Mi s-a părut interesant că ai studiat actorie și regie. Momentan le practici pe ambele?
Nu, din păcate chiar m-am lovit de faptul că nu reușesc să le practic pe amândouă în același timp. Am studiat actorie din 2004 până în 2008 în Germania. La Cluj am fost pentru jumătate de an la Filologie, maghiară-franceză, doar ca să-i liniștesc pe părinții mei care nu și-au dorit să fac teatru sau actorie. Iar eu am zis că nu o să mă lupt pentru că nu are sens, dar în secret mi-am pregătit planul să plec din țară și să urmez o școală de actorie. Inițial am vrut să merg în Franța, pentru că acolo am fost la liceu și chiar de atunci mi-am dorit să-mi continui studiile acolo. Totuși, eram singură acolo, iar părinții mei mi-au spus să vin acasă, în România. A fost păcat, dar am învățat limba franceză și de atunci știam că vreau să dau la actorie.
Ce crezi că te-a făcut să-ți dorești să urmezi meseria asta?
M-a interesat foarte mult să descopăr lumea asta, iar ca să încerc diferite situații și să le înțeleg mai bine, am zis că trebuie să fiu actriță. De exemplu, și acum, filmând pentru Kontinental ‘25, am învățat o mulțime despre executivul judecătoresc, despre legi, dar și despre oameni și am aflat informații la care din păcate nu ai acces când termini liceul. De exemplu, termini școala și nu știi exact ce înseamnă să fii cetățean și care sunt responsabilitățile tale în societate.
Eu, fiind copil de părinți divorțați, am avut, pe lângă dezavantajele clasice, un avantaj: atunci când aveam vacanță și tatăl meu lucra în altă țară, mergeam la el să-l văd. De exemplu, am mers în Germania, unde am cunoscut tineri care erau un pic mai mari decât mine și mi s-a părut extraordinară diferența dintre discuțiile lor și discuțiile tinerilor din România pentru că erau mult mai maturi și aveau responsabilitatea asta civică. Acolo am învățat despre drepturile studenților. De exemplu, dreptul asupra propriului program. Aici este foarte greu să urmezi o facultate și să ai un loc de muncă, iar dacă ai și un copil este aproape imposibil.
Deci ai experimentat și sistemul din România?
Acum câțiva ani, am fost invitată să lucrez cu studenții de la actorie din Târgu Mureș. Eu m-am bucurat foarte tare pentru că-mi place să lucrez cu tineri, dar am aflat că diploma mea din Germania nu se acceptă în România. Așa că am întrebat ce soluții am și mi s-a recomandat să mă înscriu în anul I la actorie. Am zis că în niciun caz nu mai trec încă o dată prin asta. Am făcut, a fost foarte bine, dar n-o iau de la capăt. Totuși, în pandemie, mi-am dorit să mai învăț lucruri noi, așa că am dat la regie de film aici la UBB.
Cum de ai ales film și nu teatru?
Întotdeauna mi-am dorit. Deja aveam un scurtmetraj făcut în 2012. Locuiam la Berlin, iar colega mea de apartament de atunci dădea admiterea la film și tocmai primise tema pentru exercițiul de examen – Femeia cu părul roșu. Ea era foarte supărată pentru că nu-i venea nicio idee. Așa că m-am gândit, pentru ea, ca s-o ajut, oare ce poveste aș putea să inventez? M-am culcat, nu mi se întâmplase până atunci, dar noaptea m-am trezit și, având în minte un coleg actor, am scris un monolog, apoi m-am culcat la loc. A doua zi, a venit la noi un coleg cameraman să mâncăm împreună, iar eu l-am întrebat dacă din textul acela se poate face un film. El mi-a zis că dacă mă gândesc la o mizanscenă, îl filmează și rezolvă sunetul. Așa că l-am scris în două săptămâni și am găsit un spațiu, unde aveam timp de filmare două ore. Am găsit și actori cărora le-a plăcut textul. Era despre un om care vrea să se sinucidă, dar în final decide să nu facă asta. Am decis să-l filmăm cât mai simplu, într-un plan secvență, ca să nu fie nevoie de montaj. Am repetat coregrafia de șapte ori și cam asta a fost. Am vrut să văd cum sunt eu pe platou ca regizoare: dau fail,sau îmi iese ceva. Și a fost o experiență foarte faină, iar feedbackul primit de la echipă a fost unul pozitiv. Nu am făcut mare lucru, nici nu știam unde să-l trimit după, eu mi-am văzut de filmările mele în continuare, dar am făcut un scurtmetraj cu care sunt de acord și acum, chiar dacă mi se pare puțin pueril.
