And 72 seasons is basically the first 18 years of your life. How do you evolve and grow and mature and develop your own ideas and identity of self after those first 72 seasons?
James Hetfield
Primul meu gând a fost acela de a scrie o recenzie la noul album, al unsprezecelea de studio, al celei mai influente formații de pe scena heavy-metal: un monument acum 40 de ani, când au debutat, o legendă în 2023, când își fac loc printre influencerii cu clipuri de șase secunde. Kill ʼEm All, lansat la apă la 25 iulie 1983, a adus în discuție un subgen al muzicii metalice, care exista, dar care nu ajunsese încă în mainstream. Thrash-metal e cuvântul-cheie pentru Big Four. Da, înainte să existe Big Four în campionatul de fotbal britanic, au existat Metallica, Slayer, Megadeth și Anthrax. Mă număr printre norocoșii care au văzut acest format cel puțin o dată în viață. Și a fost MAGIC. Se întâmpla în 2010, la deja defunctul festival Sonisphere. Pe 26 iunie, la Romexpo din București, au descălecat titanii care au adus thrashul și muzica heavy la MTV și pe posturile de radio în anii ’80.
72 Seasons (Blackened Recordings, 2023), noul edificiu Metallica, m-a prins cu garda jos. Am vrut să fiu didactic, să las câteva ascultări să treacă prin mine, însă cu aceasta formație e mereu o altă poveste. E o relație prea intimă ca să generez tomuri sau bibliorafturi de conținut informativ. Așa că am trecut la al doilea gând legat de țesutul anotimpurilor fade to black. Un periplu prin întreaga discografie. Nu ar fi funcționat, asta dacă nu cumva aș fi vrut să-mi scriu memoriile până la 36 de ani, intercalând imnurile rock Metallica din anii ’80 și ’90 cu acele mixed-feelings generate de apariția St. Anger în 2003. Pentru că, atunci când te afli în fața unei icoane, găsești tot felul de motive și scuze pentru ansamblurile care hârșâie și modifică strălucirea Monolitului.
Al treilea gând e cel care a pătruns organic după două audiții entuziaste de 72 Seasons. O scrisoare către Lars Ulrich, probabil cea mai puternică personalitate din Metallica și cel care a incercat să se opună pirateriei digitale încă de acum 23 de ani. Napster a dat faliment, însă au urmat multe alte proiecte care au dat naștere serviciilor de streaming din prezent (Spotify, Youtube Music, Apple Music), de care artiștii fără milioane de followeri nu sunt tocmai mulțumiți. Asta pentru a păstra o brumă de diplomație. Restul se poate vedea (mai puțin diplomatic) în documentarul The Playlist de pe Netflix.
Și acum (în bătăi de tobă) Epistola celor 72 de anotimpuri către Lars Ulrich. O scriu împăcat, pentru că am platit abonamentul la Spotify și luna asta. Pe fundal, primele albume Metallica. 72 Seasons își va găsi locul în primele mele rafturi. Mai devreme sau mai târziu.
17 aprilie 2023
Dragă Lars,
Ai fost de patru ori în România cu Metallica. Cel puțin așa îmi dă mie la calcule. În ’99, înainte de Napster, aveam 12 ani. Eram prea temător să le cer alor mei să mă ducă la un spectacol pe un stadion uriaș. Eram de mai puțin de un an în București și nu nimeream niciodată ieșirea de la metrou. Dacă erau patru guri, eu aș fi ajuns mereu să ies pe a cincea. Chiar acum, când îți scriu aceste rânduri, urmăresc un videoclip cu show-ul vostru din 1999, de pe Stadionul Lia Manoliu. Sper din tot sufletul să fie un videoclip cu drepturi de autor. Poate te întrebi de ce te-am ales pe tine, și nu pe James sau pe Kirk. Am fost un copil atipic. M-am îndrăgostit de poeții de pe terenul de fotbal. Maradona, Totti, mai târziu Marco Reus. Dar, când a venit vorba de muzică, pielea de găină mi-au făcut-o toboșarii. Tu, Mike Portnoy, Nick Mason, Nicko McBrain. Mai târziu au apărut pe firmament Baard Kolstad, Gavin Harrison și Danny Carey. Am incercat și eu să cânt la tobe. Au fost cinci-șase luni în care nu am reușit să redau nimic mai complicat decât We Will Rock You. M-a ucis agenda ce stătea cuminte pe snare drum-ul din hala dezafectată, unde se fac și astăzi repetiții după ora 19. Eu învățam, ședință după ședință, doar mișcarea din încheietura mâinii. Asta se întâmpla, dacă-mi amintesc bine, mult după cele 72 de anotimpuri, când ucisesem timiditatea cu un curaj nesăbuit. Dar nu despre asta vreau să-ți vorbesc.
