„… psihanaliza nu pretinde că deține cheia creativității artistice;
dimpotrivă, sperăm că artiștii și operele lor create ne vor aduce mai aproape de descoperirea cheii naturii umane.“
Joyce McDougall, Artistul și lumea exterioară
Prolog
Dragă Radu Afrim,
Am început în urmă cu 20 de ani, după ce am vizionat la Teatrul Odeon De ce fierbe copilul în mămăligă, de Aglaja Veteranyi, o epistolă pe o filă de jurnal destinată omului de teatru care, alături de Cătălina Buzoianu și Matei Vișniec, îmi zdruncinase estetica și etica fenomenului creator dramaturgic. Descoperisem arta spectacolului afrimian și aveam să o numesc, și să rămână în timp pentru mine, Fenomenul Afrim. Ar putea suna hiperbolizant, accentuat, patetic, controversat, exact așa cum erau ecourile spectacolelor afrimiene pe atunci. În douăzeci de ani, însă, Fenomenul Afrim a devenit iradiant pe scenele teatrelor românești, în inimile, mințile, memoriile spectatorilor, artiștilor, scriitorilor, criticilor, și îndrăznesc să spun că va continua să fie reverberant, impactant, metamorfozant mai departe. Parcurgând în aceste zile extraordinara monografie scrisă de Ada Lupu, Radu Afrim, picătura prințului Rupert (Ed. Cheiron, 2024) regret și astăzi că nu am reușit să văd o bună parte din spectacole, Inimi cicatrizate, de Max Blecher, îndeosebi. Nu îmi propun să scriu ce deja s-a scris de-a lungul anilor, ar fi redundant și zadarnic. Nu-mi propun nici o (psih)analiză a unui anume spectacol afrimian, fiindcă ar fi doar un exercițiu fad de interpretare sălbatică. Voi transpune doar câteva sensuri pe care fenomenul Afrim le-a creat în scenele mele interioare, ca spectator iubitor și de teatru, și de psihanaliză, de poezie și de muzică, de vizual și de compoziții onirice, fantasy. Spectacole-în-spectacol creează într-o fervoare incandescentă, vizionară, fractalizantă omul Radu Afrim. O estetică a suferinței umane transpare din fiece moment și act scenic, într-o tușă forte pe unicitatea fiecărei ființe. Și acesta este le fil rouge al însemnărilor mele extra muros.
Inconștientul ca o scenă de teatru, spectacolul ca scenă a Inconștientului
A percepe dintr-un apex psihanalitic arta spectacolului afrimian înseamnă a lua act de afinitatea și confluența profundă dintre artele vizuale, coregrafice, muzicale, poetice, dramaturgice și matricea Inconștientului uman, individual și colectiv. Nu există alt acces direct la Inconștient (exceptând interpretarea visului, calea regală) decât conflictul, care presupune o tensiune între forțe antagoniste, ce caracterizează arhitectura dramaturgiei inconștiente. În acest sens, Inconștientul apare ca o dramă, punctată, a ceea ce se numește „piesă“, de o secvență „vorbită“ de acte și scene. Aceasta este ceea ce dă dramei inconștiente dimensiunea sa tragică – mai bine zis „tragicomică“. Caracteristica dramaticului este apariția în prim-plan a manifestărilor și discursurilor personajelor-în-acțiune. Registrul dramaturgic al metaforelor este esențial pentru discursul psihanalitic, cu precădere pentru „scenă“, cum însuși Freud a folosit pentru a descrie spațiul Inconștientului, îndeosebi spațiul transferului și spațiul visului, fantasmele originare și scena primitivă. Inconștientul se prezintă ca „o altă scenă“ (andere Schauplatz), conform imaginii preluate de la Fechner. Subiectul inconștient se naște în chiar locul așa-numitei scene „primitive“ (Urszene). Scena, locul (Platz) privirii, al contemplării (Schauen): și prin asta spectacolul/teatrul și Inconștientul sunt reunite. Spațiul scenei, al spectacolului desenează această „cameră“ în care se poate desfășura privirea, în centrul spațializat al scenei. De aici scena începe să existe. De aici începe și efectul inconștient al spectacolului. De aici, privitorul devine treptat un spectator de teatru (Zuschauer), la intersecția dintre scenele interioare și scena/scenele spectacolului.
