la o privire mai atentă dezvăluie un întreg lanț de… șoareci. Daniel n-a fost niciodată înăuntru, suntem uimiți de încăperea centrală, imensă și bogat ornamentată, din care se ajunge în mai multe camere cu mese de biliard. Domnul de la recepție ne dă voie să facem fotografii: Repede și fără bliț! Întregul este copleșitor, nu știu unde să mă uit mai întâi: la cariatide, picturi, candelabre sau la coloanele din marmură. Observ că toate ușile, mari sau mici, sunt numerotate: într-un loc e nr. 13, în partea cealaltă nr. 3… Sunt numere chiar și pe ușile din holul de la intrare, niște uși scunde, întredeschise, dincolo de care se zăresc culoare strâmte, întunecate. Cea mai mare cifră pe care o văd este 56. 56 de încăperi. De ce au fost numerotate? Am încercat să găsesc o istorie mai amplă a casei, însă tot ce-am aflat în plus e că la această adresă este sediul secundar al Institutului Cultural Român.
Încă mai plouă, ne grăbim spre casa Mița Biciclista la o cafea. Însă locul a devenit extrem de popular de când asociația ARCEN se ocupă de această clădire emblematică din cartierul Amzei, lumea stă la coadă, așteaptă să se elibereze o masă. Edmond Niculușcă, directorul ARCEN și inițiatorului proiectului Amzei District 2030, a scris recent următoarele lucruri despre București, ca o completare fortuită la ceea ce mi-a spus Daniel Horia: „Un oraș care funcționează la șaizeci de kilometri pe oră, viteza conducătorului auto, și nu la cinci kilometri pe oră, viteza pietonului. (…) La șaizeci, un oraș poate fi oricare altul. La cinci, un oraș e al tău. Amzei e un cartier construit pentru cinci kilometri pe oră. Case din 1900, fațade decorate, imobile moderniste din anii ‘30, ferestre care se deschid direct în stradă, clădiri cu parter care fac comerț la nivelul ochilor. Totul acolo presupune un om care trece pe jos, se oprește, intră, iese, stă.“
Intrăm într-o pizzerie micuță și ne continuăm discuția.
– Cum s-a schimbat în toți anii ăștia cartierul pe care îl știi din copilărie?
– Cu excepția pieței, a rămas cam la fel. Era o piață veche, ca o hală, cu tarabe de piatră masivă. Veneau mulți țărani din jurul Bucureștiului, era o piață foarte îmbelșugată. Îmi amintesc că aduceau andive, ceva rar pe vremea lui Ceaușescu. Dar Amzei nu era considerată neapărat o zonă bogată. Locuiau aici mulți oameni în vârstă, unii erau săraci. Piața era un fel de centru al cartierului. După ce au construit piața nouă, a murit totul treptat, n-a mai fost aceeași efervescență.
În Străzi vechi din Bucureștiul de azi, Alexandru Ofrim scrie despre Piața Amzei: „La jumătatea secolului al XIX-lea, întreg terenul situat între Calea Victoriei, Piața Amzei și Bulevardul Magheru era în proprietatea familiei boierești a Neculeștilor. Aici a fost deschisă o piață, unde veneau țăranii cu produsele lor. În 1841 a fost înființată Piața Mică, ulterior denumită Piața Amzei, halele fiind construite în 1872. (…) Numele străzii și al pieței vine de la cel al bisericii, a cărei construcție a fost terminată de Amza Năescu, în 1810. Peste drum de intrarea Teatrului Ion Creangă s-a aflat casa în care a locuit Ioan Slavici, care l-a găzduit o vreme pe Mihai Eminescu. În blocul de pe latura pieței dinspre Calea Victoriei se află apartamentul unde a locuit Nichita Stănescu.“
– Ai prins deschisă croitoria de lângă Mița Biciclista?
– Catrinel, bunica din partea mamei, se mai ducea uneori acolo. Când venea să stea cu mine, intra în toate magazinele din Amzei, inclusiv în cele cu stofe. Era unul și pe Victoriei, ne opream la el în drum spre Cișmigiu. Catrinel nu cumpăra aproape niciodată, dar îi plăcea să se uite, să pipăie țesăturile. Mai primea uneori stofe de la mătușă-mea din Germania, și atunci se ducea cu ele la croitoria asta de la Amzei.
– Îmi spuneai că în clădirea Miței Biciclista era cosmetică?