Visasem să am și eu o trupă și să o numesc, în glumă, Metalica. Nu am fi ajuns cu siguranță la un nivel de notorietate precum al vostru. Nu ne-ai fi dat în judecată pentru încălcarea drepturilor de autor. Ce e amuzant e că sursa de inspirație nu venea de la voi, ci de la numele unor aragaze, care se mai produc și astăzi. Firma există și își are sediul în vestul României, la Oradea. Da, încă un loc unde nu ați cântat și unde ați fi înconjurați cu multă căldura și iubire. Ce piesă mi-ar fi plăcut să bat prima oară la tobe? În mod sigur și fără niciun dubiu că Fade to Black. Îmi amintesc acest jingle de la o reclamă la o bere românească. Era Fade to Black-ul original sau varianta Apocalyptica? Nu bag mâna în foc. O reclamă la o bere mi-a construit un nod gordian cu muzica Metallica. Să fi fost Silva Black? Să fi fost înainte de 1999? Aici memoria și Youtube-ul îmi joacă feste. La prima venire în România nu ați cântat Fade to Black. Dar tot îmi pare rău că aveam 12 ani și nu am participat.
În 2008, pe Stadionul Cotroceni, când nu ajunsesem încă la 100 de anotimpuri, ați inclus în setlist și această bijuterie. Îmi amintesc anul ăla foarte clar. A însemnat pentru mine un aparat foto scăpat pe o platformă industrială din neatenția unui coleg, o vacanță de trei săptămâni la un combinat industrial care s-a evaporat între timp și o vară cu Metallica, Iron Maiden și aproape Judas Priest. Practica de la Oltchim Râmnicu Vâlcea m-a vitregit de șansa de a-l vedea pe Rob Halford ATUNCI. A mai fost nevoie de încă zece ani să trăiesc live un Painkiller. Îmi place să cred că au fost momente (câteva milisecunde) în care privirile noastre au bătut același ritm și au intonat acele versuri nemuritoare. Și-ți sunt super recunoscător pentru asta. Ploaia ne-a amenințat pe 23 iulie 2008 pe Stadionul Cotroceni, însă The Four Horsemen au avut grijă să nu.
Apoi a venit momentul 2010, festivalul Sonisphere. A fost epuizant, chiar și la 24 de ani, să duci un festival de trei zile cu câte zece ore pe zi. A fost foarte greu să-l pierdem pe Ronnie James DIO cu o lună înainte, dragă Lars. Acum 13 ani, canalizarea energiilor pozitive nu era un subiect la ordinea zilei, iar fericirea coexista cu tristețile. L-am plâns pe DIO, m-am bucurat de ploaia ce a curs la spectacolul vostru (nu-mi păsa de consecințe) și am lăcrimat din nou la momentul Nothing Else Matters. Am plâns singur, nu aveam pe nimeni în brațe. Nu începusem să-mi număr anotimpurile și nici anxietățile. Acum îmi dau seama că nu mai primiți scrisori fizice, iar dacă ele ajung la voi, nu mai există riscul să se rătăcească. Cum s-a întâmplat cu Stan al lui Eminem. Da, știu că e ficțiune, însă Full speed or nothinʼ, full speed or nothinʼ1 ar fi un bun epitaf și pentru un personaj, dar și pentru un om obișnuit. NU știu cum a venit și mai ales cum a plecat acest vers, sub forma unui gând aleatoriu.
Reluăm! Dacă ți-aș fi scris acum 20 de ani, poate că ți-aș fi propus, în mod naiv, să scriu versurile unui cântec Metallica. Azi doar mă bucur de energia ta, de energia voastră bună. Și în afară, și în exteriorul zidurilor corporației. Și apoi vine acel turneu, care a trecut din nou pe la București. 14 august 2019, alături de enigmaticii Ghost. Poate că mă întrebi dacă am fost acolo. Poate nu mă întrebi. Nu am un răspuns pentru absență. Lipsa banilor? Alte priorități? Prea cool pentru un spectacol metal? Cine știe, orice răspuns e valabil și nepotrivit în același timp. Ideea e că nu regret. Pentru că altfel conectarea mea cu 72 seasons (posed deja 145 pe 17 aprilie 2023) ar fi fost mult diminuată. Iar această epistolă nu ar fi existat. Oricum, muzica voastră mi-a făcut mult mai mult bine înainte de 2008, când reprezenta refugiul meu, acea lume paralelă, unde timiditatea își găsește sălaș.
În gimnaziu a reprezentat un diferențiator față de ceilalți copii, în liceu, o stavilă împotriva bullyingului, iar în facultate, un sine distinctiv al lui Andrei. Și motivul pentru care am încercat tobele. Nu am ajuns un rockstar, dar sunt contemporan cu tine, Lars. Prin muzica pe care o ascult, prin recenziile de albume pe care le scriu, prin poemele la care lucrez. Și pentru asta (cât și pentru multe altele) îți sunt mega recunoscător. Ne revedem data viitoare la București sau poate chiar la Cluj.
Un toast pentru tine, pentru 72 Seasons & nothing else matters.
Andrei
1 Versuri din piesa Lux Æterna, inclusă pe albumul 72 Seasons. (N. a.)
Credit poză principală: Ross Halfin