Spectacole-în-spectacol, ecce opus afrimian! Universul spectacular și spectaculos al lui Radu Afrim este un Gestalt arhitectural, spațial și temporal, un Bildung estetic complex, adesea paradoxal, articulând avanscene și arrière-scene, un compus vizual-vizionar poetic creat din suprafețe reflectante, ecrane video-proiecții, filmări din prim plan și din plan-îndepărtat, cu puncte și contrapuncte de articulare între un atunci și acum, un acolo și aici, cu inserții cinematografice reliefând experiențe eșuate, ratate, existențe marca(n)te și destine frânte, rupte, fragmentate, amputate. Și tot acest compozit este extras din sau creat după scenarii multifațetate despre fragilități, disperări, slăbiciuni umane, despre pierderi, plecări, morți, dispariții iremediabile – dolii nesfârșite, melancolii pietrificante. În tot acest caleidoscop scenic, muzica, sunetul, zgomotul, șoapta, tăcerea au, fiecare și toate împreună, matricea, dimensiunea, sensurile/semnificațiile și potențează arpegii emoționale, deschid înălțimi fără limită sau hăuri angoasante, în care prăbușirea (sufletească, psihică) este într-un crescendo devastator.
Radu Afrim intră fără convenții și rezistențe prin hățișul dens și adânc al vieților minuscule și al suferințelor omenești încriptate, încrustate, încavernate peste generații, transmise inconștient, marcante și deformante prin violența și cruzimea lor indicibilă, prin urletul lor mut, prin fotografii încadrante ale unei însingurări feroce, îndeosebi atunci când și acolo unde mulțimea zgomotoasă se impune triumfală. Afrim demască cu intransigență în spectacolele sale și chemarea voluptoasă și nestăpânită a pulsionalului, a instinctualului, a dorințelor compulsive (sexualul inclus, ca și agresivul, dar și mortiferul în toate manifestările lui), a obsesiilor secusante. Nu ignoră nici jocurile de putere narcisică sau erotică, de înstăpânire a minții sau corpului sau imperiului sufletesc al celuilalt (în Wolfgang, de exemplu), dezvăluie chipul grotesc al deșănțării și al promiscuității, al vulgului și vulgarului, al cinismului și sarcasmului ce propulsează omenescul în scenografii interioare ale propriei viețuiri limitrofe, marginale, precare, scrutând cu zoom in nucleul egolatru, grandiozitatea oricărui Narcis decăzut, sau orbirea oricărui Oedip personal, sau tarele caracteriale și mințile înguste.
Regizorul Afrim este un artizan al punerii în lumină, prin scenografii și personaje, și parvenirile și fanfaronadele, prefăcătoriile, visceralul brut, dar și insensibilitatea, anestezia emoțională, armura metalică, rece, non-umană/inumană a indiferenței față de celălalt, de viață, de umanitate. În spectacolele-în-spectacol create de Radu Afrim personajele devin oameni reali, vii, din viața cotidiană, iar spectatorii se simt personaje pe scena vieții proprii. Personajele de pe scenă se imersează în sufletele-spectatoare până când digurile, barajele rezistențelor se sparg și tu, ca spectator, devii una cu oricare actor de pe scenă, devii una cu fiecare replică auzită, cu muzica ce-ți învăluie uneori sau terciuiește alteori inima „și alte preparate din carne“ și îți conștientizezi fiece particulă a existenței „la câțiva oameni distanță de tine“, într-o viteză mintală, psihică și emoțională accelerată atomic.
Afrim-omul, Afrim-arhitectul, Afrim-fotograful, Afrim-poetul, Afrim-regizorul, Afrim-privitorul te plasează în toate ipostazele spectacolului-din-sine și te transformi în timpii dintre respirații, dintre clipiri, dintre sunete. Acolo unde nici propriile tale priviri sau gânduri nu aveau îndrăzneala să pătrundă, spectacolul afrimian a izbit. Nu ai scăpare, spectatorule, oricare ai fi! Și asta nu e amenințător, deși pentru mulți așa se poate simți, ci este metamorfozant, din adâncuri și până pe „cele 27 de trepte ale spiritului“, cum scria Noica. Și astfel se înalță o voce în tine, o voce unică, inconfundabilă, atât de definitorie ființei ce ești, o voce gata să recunoască în destinul personajului de pe scenă ceva de o stranietate-familiaritate neliniștitoare. Unheimlich. Dacă această voce interioară a spectatorului vorbește și acționează în orice moment scenic, atunci oare ce este definitoriu și esențial, profund uman, spectacolului afrimian pentru a exprima o astfel de emoție? Tragicul. Departe de a fi redus la vreo referință literar-dramaturgică, referirea la tragic exprimă intimitatea experienței emoționale cele mai ascunse, indicibile, ireprezentabile, travaliului interior psihic, inconștient, în textura sa subiectivă. Totul începe cu ascultătorul-spectator de teatru. Subiectul-spectator la scena internă–scena externă se simte puternic impactat, afectat, chiar complet captivat de această poveste afrimiană, „o seaside story“ în orizontul larg deschis al Okeanosului, de punerea ei în scenă, de reviviscența și reamintirea, în culisele Inconștientului său, a unei alte povești, „personale“. De tua fabula agitur – principiu regăsit în „marea istorie“ și în minora subiectivitate istorică. Iată o eboșă (meta)psihologică a impactului fundamental al spectacolului, cel puțin în versiunea sa tragică: „cuantumul de afect“, mai precis, tornadele de afect din fiecare spectacol afrimian – intensitatea spectacolului/teatrului este proporțională cu intensitatea experienței emoționale arhivate în memoriile inconștiente personale și colective. O cufundare în Sine și în Alter.
