La începutul anului curent, s-a produs o polemică în teatrul românesc în ceea ce privește reprezentarea persoanelor trans și, implicit, reprezentarea minorităților, fie acestea de etnie, gen, sex sau orice altceva. În România, cultura documentării pentru crearea produselor artistice nu s-a dezvoltat suficient. Astfel, reprezentările lumilor care ne înconjoară pot deveni unilaterale. Ficțiunea, dacă nu se bazează pe o realitate multifațetată, poate produce falii în societate, perpetuând vulnerabilizarea categoriilor sociale neprotejate. Teatrul ar trebui să fie o instituție deschisă, incluzivă, și un spațiu al dialogului; să îmbrățișeze diversitatea pe care o reprezintă și care e în schimbare continuă.
În 2016, în premieră în România, am jucat personajul principal în spectacolul Hedwig and the Angry Inch, după musicalul rock al lui James Cameron Mitchell, pe versurile și muzica lui Stephen Trusk. Interpretam rolul lui Hedwig, o femeie trans care a emigrat din Germania comunistă peste ocean pentru visul american, însă foarte repede a ajuns într-un trailer într-o parcare, undeva pe marginea unei șosele. Cam pe unde se termină toate visurile americane. A fost un rol greu, poate unul dintre rolurile vieții mele, pe care l-am și făcut interactiv cu publicul, deci feedbackul era pe loc. Genul acela de rol în care slăbești câteva kilograme la fiecare reprezentație. A fost un spectacol necruțător atât fizic, cât și psihic. Noi l-am numit stand up tragedy. Am avut succes cu el și l-am jucat câțiva ani la rând, în condițiile în care spectacolele independente nu rezistau mai mult de câteva reprezentații.
Acum însă, la opt ani de la premieră, văd altfel lucrurile. Cel puțin în ceea ce privește reprezentativitatea persoanelor transgender pe o scenă. Nu contează faptul că operația lui Hedwig din poveste a fost una eșuată. Asta nu o face mai puțin femeie. În realitate, contează ce simte o persoană care este închisă într-un corp care nu o reprezintă absolut deloc, pentru că aici intervine ceea ce numim disforia de gen, care e mult mai complicată și mult mai dureroasă decât ne anunță Google: un disconfort.
O parte dintre persoanele transgender, din cauza acestui „disconfort“, aleg calea suicidului, altele ajung deseori victimele transfobiei răspândite peste tot în lume și sfârșesc prin a fi ucise. Hedwig însăși spune de-a lungul piesei: sexul e biologic, genul e (psiho/socio – zic eu) cultural. Cred că acesta e mesajul piesei, pe care nu l-am ignorat acum opt ani interpretând-o pe Hedwig. Dar ce s-a întâmplat între timp?
Am ieșit dintr-o relație lungă, neasumată – ceea ce, odată cu trecerea timpului, ne-a otrăvit mica noastră viață secretă, de n-am mai putut salva nimic din ea. Totul a început cu o stare de rău la inimă. În timp ce la spital mi se spunea că nu am nicio problemă de natură fiziologică – ulterior am înțeles că somatizez.
Toate problemele cu care nu puteam sau nu voiam să mă confrunt – nu mă iubeam și fugeam de responsabilitățile față de mine – se adunau în deșeuri și se depuneau în jurul inimii – organul cu care sunt asociate aceste problemele – și apăsau. În loc să-mi iau viața în mâini și să iau decizii care nu mă afectează, ani de zile am ales să mă complac într-o situație care, așa cum era, nu avea niciun viitor. Mă mințeam că totul este în regulă sau că nu se poate altfel. Până într-o zi, când inima mea m-a oprit. Sunt momente când în locul nostru – dacă nu suntem în stare să vorbim – încep să ne vorbească organele noastre. Și să spună „Stop!“.
