Câțiva pescăruși par să se încline în fața unui pescăruș mai mic – de fapt, îl omoară cu lovituri de cioc. Un copil îi povestește mamei despre un documentar în care rechinul-trabuc face găuri perfect rotunde în carnea balenelor. Odată ce se decide să scrie biografia scriitorului ei iubit, o tânără află că acesta a fost un monstru. Totul aici e motiv de neliniște și, până la o viziune apocaliptică, nu e decât un pas: „Nu se poate abține să nu-și închipuie că cei născuți acum vor fi ultima generație de oameni. Fiii ei au fost norocoși până acum, dar fără îndoială că suferința nu-i va ocoli în viitor. O simte apropriindu-se – noaptea omenirii. Lumea lor e atât de plină de frumusețe, de această ultimă străfulgerare de frumusețe înainte să cadă întunericul cel fără capăt.“1
Răul apare fără avertisment. Poate ca o consecință a Căderii în Păcat, în urma căreia am pierdut contactul direct cu forțele care ne-ar putea avertiza (și ocroti). Sau pentru că ni s-a atrofiat simțul care ne semnalează primejdia, care ne dă posibilitatea să anticipăm – după ce am părăsit Edenul sau în urma evoluției biologice. În vechime, puteam citi semnele, așa cum vedem în pasajul din Iliada cu vulturul ținând un șarpe în gheare, citat în Povești cu șerpi2. Selecția naturală nu ne-a transformat în zei: „Se gândi la șerpii care dormeau încolăciți în vizuinile lor și aligatorii ieșiți la suprafață ca s-o adulmece în întuneric, strecurându-se pe uscat, apropiindu-se nevăzuți. Se gândi că e o viețuitoare pierdută printre altele, că natura ei umană nu e cu nimic specială.“3 Încercăm să supraviețuim bazându-ne pe o cunoaștere încă imperfectă (sau deteriorată), al cărei instrument principal este asemănarea. Descoperim/creăm corespondențe. Pot fi asemănări înșelătoare, capcane, ființe răuvoitoare camuflate sau, dacă ne gândim la misticismul care pulsează pe sub text din loc în loc, un antimimon pneuma. Câteodată, e alarmă falsă: „Uneori am impresia că dau peste cuplul discret care a locuit sub casa noastră, (…) dar când mă apropii, îmi dau seama că e un arbore de papaya aplecat asupra unui jgheab pentru apa de ploaie sau doi băieți care fumează într-un tufiș și devin brusc neliniștiți când trec pe lângă ei“4, spune naratoarea din „Goluri și năluci“.
În acest univers, poveștile (mai ales în forma lor cea mai „pură“, basmele) sunt imagini apotropaice pe care le fixăm pe porțiuni ale realității (sau asupra realului lacanian), în încercarea de a o controla, de a o îmbuna. E unul dintre mecanismele noastre de apărare în fața naturii. Prin ele, într-un loc sau în altul, se întrevede ce e dincolo, indicibilul, oroarea absolută. „… Și câinele se făcu lup“ este un Hänsel și Gretel reinterpretat, în care câinele (ființă prietenoasă) și lupul (dușmanul) sunt fațete ale aceleași realități, sau un fel de indecidabil derridian. Aici, două fetițe părăsite pe o insulă pustie, plină de pericole, exorcizează răul spunându-și povești, pe care le modifică în funcție de situație și de dorințe. Se simte ceva foarte personal, ca și în restul volumului. Autoarea, Lauren Groff, mărturisea într-un interviu că familia ei, provenită dintr-o comunitate amish, nu-i vede cu ochi buni ocupația de scriitoare. Poate că scrisul nu e atât o evadare, cât un act magic îndreptat împotriva unei realități insuportabile, interioară și exterioară, populată de figuri tiranice, opresive, care impun o cenzură, al cărei efect este opusul celui așteptat – izbucniri de violență. Extremele se ating, la fel ura și dragostea: „Dacă și pe mine vrea să mă mănânce cineva?“ (O întreabă un băiețel pe mama lui.) „Și ea nu poate să-i spună că nu vrea să-l mănânce, pentru că nu-i adevărat. Chiar și ea vrea uneori să-l mănânce, să muște din cărnița lui perfect netedă ca dintr-o brioșă.“5 În Abis, o mamă a doi copii încearcă să schimbe un bec, cade și leșină – probabil este grav bolnavă. Când își revine: „Băiatul s-a aplecat asupra mea și a ridicat cu un aer triumfător un bec intact de sub brațul meu. Eu – găina, becul – oul.“6 Un moment absurd, comic, un amalgam de firesc și cruzime neașteptată care ne amintește de David Lynch, un alt maestru al ambiguității și al ororii din inima banalului, a cotidianului (vezi scena cu care începe Blue Velvet, de exemplu). Pentru o paralelă mai precisă: povestirile lui Groff pot fi înțelese ca o combinație de Lynch și Apichatpong Weerasethakul, cu al său film Unchi Boonmee (2010), în care cei vii și spiritele morților coexistă într-un mod atât de firesc și totodată misterios.
