La sfârșitul anului trecut, m-au intrigat mult disputele de pe marginea programei școlare și invectivele aruncate acolo. De aceea, i-am scris o scrisoare lui Bogdan Crețu, despre care știam că va avea, ca întotdeauna, un ton civilizat, și l-am rugat să purtăm o discuție pe această temă. Bogdan mi-a răspuns, eu i-am scris înc-o dată, mi-a răspuns și atunci și iată ce-a ieșit.
Lectură plăcută!
Dragul meu Bogdan,
Îți adresez această scrisoare pentru că simt nevoia să discut cu cineva sine ira et studio – că tot sunt la modă citatele latinești – despre programa școlară, care a stârnit atâtea efuziuni. Ceea ce e și bine (dacă o programă stârnește așa o revoltă, înseamnă că educația e totuși importantă), dar și rău: cred că niciodată n-am văzut oameni pe care îi credeam echilibrați strigând „noaptea minții“, „sicofanți“, „desueți“ și alte invective către alți oameni despre care credeam că le sunt prieteni.
Ca și alții, și tu știi că eu sunt socializat în cultura maghiară, nu ar trebui să gust autori ca Grigore Ureche, dar uite că portretul lui Ștefan cel Mare a rămas unul dintre puținele lucruri care mi-au rămas în minte din liceu: „Fost-au acestu Stefan-vodă om nu mare de statu, mânios și de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospețe omorea fără județu. Amintrilea era om întreg la fire, neleneșu, și lucrul lui îl știia acoperi și unde nu gândiiai, acolo îl aflai“. Nu zic că asta ar trebui să fie un motiv pentru predarea cronicarilor; spun doar că chiar niște oameni cu „dinți de lapte“ găsesc plăcere în niște pasaje.
Și acum, despre una dintre experiențele mele decisive. Niciodată n-am predat la liceu, dar aflu ce și cum învață elevii atunci când ajung la facultate. La începutul carierei mele universitare, prin 2000, au existat câțiva autori ale căror nume au însemnat ceva pentru toți studenții. Între timp, nu mai găsesc un nume care să aibă acest efect: nici Márquez, nici Balzac, nici măcar Dostoievski nu mai înseamnă aproape nimic.
Țin să te anunț degrabă 😊 că am fost un mare adept al predării tematice și al lecturii de plăcere. Tunam și fulgeram împotriva diacroniei desuete. Acum, m-am mai liniștit: dacă elevii învață atomizat, și „bagajul“ lor va fi unul atomizat și vor suspina văzând un text de Hemingway de parcă ar fi prefața Tratamentului fabulatoriu sau vreun text din avangardă. Chiar fata mea nu știe istorie literară și nimic despre cum urmează autorii și curentele unul după altul, dar știe cine e scriitorul ei preferat. Dar de unde știe că acela e preferatul?!
Prin urmare, cred că, fără predare cronologică, elevul nici nu poate ști ce îi place, pentru că nu cunoaște. Nu pledez, vai de mine, împotriva contemporanilor, ci pentru ei: dacă nu sunt incluși într-un proces literar, într-un fenomen care evoluează, sunt pe nicăieri și nu pot fi conectați la nimic.
Dragă Bogdan, aștept marginaliile tale sau răspunsul tău elaborat. Îți doresc sărbători fericite și un an nou până la cer și înapoi!
Cu prietenie,
Péter
Dragă Péter (Pan),
Încep prin a-ți spune că m-a bucurat ideea ta de a avea un mic dialog despre o temă care, sigur, e bine că ne preocupă: cea a programei pentru limba și literatura română pentru clasa a IX-a. Știai, când m-ai provocat, că avem idei diferite. Pentru mine, ți-am spus din preliminarii, a discuta în contradictoriu e un semn de respect față de partenerul de dezbatere, că nu polemizez, de la o vreme, chiar cu oricine. O programă școlară e un document foarte important, pentru că ea dă direcția pentru ani buni, dacă nu chiar decenii. Deci ar (fi) trebui(t) să fie elaborată într-un ritm așezat, în mod cât se poate de transparent și supusă dezbaterii publice luni la rând, ar fi trebuit să se organizeze întâlniri cu sute de profesori din mediul preuniversitar, din toate colțurile țării. S-a întâmplat așa? Aș spune mai degrabă că nu.