Perioada a coincis cu moartea unui văr de-ai mei – infarct miocardic la 50 de ani. Tata, care nu vorbește cu mine pentru că sunt gay, în lunile următoare a avut un atac de cord, dar l-au salvat. În noaptea în care s-a simțit rău, s-a urcat la volan și a condus până la spitalul din Brașov, unde l-au operat pe loc și i-au zis că dacă nu venea nu apuca a doua zi.
Amândoi sunt și au fost bărbați care și-au trăit în mare parte vieți neasumate.
Despre vărul meu știu prea puține, însă tata a avut întotdeauna vieți paralele.
I-a spus soră-mii în adolescență să ia exemplul lui, că așa e cel mai bine – asta însemna să mintă și să înșele pe toată lumea și să nu aibă încredere în absolut nimeni. El a fost în stare să ia și otravă când era cu mama pentru că s-a cuplat cu cea mai bună prietenă a ei, iar când planul lor de-a fugi împreună a eșuat au decis să se otrăvească reciproc și să moară împreună pentru o dragoste neîmplinită.
S-au retras într-o cabană din pădure, unde au împărțit otravă de șobolani găsită prin casă, tata s-a grăbit să se execute primul, dar femeia, după ce a văzut că i s-a făcut rău lui, s-a răzgândit, și în loc să înghită otravă a sunat la urgențe. Mama a fost nevoită să afle laolaltă cu tentativa și motivul sinuciderii: prietena ei cea mai bună se cuplase cu soțul ei. Povestea celor doi îndrăgostiți s-a terminat după ce mama a divorțat de el și femeia a plecat definitiv în Canada cu soțul ei – cel mai bun prieten al tatălui meu.
Toate schimbările pe care am fost nevoit să le fac m-au ajuns din urmă în „liniștea“ pandemiei, care mi-a dat un imbold, ca multora de altfel, să iau decizia separării. La o diferență de câteva luni a venit, ca un val de șoc, vestea sinuciderii unui coleg actor, care s-a aruncat de la etajul șapte. Motivul bănuit: depresia. S-au deschis tot felul de discuții pe tema asta, iar prelungirea pandemiei ne-a alimentat stările și formele ei, așa că ne-am trezit vorbind continuu despre depresie.
Am fost primul întrebat, într-un demers inițiat de Cultura la dubă, despre posibilele motive ale depresiei în viața unui artist și mi-am dat seama în timpul interviului că ar fi fost absurd și nedrept să nu direcționez discuția către o zonă mult mai personală. Așa am recunoscut că sunt gay. Interviul a devenit un fel de coming out al meu și a avut peste 30 000 de vizualizări în perioada respectivă, semn că lumea era pregătită să accepte diversitatea sau cel puțin era interesată de ea. Reiau ideea interviului: o mare parte a depresiei mele dintotdeauna a fost și este cauzată de faptul că majoritatea lumii nu acceptă că sunt homosexual și astfel nu îmi dă voie să exist, să fiu eu. Din acest motiv, toată viața am mințit, am înșelat, i-am furat pe oameni, deseori pe cei mai dragi mie, și le-am/mi-am făcut viața un iad.
La coming out-ul meu ca persoană gay nu a întârziat reacția a două asociații, ACCEPT și MOZAIQ, care luptă pentru drepturile comunității LGBTQIA+ din România. Am colaborat cu Asociația ACCEPT pentru câteva proiecte, unele artistice, apoi am fost cooptat în boardul organizației MOZAIQ, din care fac parte până-n prezent. Este o responsabilitate care mă onorează și care mi-a deschis ochii în ceea ce privește viețile persoanelor queer, dar în special ale persoanelor trans. Înainte, aveam la rândul meu tendința de a exotiza aparițiile lor în spațiul public, deși aveam habar despre viețile lor și despre greutățile cu care se confruntă. Pe Naomy Moldovan, de exemplu, care a fost cântăreață și una dintre cele mai exploatate și hulite vedete de televiziune ale anilor 2000, am cunoscut-o personal. Ce-i drept, înainte de a-și începe tranziția. Cam pe la finalul anilor ’90.