O femeie care se plimbă pe străzi este sau nu doar un spirit rătăcitor. O statuetă reprezentând o zeiță a mării într-un mediu profund catolic are sau nu rolul de a o ocroti și povestirea în care apare poate fi sau nu citită în cheie feministă. Ambiguitatea se reflectă în faptul că autoarea nu apelează la obișnuitele ghilimele pentru dialoguri și în felul în care se întrepătrund planurile existenței – nu știm niciodată când am trecut un prag. „Cele de sus și cele de jos“, povestire în care o profesoară de facultate ajunge pe drumuri și se împrietenește cu un om de serviciu cu viziuni mistice maniheiste și bântuit de spirite „gălăgioase și nefericite“, e foarte posibil o referință la Tabula Smaragdina a lui Hermes Trismegistus: „Ce este dedesubt e la fel cu ce este deasupra, iar ce este deasupra e la fel cu ce este dedesubt, pentru a împlini miracolul unui singur lucru.“7 Dar oglindirea divinului în uman, a perfectului în imperfect e înlocuită de o contopire până la indistincție a planurilor. („Da. E raiul pe pământ.// Tânăra se gândi o clipă și completă: Sau iadul.// Nicio diferență, zise el.“) Găsim în călătoria ei – prin pustietăți, printr-o tabără de oameni ai străzii, campusuri universitare, un azil care amintește de Azilele Magdalene din Irlanda etc. –, inițiatică și în același timp supusă întâmplării, speranța unei revelații care întârzie să apară – sau a și trecut.
Granițele dintre vii și morți sunt șterse în Ochiul ciclonului, o răstălmăcire a Vrăjitorului din Oz și un fel de coborâre în Infern. O femeie rămasă singură și izolată de lume primește vizitele celor trecuți dincolo, în timp ce în casa ei mișună o adevărată Arcă a lui Noe de lighioane care se adăpostesc de furtună. („Când rămânem prea mult timp singuri, ne populăm golul cu fantome“, se spune în altă parte.) Ne amintim din nou de Trismegistus: „Forma universului este aceea a unei sfere goale. (…) Centrul (…) acestei sfere (…) se numește, în greacă, Hades, invizibilul, de la eidein, a vedea, fiindcă centrul unei sfere nu poate fi văzut din afară. (…) Acest interior al sferei pe care grecii îl numesc Hades, pentru că este invizibil, latinii îl denumesc Iad (Inferno), datorită poziției sale adânci.“8 Poate cea mai emblematică imagine din întregul volum este cea a dolinei apărute lângă casa protagonistei din Vânătorii de flori: „Apa ploii nu se acumulează în dolină, semn rău, pentru că asta înseamnă că apa se strecoară prin fisuri și se strânge într-un alt loc și, prin urmare, ar putea exista o gaură uriașă undeva, sub picioarele ei.“9
O permanentă senzație de nesiguranță. Atmosferă sufocantă, plină de umiditate, cu un miros greu de animal și contururi șterse de perdele grele de ploi. Lebede, fluturi monarh, pești de toate felurile, ratoni, pisici, câini, șerpi (mai ales șerpi: „în Florida, numai ce ieși afară, și dai peste un șarpe care te pândește“10), crocodili, oposumi, pantere, bâtlani, pescăruși, găini – un bestiar impresionant populează, alături de spirite și forțe ale naturii ca de început sau de sfârșit de lume, o Floridă care e opusul celei pe care o știm din ghidurile turistice, unde e numită „statul însorit“. Exotică, primitivă, crudă și în același timp nepăsătoare, care alunecă mereu pe sub failibilele noastre scheme prin care încercăm să-i surprindem esența. Poate că pescărușii din Yport chiar se înclină în fața celui pe care vor să-l sacrifice ritualic.
1 Lauren Groff, Florida, traducere de Ludovic-Ștefan Skultéty, Curtea Veche Publishing, 2024, p. 246.
2 Ibidem, p. 195.
3 Ibidem, p. 189.
4 Ibidem, p. 13.
5 Ibidem, p. 239.
6 Ibidem, p. 74.
7 Hermes Trismegistus, Corpus Hermeticum, traducere de Dan Dumbrăveanu, Editura Herald, București (f.a.), p. 11.
8 Ibidem, p. 175.
9 Lauren Groff, op. cit., p. 158.
10 Ibidem, p. 191.