Am citit că vorbești, printre alte limbi, spaniolă și catalană. Care este legătura ta cu Spania?
Legătura mea cu Spania vine tot din epoca în care am făcut acest scurtmetraj. Atunci filmam La Banda Picasso în care aveam rolul lui Alice B. Toklas. Regizorul, Fernando Colomo, era deja un veteran în Spania (de exemplu, el a descoperit-o pe Penelope Cruz). La filmarea asta am jucat alături de niște actori foarte faini din Franța cu care m-am înțeles foarte bine, dar m-am împrietenit foarte tare cu un actor spaniol, Jordi Vilches, și cu prietena lui de atunci. El este un icon al cinematografiei spaniole și un actor foarte interesant, în tipologia clovnului. Cu el am rămas într-o prietenie foarte colaborativă și am filmat de multe ori împreună după aceea pentru că ne-am recomandat reciproc. Fiindcă ne-am împrietenit așa de tare, atunci când eu lucram la muzica pentru scurtmetrajul filmat la Berlin, el și prietena lui, Ingrid Santos, mi-au scris că le e foarte dor de mine. Ingrid, care și-a făcut de curând debutul ca regizoare, era pe atunci producătoare și mi-a zis că mă ajută să termin muzica pentru film dacă vin la ei în Spania. Așa de bine m-am simțit acolo! Am ajuns în Spania și am simțit că sunt acasă. Mă simțeam de parcă aș fi ajuns la sfârșitul „odiseelor“ mele. Aveam să descopăr mai târziu, în pandemie, că o ramură din familia mea a venit din Catalonia în Aiud în timpul pogromului din 1492. Am jucat acolo într-un serial, am învățat spaniola și catalana, iar după ce am făcut naveta o vreme, în 2013 am decis să mă mut. În Spania primeam mai multe roluri, iar în Germania mă loveam mereu de problema „că nu arăt ca o nemțoaică“. Totuși, teatrul german este foarte fain și datorez mult faptului că am studiat și am locuit acolo. Inclusiv pentru Kontinental ‘25, am folosit mult din cunoștințele acumulate acolo.
Ce anume ai folosit?
Mi se pare că ceea ce și-a dorit Radu este o chestie foarte brechtiană – adică să fii serioasă, profundă și ridicolă fără să-ți trădezi personajul.
Da, regăsesc și eu mult din Brecht în filmele lui Jude. Poate chestia asta cu citarea – totul este pus cumva în ghilimele. Nimic nu poate interpretat ca fiind „adevărul“, ci mai degrabă un comentariu, o versiune sau o imagine a unui fapt.
Da, Brecht nu voia ca tu să intri în teatru și să uiți, ci voia să intri în teatru și, în timp ce se petrece spectacolul, să te gândești la lumea din jurul tău. Dar poate a fost și la Shakespeare așa și poate ăsta este rolul artei de fapt, oriunde s-ar fi născut ea. De când am văzut primul film de Radu Jude, m-am reasigurat că formele vin după teme.
Mi se pare că în România se apreciază mai mult valoarea estetică decât cea tematică.
Ieri, la Q&A-ul de după proiecția filmului [Kontinental ‘25], s-a discutat mult despre de ce am ales să lăsăm niște greșeli de scharf în montajul final. Godard are un statement legat de imperfecțiune, la fel și Brecht, iar eu cred că e ca la lucrurile care se vede să sunt handmade, în care mai vezi câte o imperfecțiune care le face mai valoroase. Dar, totuși, mi-am dat seama că există oameni care nu-și doresc să vadă greșeli sau imperfecțiuni și că nu toată lumea își dorește sinceritate. Și chiar a trebuit să înțeleg asta. Am trecut prin niște traume interpersonale, în care s-au supărat oameni pe mine – mi-au spus „deschide-te“, iar după ce am făcut-o a fost prea mult pentru ei. Și m-am simțit pedepsită pentru povestea mea. Tot așa, faci un film după cum vezi tu lucrurile și pe urmă ești pedepsit – adică unii oameni refuză să vadă.
Cum te-ai întâlnit cu Radu Jude?