Era o apariție filigrană, o prezență care te intriga, dar te și învăluia cu mult umor sub centură. Te lăsa fără cuvinte cu hiperactivitatea și efervescența ei, trăsături sub care, bine ascunse, mocneau traumele ei dintr-o copilărie fragedă, lucruri de care habar n-aveam pe atunci. A fost cea mai cunoscută femeie trans din țară, de aici tendința publicului de a o vedea ca prima femeie trans din România. A murit în luna aprilie anul acesta, în urma unui accident vascular cerebral, dar rămâne prima femeie trans care a luptat în spațiul public pentru drepturile ei și, implicit, pentru drepturile noastre, ale tuturor din comunitatea LGBTQ, prin faptul că și-a asumat identitatea într-o lume în care nimeni nu a avut curajul să o facă.
A făcut-o cum a știut ea mai bine, înfruntând direct opinia publică, fără menajamente și fără vreo plasă de siguranță, punându-și viața în pericol în repetate rânduri, iar consecințele n-au întârziat. Cel mai crunt eveniment a fost când au prins-o, au bătut-o în ultimul hal, iar la final au tuns-o și au aruncat-o într-un tomberon. Părul pe care și-l lăsa lung și îl vopsea deseori, obținând diferite coafuri la diverse apariții, trebuie să fi fost printre puținele mândrii ale vieții ei.
Copilul abandonat de către mama sa imediat după naștere, crescut într-un orfelinat la Luduș, unde se culca deseori nemâncat sub pat, singurul loc unde se simțea în siguranță pentru că a fost bătut crunt în repetate rânduri nu doar de colegii de cameră, dar și de îngrijitoare, până rămânea fără aer, ulterior refuzat de către colegii din breaslă, de prieteni, de spectatori și de telespectatori a mai primit o ultimă lovitură: abandonat de întreaga societate, a fost aruncat la gunoi, la propriu. După întâmplarea asta și două tentative de suicid, a părăsit definitiv țara.
Moartea ei la 47 de ani, după o viață chinuită, a fost primită cu indiferență de opinia publică din România. Showmanii ca Măruță, Capatos sau Adriana Bahmuțeanu, și alții care au batjocorit-o ani la rând și au făcut rating cu show-urile lor pe spinarea ei au rămas în tăcere și au lăsat-o să plece fără un „îmi pare rău“.
Trupul ei neînsuflețit s-a întors în țară după o luptă grea pe care a dus-o activistul trans Patrick Brăila, cu ajutorul unei echipe formate într-un timp record din Andre Rădulescu, de la IDENTITY EDUCATION, Teodora Roseti, de la Asociația ACCEPT, Lari Rotaru, activist trans și psihoterapeut, Tanja Limberg, femeie trans din Germania, Cristina Petrescu-Ghenea și Teodora, sora ei, care au oferit locul de veci.
Lupta înverșunată pe care Naomy, hărțuită de întreaga societate de când s-a născut, a dus-o ani la rând în fața publicului până la plecarea ei nu a rămas fără ecou. Va rămâne mereu printre primele persoane care au luptat pentru drepturile comunității LGBTQ, și poate prima femeie trans din România înmormântată cu numele ei (nu cu numele „mort“ din acte) datorită echipei amintite mai sus. Numele NAOMY MOLDOVAN se găsește pe o cruce în cimitirul Străulești 2, la figura 54, locul 37.
Cu câteva luni înainte de moartea lui Naomy, Teatrul Mic din București, sub direcția interimară a actorului Ștefan Lupu, a ieșit cu premiera spectacolului Eu sunt propria mea soție. Un text scris de Doug Wright despre o femeie trans, pe numele Charlotte von Mahlsdorf. Charlotte din piesa lui Wright nu este un personaj fictiv. A trăit în realitate pe vremea nazismului și a comunismului german și a trecut prin situații absolut terifiante în perioada ambelor regimuri. Curatoare și colecționară înfocată de gramofoane, ceasuri, mobile vechi și antichități, în special din epoca Grunderzeit din Germania (1890-1900), aceasta a reușit să înființeze două muzee private – unul încă de pe vremea comunismului –, salvând obiecte și istoria unei epoci, plus clădirea din Mahlsdorf unde se află unul dintre cele două muzee, un conac de 200 de ani. Ambele muzee există până în ziua de azi.