Înainte să răspund la ce te preocupă (dacă e oportună studierea cronologică a literaturii române), vreau să spun care cred că e defectul de sistem al felului în care sunt gândite programele pentru liceu: faptul că materiile care e obligatoriu să fie coordonate nu comunică între ele sau o fac aproximativ ori chiar defectuos. Istoria, toate materiile din trunchiul științelor sociale, religia chiar (care nu e legitimă, într-un stat laic, decât ca istorie a religiilor și mitologiilor, nu catehizare ortodoxă aproximativă) ar trebui să aibă parte de un reglaj foarte atent. Acuzăm că elevii nu știu ce e Evul Mediu sau interbelicul atunci când studiază cutare autor sau cutare roman, dar uităm că nu ar trebui să fie numai rolul profesorului de română să creeze panorama epocilor și a ideilor care le-au animat. Literatura este un martor al epocii ei, dar nu e o sursă directă de documentare. Iar o istorie internă a literaturității, a formelor, a curentelor literare, pe scurt: un canon exclusiv „estetic“ – ar fi un demers depășit metodologic, care mai mult ar ascunde decât ar transmite valori morale, idei civice etc.
În al doilea rând, reflexul lecturii se formează (sau mai degrabă nu) în ciclul primar și gimnazial. Cine nu citește în copilărie, greu va deveni cititor după aia. Un elev de clasa a IX-a ar trebui să aibă deja formate reflexele de lectură, eventual deprinderea de a-și căuta informații, dar și plăcerea în cărți. Mi-e greu să cred că va deveni cititor împătimit în adolescență, dacă a stat departe de bucuria asta în copilărie. Iar pentru așa ceva ne lipsește o infrastructură pe care am distrus-o în ultimele decenii: bibliotecile din sate și din orașele mici, de exemplu. Pentru unii, cartea e un obiect accesibil, pentru cei mai mulți este un moft pe care nu și-l permit. Or, noi nu avem programe de stat care să faciliteze accesul la carte, nu avem, de exemplu, „vouchere“ de lectură (Republica Moldova abia a lansat unul zilele astea), TVA-ul abia a crescut, tiparul s-a scumpit și tot așa. În pandemie, s-au putut duce gadgeturi în fiecare colț de țară; cărțile sunt relativ ieftine, nu ar sărăci bugetul dacă ar exista un plan coerent pentru promovarea lecturii.
După cum cred că știi, dragă Péter, eu am crescut într-un sat dobrogean, Cobadin. Dar în centru exista o librărie și la căminul cultural funcționa o bună bibliotecă. Mai era alta, bine aprovizionată, la școală. Mă întreb dacă n-aș fi luat-o pe alt drum în lipsa lor și a bibliotecii din casă.
Și încă ceva, înainte de a-ți spune de ce cred că nu este funcțional criteriul exclusiv cronologic pe care-l impune noua programă pentru liceu. Noi am crescut într-o civilizație a cărții. Aș spune chiar că, în anii 1970-1980, ne aflam în vârful unui cult al educației: bunicii noștri abia se alfabetizaseră, respectau foarte mult școala, părinții noștri avuseseră parte de o educație mai bună și își doreau pentru noi de-a dreptul performanță. În orice caz, școala era singura trambulină socială. În copilărie, ne jucam și citeam, literatura era principala sursă din care ne culegeam poveștile, din care ne hrăneam foamea de ficțiune. Creierele noastre reacționează și azi în primul rând la text: înțeleg mai greu ce nu citesc, memoria mea depinde de litera tipărită și scrisă. Ei bine, copiii mei nu mai sunt la fel. Sunt altă specie, îmi vine să spun. Elevii de azi nu mai seamănă cu elevii care am fost noi. Pentru ei, textul e un artefact străin, ciudat, la care trebuie îndrumați să se acomodeze. Pentru că sunt digital natives, pentru ei realitatea, imaginarul, informația se filtrează prin pixeli, nu prin porozitatea hârtiei. Lectura presupune concentrare, rolul profesorului de română a devenit mai ales acela de a-și face elevii să citească până la capăt, cu adevărat, în clasă. Adică să se concentreze, să înțeleagă, să aibă reacții de tot felul: afective, raționale, etice etc. Să simtă că textul e și despre ei, că-i interesează, că nu e ceva străin, prăfuit, dintr-o lume datată. Lectura e în sine un act de contemporaneizare a operei: oricum am da-o, citim dinspre prezent către trecut, aducem trecutul lângă noi, îl chestionăm cu valorile, dilemele, nevoile, sensibilitatea și interesele noastre. Îl supunem imaginarului și mentalităților noastre. Copiii și adolescenții sunt receptori mult mai exigenți, mai puțin dispuși să se supună pentru că trebuie. Cine exclude criteriul „plăcerii“ greșește: școala nu trebuie să fie cazarmă, deși de multe ori așa este resimțită. Operele literare nu trebuie percepute ca obligații antipatice.