El știa de mine, chiar și când a văzut că sunt înscrisă la regie a zis „tu ești actriță bună, ce cauți aici?“. Din păcate, nu l-am prins atunci când a început să predea la secția noastră, în anul doi, pentru că eram plecată în Spania în practică unde am filmat un documentar. Am mai mers (și încă o mai fac) la cursurile lui pentru că e foarte generos în ce spune și pe mine mă inspiră. M-a invitat să dau un casting pentru Inimi cicatrizate, dar atunci eram aproape să nasc și nu am reușit să trimit tape-ul. Oricum, este amuzant că atunci când m-a sunat să mă invite la castingul pentru Dracula, eram în drum spre o colonoscopie și, sincer, mă pregăteam să mor [râde, spune că nu avea nimic grav], iar când am ajuns la clinică le-am spus celor de la recepție cu o față luminată și zâmbetul pe buze: „am sosit“. Am luat castingul pentru rolul lui Vlad Țepeș din Dracula, după care a urmat cel pentru Kontinental ‘25.
Ce ți-a adus lucrul cu el?
Foarte multă încredere în mine. Mi-a arătat că poate fi dăunător când nu ai destulă încredere în tine.
Cum a fost la filmările pentru Kontinental ‘25 și Dracula?
Încep cu Dracula pentru că aceasta a fost prima colaborare. A fost o comunicare foarte ușoară, aproape non-verbală. Îmi amintesc că am fost îmbrăcată foarte gros și a fost extrem de cald acolo unde am filmat, într-un muzeu în Sighișoara, dar nu m-a deranjat, mi-a făcut foarte mare plăcere. Prezența lui Radu m-a liniștit și mi-a inspirat încredere. La Kontinental a fost foarte frumoasă pregătirea. Ne-am întâlnit online de câteva ori, am lucrat la scenariu. Am încercat să mă pregătesc cât mai bine, să-l înțeleg pe el [Radu Jude] cât mai bine, iar la filmare a fost destul de fluent totul, fără mari discuții sau dezbateri. Am filmat destul de rapid, câte un take sau două și am mers mai departe. Se consideră excepțional că am filmat doar în 11 zile, dar eu aș mai fi filmat, doar de plăcerea de ne adânci în muncă mai mult. Și trebuie s-o pomenesc pe Cireșica, care, după filmarea pentru Dracula, a venit la Cluj și a făcut costumele fără niciun buget. A fost alături de mine tot timpul, a fost extraordinară. Am colaborat prima dată cu ea pentru filmul O lună în Thailanda (2012), filmul lui Paul Negoescu, și de atunci am păstrat-o într-o amintire foarte plăcută.
Ai experimentat și tu dezvoltarea violentă a Clujului din ultimii ani?
Da! Am avut ocazia să mă implic în lucru voluntar cu niște copii ai căror părinți trăiesc în Pata Rât și am experimentat și eu pe propria piele cum au crescut prețurile, care mi se par mult mai mari decât în Spania, de exemplu. E un oraș foarte haotic în care se circulă foarte greu. Eu am făcut naveta de la Târgu Mureș pentru că nu aș fi putut să-mi permit în Cluj tot ce-i pot oferi copilului meu în Mureș. Am colaborat și eu cu un teatru din Cluj o vreme și nu mi-ar fi ajuns salariul să locuiesc acolo. Arhitectura ar fi o chestie care reflectă nivelul de trai și văd că se distruge din ce în ce mai mult. De exemplu, s-a tăiat un copac foarte frumos din „Casa cu magnolii“ și chiar m-am gândit atunci când a fost vândută casa că o să taie copacul acela ca să intre cu mașina și chiar așa au făcut. Mi se pare extrem de trist, e un fel de Livadă de vișini ce se întâmplă în Cluj.
Ce crezi că rămâne după Kontinental ‘25, pentru tine, ca actriță, și pentru spectatori?
Pentru mine a rămas bucuria de a lucra cu Radu și posibilitatea de a mă conecta cu niște lucruri din prezentul nostru și de a le exprima. Și lucrul cu limba vorbită a fost interesant pentru că de obicei trebuie să vorbesc mai bine românește (sau altă limbă) decât vorbesc în mod normal, iar acum a trebuit să stricăm limba și mi se pare că am creat una aparte.
Cred că este un film care se joacă cu realitatea, cu clișeele, cu prejudecățile noastre contemporane, cu felul în care încercăm să trăim și încercăm să fim mai buni, mai occidentali, mai nu știu cum. Și este despre eșecul nostru.
Cred că este important să ne gândim la aceste teme din Kontinental ‘25. Și abia aștept să văd Dracula!
Imagine: Eszter Tompa © Óscar Fernández Orengo