– Da, era cosmetică, parcă și coafor… Se ducea mama acolo. La subsol era sala de depilare, îmi amintesc că am fost și eu, mic de tot, și unele femei țipau de durere și mi-au dat ceară să mă joc, era caldă, țin minte cum o modelam.
– Ce te-a determinat să incluzi atâtea clădiri și peisaje urbane în romanul tău grafic? Practic, Bucureștiul devine un fel de personaj în carte…
– De mic mă atrăgeau clădirile, îmi plăcea să mă plimb, să le privesc. Nu mă interesa arhitectura, pur și simplu mă fascinau formele, texturile, înălțimile diferite, suprapunerile. După ce am plecat din țară, am început să apreciez și mai mult arhitectura atât de pestriță a Bucureștiului și să-mi fie dor de ea. Am desenat cartea fiind la distanță, și a ieșit la suprafață toată nostalgia mea pentru oraș.
– Ai revizitat unele locuri pentru a le ilustra în carte?
– Când am venit în vacanțe, am încercat să fac cât mai multe poze prin cartier. Dar evident că mă hotăram să desenez cu totul altă casă decât era în planul inițial. Așa că am apelat destul de mult la Google Maps și la imagini de pe internet.
– Cum era cartierul Amzei în copilăria ta? Îmi spuneai că traversai Magheru pe unde aveai chef…
– Asta se întâmpla după Revoluție – atunci când eram mic trebuia să traversez regulamentar, pe la pietoni. Dar o perioadă așa a fost, traversam Magheru pe oriunde. În amintirile mele era foarte liniște în cartier. Erau puține mașini, se conducea fie în weekendurile pare, fie în cele impare. Aveam o Dacie portocalie și de fiecare dată când ne întorceam de undeva găseam imediat loc de parcare. Mai ales la final de săptămână era o tăcere mormântală, la ora trei nu mai mișca nimic, iar vara, când era căldură, toată lumea era în casă, afară părea că s-a oprit timpul, îmi amintesc și acum mirosul de praf combinat cu soare, și liniște. Acum nu mai recunosc orașul de-atunci.
– Ai locuit multă vreme în Barcelona. Cum ți se pare Bucureștiul, prin comparație?
– Într-un cuvânt, o ruină. Clădirile de patrimoniu sunt lăsate în paragină, din lipsă de fonduri sau din rea voință. Iar ce nu este o ruină este construit prost, fără respect pentru pietoni, doar pentru mașini și pentru bani. Nu se respectă natura, nici oamenii, nici spațiile publice. De fapt, nu există piețe publice și artere pietonale, cu excepția Centrului vechi și a Căii Victoriei care se închide câteva weekenduri pe an. Așa ceva cred că nu există în nicio capitală din Europa.
– Ai o casă preferată în zonă?
– În copilărie îmi plăceau toate casele din jurul blocului meu, pentru că îmi erau familiare, le vedeam în fiecare zi. Mai ales casa cu cariatide de vizavi…
Între timp a ieșit soarele, ne reluăm plimbarea. Atmosfera s-a limpezit, culorile sunt imposibil de intense, aerul strălucește. Poarta care dă în curtea bisericii Amzei este închisă, ca de fiecare dată când am trecut pe aici. Cu siguranță, mi-am ales numai ore nepotrivite. Nu pot vedea nici acum inscripția „Să fim credincioşi“, trasată cu caractere Art Nouveau pe pardoseala intrării principale, de care am aflat pe site-ul istoricului Valentin Mandache. Grigore Ionescu scrie la 1938, ușor răutăcios: „Peste drum de casele Brătianu, printr’un gang, se ajunge la Biserica Amzei, construcţie mediocră din punct de vedere arhitectonic, importantă prin mărimea ei.“ Mie biserica mi se pare superbă și am fost surprinsă când am aflat că este o construcție relativ nouă, de la 1901, după ce biserica veche a fost complet demolată în 1898. Noul lăcaș a fost proiectat de arhitectul Alexandru Săvulescu în stil eclectic, „cu inserții neoromânești și neoarmenești“, conform ARCEN. Pictura murală și iconostasul au fost realizate de pictorul italian Umberto Marchetti, adus în România la solicitarea regelui Carol I.
De numele arhitectului Săvulescu se leagă alte două case de pe strada Biserica Amzei: cea de la nr. 22, din 1890, cu elemente neoromânești și orientale, pe care am studiat-o îndelung împreună cu Daniel Horia; și cea de la nr. 30, din 1883, construită într-un stil neoclasic cu influențe grecești, care i-a aparținut boierului Lascăr Catargiu.