Și acum hai să decidem: ce vrem de la elevii noștri? Să iasă din școală cu abilități de lectură, cu un obicei la care să nu renunțe nici după examene sau să își însușească niște informații de istorie literară, pe care creierele lor le vor expectora imediat ce nu vor mai fi obligați să le conserve? Vrem oameni care păstrează curiozitatea pentru literatură, care folosesc fluent limba română sau istorici literari în devenire? Cât am fost elev, ba chiar și student, lecturile mele principale au fost mereu cele din afara programei. Am citit autori „străini“ în proporție copleșitoare, pe cei români i-am putut înghiți mai ales raportându-i la modelele occidentale. După Gide, intra și un Camil Petrescu, după Balzac, mergea și Călinescu, după Dostoievski, hai și un Rebreanu. Asta nu înseamnă că nu i-am prețuit. Dar nu am citit niciodată, până nu am devenit cititor profesionist, în ordine cronologică.
Ca specie a genului critic, istoria literaturii aparține, în Occident, finalului de secol XVIII, dar mai ales secolului al XIX-lea, cu unele prelungiri în prima parte a celui de-al XX-lea, fiind un simptom al orientării național(ist)e a culturii. „Secolul națiunilor“ își construiește infrastructura ideatică și ideologică prin intermediul muzicii, literaturii, filosofiei, istoriografiei. Istoria literaturii – concepută ca evoluție organică a literaturii în limitele tânărului stat național și mai ales înțeleasă ca demonstrație a valorilor pe care o națiune le poate produce și prin care se legitimează (tocmai am definit și osatura ideologică a Istoriei lui Călinescu) – devine, în perioada romantică și post-romantică, cea mai autoritară formă a criticii. Un teoretician literar, Theo D’haen, observă faptul că istoriile literaturii au servit multă vreme ca forme instituționalizate ale memoriei naționale. Întrebarea, retorică după mine, e dacă mai pot ele îndeplini acest rol în contextul actual, când relația cu trecutul pare tot mai revendicativă. Și când are loc, nu numai la noi, ci în toată Europa, o răbufnire agresivă a unor forme de naționalism xenofob și etnicist. Literaturile și cultura nu funcționează încapsulate între granițele politice ale statelor. Cultura este mai ales circulație a ideilor, a formelor, este traducere și influență.
Nu cred că ne putem debarasa cu totul de criteriul cronologic, el are relevanța sa în dinamica formelor, ideilor, în tectonica genurilor literare etc. Dar metodologic, absolutizarea lui este desuetă. Generației noastră i s-a predat istoria literaturii ca un șir de victorii estetice, într-o ruptură totală față de zeitgeist, am avut de lucru să învățăm pe cont propriu contextul din jurul operelor. Unii am reușit, alții idealizează și azi formele de naționalism din interbelic sau ceaușism. Ideal ar fi ca un absolvent de liceu să fie capabil de gândire critică și să aibă dezvoltat un anumit simț estetic – mai important decât credem. Un bun cititor n-ar cădea facil în capcana manipulării, nu s-ar lăsa sedus de clișee de prost gust. Mă tem că nu vom reuși să obținem astfel de obiective cu literatura veche în clasa a IX-a. „Literatura veche“ e un teritoriu incert, în mare parte inventat de istoria literaturii printr-un fel de anexare naționalistă: aveam nevoie de o tradiție literară dinainte de secolul al XIX-lea, n-am prea avut-o, deci am inventat-o, valorificând printr-un abuz de interpretare „estetică“ texte pre-literare sau de-a dreptul non-literare. Tonul l-a dat G. Călinescu, din nevoia de a compensa niște „complexe“ pe care le-a explicat magistral Mircea Martin, în plin protocronism. Or, mie unuia mi se pare că protocronismul se află acum într-un reviriment îngrijorător în lumea noastră, nu trebuie să-l alimentăm în plus printr-o programă prioritar cronologică. Nu afirm că asta ar fi intenția, în nici un caz; spun doar că ăsta s-ar putea să fie efectul. Literatura generației 1848 este de neînțeles în absența unei ample proiectări istorice, politice, ideologice etc. Pentru asta ar fi și orele de istorie, care trebuie neapărat cuplate cu cele de literatură.
