Provocatoare și subtilă, cartea lui Costică Brădăţan este o meditaţie în jurul condiţiei umane. Căci nimic nu este mai autentic omenesc decât această vocaţie a eşecului. Mai mult decât oricare altă fiinţă, omul trăieşte în vecinătatea ratării. Iar conştiinţa acestei vecinătăţi este parte din povara destinului său.
Volumul lui Costică Brădăţan ilustrează, în câmpul filosofiei politice, arta eseului. Ca specie a literaturii de idei, eseul este, prin natura sa proteică, capabil să aducă împreună referinţele cele mai diverse. Iar claviatura de stil a eseului lui Costică Brădăţan este fidelă acestei poetici a eseului. De la ironie la dramatism, ea este atentă la nuanţe şi la rolul acestora.
Filosofia pe care o practică în marginile acestui eseu nu are nimic scorţos sau pedant. Ea este, prin vitalitatea prozei intelectuale, seducătoare şi captivantă. Prin sobrietate şi soliditatea documentării, ea este fidelă rigorii filosofice. De aici, ambiguitatea fecundă care acordă textului o calitate aparte, ce îl plasează pe cititor în spaţiul unei reflecţii consistente şi pătrunzătoare.
De ce eşecul?
Natura polemică a cărţii lui Costică Brădăţan se serveşte de titlul ei spre a interoga locurile comune ale gândirii. De ce eşecul şi de ce un elogiu al acestuia? Poarta pe care o deschide cartea sa duce spre domeniul condiţiei umane şi spre relaţia pe care imperfecţiunea umană o întreţine cu rigoarea utopică.
Căci utopia este una dintre prezenţele centrale în eseul lui Costică Brădătan, mai cu seamă în secţiunea dedicată lui Gandhi şi acţiunii sale. Imaginea lui Gandhi desenată aici refuză mitizarea: proiectul pe care acesta îl imaginează nu este doar unul anti-colonialist, ci şi anti-modern. India lui Gandhi este o vastă utopie, una ce aspiră la perfecţionarea morală a unei naţiuni. Dar, asemeni atâtor altor utopii, viziunea sa sfârşeşte prin a provoca un carnagiu. Eşecul lui Gandhi, cel de dinaintea asasinării sale, este impasul final al unei abordări ce pretinde Indiei visate de el să se supună unei rigori aproape inumane.
Cazul lui Gandhi este legat, prin mii de fire, de modernitatea occidentală şi de cea românească. Lupta sa împotriva Imperiului britanic îi inspiră pe cei care vor veni după el. Fascinaţia tânărului Mircea Eliade pentru Gandhi şi gesticulaţia sa politică nu este întâmplătoare. Pentru Eliade, în forme diferite, Gandhi şi Corneliu Zelea Codreanu vor întruchipa o căutare a absolutului în politică. Viziunea totalitară a lui Eliade se modelează, probabil, în contact direct cu experienţa indiană. Intelectualul Eliade este în căutarea propriei sale revoluţii. Nae Ionescu, cabotinul sângeros, îl va îndruma spre calea ce duce spre elogiul biruinţei legionare.
Şi poate că silueta cea mai stranie şi pregnantă din galeria de portrete a cărţii este aceea a lui Yukio Mishima. Mishima este, prin geniul literar şi radicalismul existenţei sale, un occidental ce caută în tradiţia japoneză elementele pentru regenerarea naţională şi soclul pentru propria sa statuie.
Mishima se vrea mai mult decât un scriitor care să cunoască succesul – ambiţia sa prometetică aspiră la reinventarea individuală şi colectivă. Omul de acţiune se naşte din adolescentul cu trup firav. Conducătorul societăţii paramilitare se iveşte din insatisfacţia faţă de literatură. Ritualul de final al sinuciderii este motivat de teama de bătrâneţe şi de degradarea fizică. Întreaga Japonie este chemată să îl urmeze pe acest drum profetic.
Romancier, Mishima este personajul propriului său roman. Personajul Mishima alege eşecul spre a atinge gloria supremă şi nemurirea. Tentativa de lovitură de stat este scena pe care se joacă cel din urmă act al piesei sale. Renovator al artei dramatice japoneze, Mishima se confundă cu rolul de fantomă-samurai. Ca şi la Gandhi, revolta sa anti-occidentală este de neimaginat în absenţa vocabularului şi gramaticii occidentale. Asemeni eroului din filmul lui Paul Schrader, Mishima se desparte de viaţă în căutarea gloriei. Precum Henry de Montherlant, el nu se poate imagina bătrân şi bolnav. Fascinaţia frumuseţii devine un elan al morţii.
Panorama lui Costică Brădăţan este o dramă a condiţiei umane. Imperfect şi locuit de întrebări, omul se oglindeşte în ratare şi în eşec. Încremenirii utopiei el îi opune, în cele din urmă, ambiguitatea tragică a destinului său.