Lângă biserică, Daniel îmi arată o casă din fundul curții, de fapt un calcan în care a fost tăiată o ușă, iar lângă ușă, o fereastră:
– Acolo, în casa aia, locuia o colegă de școală… Da, stătea chiar în curtea bisericii!
E trecut de ora șase, în curând ne vom despărți. Mergem pe strada Biserica Amzei până la capăt, înspre Calea Victoriei, unde odinioară se afla o farmacie celebră, a lui Schuster, cu numele poetic „La ochiul lui Dumnezeu“. Pe stânga vedem splendida casă de la numărul 6, casa Radu Arion, cu încăperea de sticlă, sera, aflată deasupra arcadei.
– De fapt, asta e clădirea mea preferată din cartier. În spate are un turn ca din basme, dar nu se vede de aici. Am intrat odată în curtea blocului de alături și l-am văzut, am găsit poarta deschisă.
Încerc clanța de la bloc într-o doară, este închisă. Nu toate ușile se pot deschide într-o zi. Mai târziu aflu că imobilul de la 1894 i-a aparținut Caterinei Christopoulos, urmașa unui poet grec stabilit la București în secolul 18, căsătorită cu Scarlat C. Arion. Unul din fiii lor, Radu Arion, a fost ambasador al României în Grecia, alegând exilul atunci când a fost chemat înapoi în țară, în 1946. După ’90, în clădire a funcţionat cazinoul Astoria, iar mai târziu un restaurant, care a lăsat moștenire fântâna bizară din curte.
Ultima noastră oprire este la Așezămintele Brătianu, pe care le-am descoperit destul de târziu, la un tur organizat de ARCEN. Încă poți umbla în voie prin curtea interioară unde aceste clădiri masive, de o frumusețe tristă, se deteriorează de la an la an, cu acoperișul mâncat de ploaie și tencuiala gălbuie tot mai jupuită. E o senzație cumplită de abandon și de sacrilegiu. Am trecut pe aici de multe ori, însă niciodată n-am reușit să surprind în fotografii farmecul și solitudinea acestei curți. Multă vreme nici n-am făcut legătura între acest spațiu și clădirile pe care le întrezăream din bulevardul Dacia, printre arborii micului parc unde tronează statuia masivă a lui Ion I.C. Brătianu – operă din 1937 a sculptorului croat Ivan Meštrović. Le-am regăsit acoperite de graffiti, iar niște bascheți așezați pe balustradă m-au ținut la distanță: poate că cineva își făcuse culcușul în pridvor…
Cu uimire, am aflat că în 2012 a fost deschis un traseu pentru public chiar prin interiorul caselor, care până atunci găzduiseră colecțiile speciale ale Bibliotecii Naționale a României – nu mai puțin de 650.000 de volume: „Traseul pentru trecători începe din Piața Amzei, iar curioșii care vor să viziteze locul trebuie să treacă mai întâi prin interiorul casei I.C. Brătianu“, scrie într-un articol din b365.ro. Sună ireal, ca o scenă dintr-un vis…
Peste câteva zile, Covor. Plante. Poezie are spectacol la Ototo, pe Sfinții Voievozi. Ana-Maria Pop mi-a trimis textul pe care tocmai îl repetau când noi am sunat la ușă și am intrat în viața lor pe neașteptate: „La șapte ani am schimbat pentru prima oară spațiul în care am învățat ce înseamnă frica de întuneric, iubirea, mirosul de mâncare gătită, furia, speranța și vinovăția. (…) În vis mă duc spre casă, spre Acasă, deși am schimbat patru «acasă» de atunci, deschid ușa și realizez că altcineva locuiește în spațiul meu primordial. Închid ochii. Sunt în camera copilăriei.“
Surse de documentare:
Alexandru Ofrim, Străzi vechi din Bucureștiul de azi, Ed. Humanitas, 2011
Grigore Ionescu București – Ghid istoric şi artistic, Fundaţia pentru literatură şi artă Regele Carol II, 1938
arh. Aristide Streja, arh. Lucian Schwarz, Singagoga în România, Ed. Hasefer, 2015
● edmondn.substack.com ● descopera.ro ● bucurestiinoisivechi.blogspot.com ● jewish-heritage-europe.eu ● bucurestiuluitat.blogspot.com ● ro.wikipedia.org ● historia.ro ● facebook.com/AsociatiaARCEN ● centrulpetrusiandrei.ro