Soluția ar fi una a programelor diferite sensibil, în funcție de specialitatea liceelor, a unor forme de bacalaureat diferențiate, în funcție de profilul specializărilor. În orice caz, e nevoie de alt tip de elaborare, de o dezbatere reală, calmă, cu implicarea mult mai largă a profesorilor din preuniversitar. Ar fi trebuit testate în timp mai multe versiuni, sub formă de experiment, pentru că nu ne permitem să ignorăm un lucru esențial: elevii de azi nu mai sunt elevii de ieri. Ei aparțin unui alt tip de civilizație, pentru care literatura începe să fie percepută ca o formă de patrimoniu, ceva care definește trecutul, nu prezentul. Și e păcat să-i lăsăm să creadă așa ceva.
În plus, e o falsă idee aceea că rolul principal al școlii este să creeze elite, absolvenți perfect orientați în istoria literaturii. Elitele se formează mai târziu, performanța contează la vârsta maturității. Școala trebuie să fie accesibilă tuturor copiilor, din orice mediu ar veni ei. Pentru elevii unor colegii naționale din marile orașe, care au în spate susținerea unor familii cu venit decent și care investesc în educația lor, paralelă cu aceea a școlii (să nu ne prefacem că nu știm: există o industrie a învățământului alternativ, al meditațiilor, fără de care accesul în școlile bune este aproape imposibil) nu va fi o problemă să se specializeze și în istoria literaturii române. Dar pentru ceilalți?
M-am lungit, dragă Péter! Nu le putem rezolva noi aici pe toate. Dar măcar putem da o dovadă că e posibil un dialog prietenesc de pe poziții diferite.
Cu prietenie,
Bogdan
Dragă Bogdan,
Nu-i nimic că te-ai lungit: măcar pot să am consolarea că am contribuit la nașterea unui veritabil eseu despre literatură și pedagogie.
Dar dă-mi voie să observ un lucru. Sper că atunci când se va întâmpla dezbaterea, ea să adopte acest ton calm, echilibrat și cumpătat. Pentru că eu unul nu am văzut asta, mai mult am văzut cum se aruncă cu invective.
Eu nu vreau să fur sau să interzic plăcerea lecturii, spun doar că literatura e vicleană: fără să înveți plăcerea, nu poți s-o simți. Iar s-o înveți implică și să înveți pur și simplu.
Înțeleg și ce spui despre generația copiilor noștri. Odată, la un curs de creative writing, am propus o mică nuvelă a unui scriitor portughez contemporan, Fernando Cabral Martins. În text, era amintită Casablanca. Elevii nu știau ce e aia. Nu știau nici cine e Ingrid Bergman. Au avut tot internetul în buzunar, dar nu le-a dat prin cap să caute.
Vezi: sunt născuți în lumea digitală, dar nu sunt învățați cu ea: nu pot gândi outside the box, pentru că nu au fost învățați să facă asta.
Crede-mă, înțeleg problemele predării și ale creării unor programe performante. Dar poți să explici textele vechi (existente, chiar dacă folosite ideologic) prin Levantul, o capodoperă absolută și contemporană, cu un gust nemaipomenit pentru vechime, sau poți să spui că Ștefan cel Mare a fost un fel de Superman al timpului său.
Pentru mine, cea mai mare lovitură dată universității e procesul Bologna, care le-a „furat“ studenților munca temeinică. Deja de decenii alerg prin studii și ne mai mirăm că cei mai mulți dintre ei ajung cum ajung.
Vezi, eu m-am „scurtit“ iarăși.
Cu prietenie:
Péter
Dragă Péter,
Crescuți în lumea analogică, noi am fost obligați să asimilăm o mulțime de lucruri ca să ne descurcăm. Lipsiți de televizor, de desene animate, de filme care să ne țină lipiți de ecrane, am învățat să transformăm orice nasture într-o jucărie, să ne scufundăm în cărți și să prelungim lumile ficționale în afara copertelor. Copilăria mea a fost fabuloasă, pentru că am crescut printre copii, animale și cărți – îți imaginezi combinație mai curată? Dacă mi-aș proiecta o oră plozii în copilăria mea, cred că n-ar ști să folosească mai mult de jumătate din obiectele care ne înconjurau. Între timp, încredințăm și noi, maturii, tot mai mult gadgeturilor: în primul rând memoria. Smartphone-ul a devenit de mult memoria noastră externă; știe ceea ce noi nu mai suntem nevoiți să reținem: numere de telefon, date de naștere, drumul spre casă sau spre pensiune. Mă tem că știe mai bine decât noi ce ne place, ce ni se potrivește, ce ne dorim. Uneori alege în locul nostru.