Autorul piesei a cunoscut-o personal pe Charlotte după căderea Zidului Berlinului. A înregistrat-o vorbind cu orele despre viața ei și a rămas atât de fascinat de istorisirile ei încât a vrut neapărat să scrie o piesă despre ea. Povestea ei este importantă pentru că a fost prima persoană trans asumată cunoscută și dovada vie că persoanele trans au un trecut. Istoricul ei, care a început de pe vremea nazismului german, felul ei asumat de a trăi, lupta pentru drepturile și salvarea istoriei comunității LGBTQ din Germania au transformat-o într-un icon. Amprenta ei asupra comunității este uriașă. A ajuns o figură istorică, cunoscută pe plan global.
Problema în ceea ce privește povestea ei personală a apărut odată cu aflarea veștii că a fost informatoare la Securitate (Stasi). Sunt dovezi reale în sensul acesta. Autorul Doug Wright a avut un șoc când a aflat că eroina lui a fost, de fapt, o turnătoare care denunța nu doar apropiații, ci inclusiv persoanele din comunitatea pe care o apăra cu ardoare. S-a lăsat măcinat 6 ani de acest adevăr despre care Charlotte nu i-a povestit nimic, apoi s-a hotărât să se scrie și pe el în piesă, transformând povestea ei într-o dilemă personală a lui chestionând până la final cine a fost, de fapt, Charlotte von Mahlsdorf.
Piesa se joacă de obicei ca o one person play, pe lângă autor apar și alte personaje interpretate de persoana care o joacă pe Charlotte – cea despre și pentru care s-a scris piesa. Impactul textului a fost atât de mare la vremea respectivă, încât i-a adus autorului premiul Pulitzerpentru dramă în 2004.
Am citit piesa recent, la douăzeci și ceva de ani de la apariție, în traducere în limba română. Nu sunt convins că e valabilă reprezentarea lui Charlotte ca o persoană transgender acum în 2024. Dacă nu cumva o interpretează cineva trans sau non-binar și astfel rămâne valabilă măcar experiența de gen.
La vremea respectivă, cum scriu și cronicile – mai puțin cea din The Guardian, care îl acuză pe autor de tendința de a o idealiza și de a o transforma pe Charlotte într-o mască sub care nu reușește să pătrundă – a fost un hit. În primul rând pentru poveste, dar și pentru emoțiile pe care putea să le provoace publicului cititor și celui spectator. Dar atât în viața reală, cât și în lumea autorului, Charlotte a fost văzută și tratată ca un personaj, nu ca o femeie.
În viața reală, era o apariție flamboaiantă, nu neapărat prin vestimentație, ci prin atitudine. Lumea tindea să o vadă ca pe un personaj exotic, nu ca pe cineva real. De altfel, majoritatea persoanelor care au jucat-o de-a lungul anilor au fost actori bărbați heterosexuali, pentru că, nu-i așa, se presupunea că nu existau printre artiști persoane non-binare sau trans. Într-adevăr, când trăiești într-un stres continuu, într-o violență socială continuă, și trebuie să te lupți pentru existența ta zi de zi, uneori cu costul vieții tale, nu prea îți mai rămâne timp să te înscrii la teatru.
Faptul că autorul s-a scris pe sine în piesă mi se pare justificat pentru a putea înțelege situațiile de viață ale cuiva atât de complex. Este de salutat că duce mai departe – arătând lumii – povestea unei femei transgender. Însă, cu ochii de acum, nu mai putem vedea persoanele trans doar ca pe niște personaje, pentru că le-am obiectifica și le-am minimaliza existența și experiența lor. Din acest motiv, cel mai important lucru când te apuci să montezi piesa este cum gândești reprezentarea lui Charlotte și, bineînțeles, pe cine distribui în rolul ei.