Estetica suferinței în dramaturgia afrimiană
Acest sentiment de alteritate (și alter_are?) intimă nu este altul decât suferința. La Radu Afrim, afectul, emoția, starea transpuse în scenă iau totuși o întorsătură decisivă cu fiece act și personaj. Deși structurale și structurante, fragilitatea afectivă, suferința, vulnerabilitatea, durerea, rătăcirea, alienarea de sine, angoasa nu sunt intangibile în regia lui Radu Afrim: devin „simțibile“, aproape palpabile, prin „drama personajelor“, „drama familială“ și „drama socială“. Chiar dacă Afrim nu și-a propus drama socialului, în Pădurea spânzuraților, inserția manifestărilor #rezist, momentul 10 august, a fost de excepție; sau în spectacolul Trei surori din ultimii ani, ce preia mesajul din scriitura lui Mihail Șișkin despre războaiele lui Putin, ca și o imagine-simbol cu Alexei Navalnîi, în contextul războiului explodant și atroce, a impactat cutremurător Sala „Ion Caramitru“ la TNB. „Încotro ne îndreptăm?“ răsună și astăzi.
În această versiune/viziune contemporană a dramei, conflictualitatea se desfășoară în viața psihică a subiectului însuși, ca o luptă care generează suferință, între diferite mișcări. Tragicul este radicalizat de însuși faptul că este „imanent“ și, paradoxal, permanentizat. Ca urmare, nu mai este o tragedie a sorții, ci una profund umană ce îi deschide dimensiunea inconștientă. Drept urmare, și poziția spectatorului se schimbă: un spectator „nevrotic-obișnuit“ este într-un fel prin definiție îndrăgostit de drame, vrea să i se spună sau, mai bine zis, să i se arate o poveste, o proiecție alienată și plăcută a propriei sale istorii refractată de fantasmă, despre care știm că este în sine o scenografie. Dar ceea ce este în joc, în forma mixtă de sublimare și plăcere, este drama refulării și a rezistenței. Cu alte cuvinte, refulatul „în lumina reflectoarelor“. Nimic din toate acestea la spectatorul afrimian. Spectacolul afrimian „se joacă cu“ Inconștientul spectatorului său pe mai multe scene, ipostaze și planuri simultan. Mesajul inconștient este înscris în experiența dramatizantă, actată, transfigurată în decoruri asamblate pe arhitecturi interioare-exterioare complexe, ce amplasează și actorii, și spectatorii, într-o multidimensionalitate in-, pre-, conștientă. Spectatorul se simte dintr-o dată pus față-în-față cu tragicul propriei existențe și al umanității, nu mai poate tolera niciun as if, niciun as you like it, adevărata înfățișare lăuntrică i se arată în plinătatea volutelor scenelor refulate în timp ce privește pe scena spectacolului. Ceea ce dramaturgul a pus în acțiune își găsește puterea în a acționa asupra spectatorului fără știrea niciunuia dintre ei – aceasta este forța experienței spectacolului afrimian. Figura transpusă pe scena teatrului este „megafonul“ mișcărilor interioare ale spectatorului, audibile doar prin cuvinte voalate, deși înspăimântător de precise. Acest „mesaj afrimian“ este completat de Inconștientul spectatorului: devine literalmente „(i)luminat“. Simțul critic nu îi este obnubilat, paralizat de impactul, reverberația și efectul teatral, ci înțelege puterea efectului inconștient. Devine lucid în fața a tot ce este omenesc. Și de aici estetica inconștientului și estetica suferinței.