Și, în plus, ne educă și copiii, poate chiar mai mult decât mai reușim noi și decât reușește școala. Orice elev stă azi mai mult scufundat în abisul ecranului, decât atent la profesori sau în discuții directe cu părinții. E o realitate pe care mai căutăm s-o controlăm, dar care ne controlează ea pe noi mai eficient. Hai să ne uităm de la puțină distanță la noi înșine și să vedem dacă și în ce măsură ne-au schimbat rețelele de socializare. Eram senin, aveam mai mult timp și mai multă putere de concentrare înainte. Și, aici e buba: eram un cititor mult mai harnic și mai atent. Acum trebuie să fac eforturi, să mă lupt cu mine ca să-mi creez interstițiul de liniște (interioară mai ales), să mă desprind de zarva rețelei, ca să pot citi și scrie cum trebuie, adică perfect identic cu mine însumi. Dar copiii noștri? Ce fel de cititori sunt ei? Sunt cititori? Adică oameni care nu pot înțelege lumea fără cărți? Elevii cărora le propunem acum să înghită pe nemestecate Grigore Ureche, Radu Popescu, Miron Costin, Ion Codru-Drăgușanu, ce fel de consumatori de literatură sunt ei? Câtă răbdare au? Câtă curiozitate față de texte pe care oricum le resimt ca învechite? Gustul pentru formele rudimentare, preliterare sau de-a dreptul primitive ale artelor vine târziu, ca o formă de perversitate de lectură, ca o saturație de prea mult rafinament. (Pentru că rafinamentul este semn de sterilitate.)
Ei nu sunt învățați cu plăcerea, spui tu. Dar poate că nu reacționează la tipul nostru de plăcere, deși, evident, plăcerea se educă și ea. Totul le este atât de la îndemână, încât nu mai simt nevoia să depoziteze, de vreme ce e suficient să rostească un cuvânt și aplicația de AI le aduce totul în față. Atâta doar că informația enormă la care au acces vine în mod „magic“, la rostirea unei formule. Nu e meritul lor că o pot obține, nu au parcurs drumul până la ea, n-au învățat nimic pe parcurs. E ca și cum m-ai lua cu o dronă și m-ai depozita în vârful muntelui: care e satisfacția? Nu a fost traseul meu, proba mea, nu a fost munca mea cu mine. Nu am învins nimic, nu m-am luptat cu mine ca să ajung acolo. Nu e vina generațiilor noi, e o fatalitate, în tipul ăsta de civilizație le-a fost dat să trăiască, se adaptează din mers la ritmul tot mai trepidant, în care chiar și ideea de nou pare mereu caducă. Cred că e mai greu să fii copil sau adolescent azi, decât ne-a fost nouă. Cercul în care ne oglindeam noi era mai strâmt: familie, clasă, câțiva prieteni; ei se raportează prin rețelele de socializare la întreaga planetă.
Lor trebuie școala să le stârnească și să le întrețină apetitul pentru lectură. Cum? Mă tem că nu cu texte nepotrivite vârstei lor, intereselor lor. Mă tem că nici predându-le istoria literaturii române. Eu am terminat liceul tobă de carte, pentru că am conspectat doi ani toată critica literară despre autorii din programă, la Biblioteca județeană de dincolo de Piața Ovidiu, lângă Arhiepiscopia din Constanța. Știam mai multă istorie literară decât îmi era utilă. Azi toată istoria literaturii se află la o comandă distanță. Nu mai e nevoie de creioane ascuțite, de caiete studențești, de sute de ore și de coate tocite pe pupitrele bibliotecii. E mai dificil azi decât era pentru noi.
Și eu cred că Bolintineanu și secolul al XIX-lea devin incitante filtrate mai degrabă prin Levantul; și eu cred că Popa Tanda e un influencer, un trendsetter; și eu cred că un profesor bun poate stârni interesul pentru lumile vechi. Dar poate că e mai bine să o facă fiind bine ancorat în prezentul din care elevii se extrag tot mai greu. Trecutul e o poveste care poate fi recompusă nu numai dispunându-i piesele în ordinea în care s-au întâmplat. Nici memoria nu funcționează așa.
Literatura e fascinantă, mințile adolescenților sunt vii, poroase. E imposibil să nu tresară dacă știm să facem ca această întâlnire să se întâmple cu adevărat.
Iar m-am lungit. Defect de om dezordonat: dacă aș avea mintea limpede, aș scrie scurt. Dar adevărul e că-mi și place să discut cu tine.
Nu le rezolvăm noi, dar poate că dilemele noastre nu sunt numai ale noastre.
Cu drag, cum zice ChatGPT-ul,
Bogdan
Imagine reprezentativă: Babel, Rafał Olbiński