Radu Afrim conferă alte dimensiuni acestor structuri, „figurări“, creații ce provin din „inconștientul“ creatorului lor, „forme“ pe care marii scriitori le-au creat din plinătatea cunoașterii lor despre suflet. „Personajul“ său face posibil procesul de identificare. „Personajul“ ajunge să întruchipeze pe scenă un mediu de identificare transferențială. Identificarea este o dramaturgie. Atâtea transferuri de scene afrimiene pentru a construi o primă idee a procesului de identificare și dezidentificare care ne face subiecți mișcați de cuvinte, imagini, fantasme, vise, pe felurite scene. Deodată.
Poetica spectacolului afrimian, vizualitate și vizionaritate
Și funcția poetică, metaforizantă în spectacolul afrimian? Unde regăsim funcția vizuală și vizionară afrimiană mai percutantă, mai copleșitoare? Pentru spectatorul ce sunt, a fost în Pădurea Spânzuraților, care m-a magnetizat în 2019 și 2022 prin atmosfera vibrantă, poetica spațiilor și a configurațiilor scenice, condensare de timpuri și propulsare spre un soi de amintiri din viitor, prin accesul la o vizualitate perfect creată pentru te cuprinde pe toate registrele figurabilității, anulând orice tipar reprezentațional: de la casa-loc-al-temporalităților din mijlocul scenei, la copacii de care sunt spânzurați câini, la cadre despre revoluția din decembrie `89, la refugiații de azi, și imagini din alte revoluții, la proteste din Piața Victoriei – toate imaginile se desfășoară într-un montaj din ce în ce mai alert, pe marele ecran de pe scenă, în lumini-și-umbre ce se succed în ritmuri felurite, creând impresia unui imens Film. Realitatea scenei deschide multiple realități figurative interioare, inconștiente în spectator. La Afrim, discursul este perfect și minuțios compus scenic, suprarealist, magrittian cumva, din imagini și cuvinte, din reprezentări de cuvânt/nume, reprezentări de lucru (figurabilități, imago-uri, imagini), de afecte și de acțiuni specifice. Personajul interpretat de actor este prezent doar prin acest discurs. Scena reală parcă este uitată, plonjezi într-un alt spațiu, un in between. Uitarea scenei ca real în care toată dramatizarea este obnubilată, această uitare ce extrage teatrul deoparte de literatură are totuși rezonanțe vag descrise de public, de analiști sau critici.
Spectacolul afrimian acționează asupra spectatorului său atât ca „o primă dată!“, cât și ca „o ultimă dată“, ceea ce îl articulează cu viața și moartea. Dincolo de remake, orice reprezentație de teatru/spectacol este o premieră. Acesta este genul de unicitate a spectacolului afrimian, acționând pe loc. Acest lucru face ca afectul privitorului să fie cu atât mai intens și mai amplu: el recunoaște aici și acum, în absolutul prezentului, un sentiment foarte vechi. O întoarcere la scena unui moment trăit cândva. Acest sentiment de „déjà vu/vecu“ articulează îndeaproape actul spectacolului cu travaliul fantasmatic. În actul spectacolului, sentimentul intens de acum este legat de reîntoarcerea trecutului. Lui Afrim îi reușește extraordinar această conjuncție intimă de repetitivitate și actualitate. Forța lui creatoare ține de deschiderea paradoxului simbolic, prin această libertate acordată semnificanților surprinzători – fascicule de semnificații neașteptate, neînchipuite și eflorescența imaginarului în care toate viețile, toate morțile sunt posibile.
Epilog
Am putea spune că spectacolul afrimian este in essentia o metaforă-în-acțiune pentru tragismul timpurilor și al sufletelor noastre? O mărturisește clar și vehement însuși Radu Afrim: „– Dintre toate problemele lumii, care vă preocupă cel mai mult? – Faptul că încă suntem atât de ignoranți încât să credem că Pământul ăsta a apărut ca să ne lăfăim noi pe el. Că animalele sunt aici pentru noi și trebuie să ne facă din ce în ce mai mult loc. Și că pădurile ar trebui să se retragă undeva departe, în alte păduri, care la rândul lor să se retragă în alte păduri și tot așa. Despre astea tot vorbesc în spectacolele mele. Toate problemele astea și altele, ca intoleranța, neacceptarea celuilalt, condiția femeii, războiul apropiat sau îndepărtat geografic, nu și-au găsit loc în spectacolele mele ca probleme sociale, ci mai curând m-au interesat ca probleme ale sufletului în excursia lui prin lumea vizibilă. Abia aici consider eu că am ceva de zis.“1
1 Extras din Interviul cu Radu Afrim, Dilema Veche nr. 985 din 23 februarie – 1 martie 2023, Marius Chivu și Ana Maria Sandu.
Imagine: Trei surori, Un scenariu (ne)firesc de liber după Cehov, r. Radu Afrim, Teatrul Național „I.L. Caragiale“ București