Cred că cineva care nu are nicio legătură cu experiența disforiei de gen – cu lupta de sine care vine din asta, cu neacceptarea majorității –, dar simulează pe scenă în încercarea de a arăta lumii cum este sau cum ar trebui să fie o persoană transgender naște o senzație jignitoare, dureroasă și revoltătoare, în cele din urmă. Rănile care au creat și au format de-a lungul anilor o persoană trans stigmatizată trebuie să doară al naibii de tare, cu atât mai mult cu cât au fost zgândărite din exterior.
Aceleași sentimente au mânat-o probabil pe Antonella Lerca Duda, femeie trans romă, activistă, când a sărit pe scena Teatrului Mic în plină premieră a spectacolului Eu sunt propria mea soție ca să protesteze împotriva reprezentativității greșite a persoanelor trans în spectacolul respectiv, și implicit pe scenele instituțiilor de cultură.
Am stat de vorbă cu ea și cu Cat Jugravu, artistă non-binară de origine română de la Berlin, și am aflat că există inclusiv o mișcare TRANS FAKE, menită să atragă atenția asupra modului în care poate fi reprezentată categoria asta socială. Tot de la Cat am aflat despre actrița trans Renate Carvalho, activistă și transpologist (antropoloagă în studiile transgender) din Brazilia, prima persoană care a vorbit despre drepturile persoanelor trans în teatru, de prin 2017, și care spune că doar persoanele trans au dreptul să joace rolurile trans. Cat susține că aici nu este vorba despre excluderea altor actori, ci despre asigurarea unei reprezentări autentice care să reflecte realitățile trăite ale persoanelor respective.
Nu există foarte multă informație, o mare parte a societății habar n-are de acest subiect (inclusiv creatorii de teatru), iar șansele ca această portretizare să fie una absurdă și să nu aibă legătură cu realitatea sunt destul de mari. Adaugă că nu e vorba doar despre vizibilitate, cum susține autorul piesei în scrisoarea către creatorii spectacolului de la Teatrul Mic, în care pledează că „indiferent“ cine interpretează rolul lui Charlotte, important e ca povestea ei să meargă mai departe, ci și despre puterea de a controla narațiunea. Persoanele trans reale nu vor să fie doar reprezentate. Vor să aibă un cuvânt de spus și să fie implicate în procesele artistice, pentru că lipsa implicării naște stereotipuri periculoase. Mai ales în cazul poveștii lui Charlotte, care a fost o femeie trans reală, iar în piesă se vorbește efectiv despre tranziția ei socială (medicală nu era posibilă în perioada aceea) și despre trecerea ei la identitatea de femeie.
Antonella zice că sunt foarte puține metode prin care femeile trans pot lupta cu sistemul și atunci le rămâne să se revolte ca să se elibereze, măcar așa, prin protest, de sentimentele de furie și de revoltă. Când a văzut anunțul de la Teatrul Mic, în a cărui descriere nici măcar nu apărea cuvântul transgender (nu apare nici până în ziua de azi), a cumpărat două bilete online pentru ea și pentru Erica, prietena ei, și s-a pregătit.
Și-a pus o bandă adezivă albă pe sâni, ca să nu se vadă sfârcurile, și a mai chemat încă două persoane – una ca s-o filmeze din public. Au mers cu Uber-ul la teatru, unde persoana care trebuia să filmeze a găsit loc fix în față, în timp ce ea și Erica aveau bilete undeva prin rândul trei. Erica era îmbrăcată într-o pereche de blugi și o flanelă, ca să nu atragă atenția, iar Anto, sub pardesiul pe care trebuia să-l arunce la un moment dat, era doar în chiloți, cu această bandă pe sâni și pe care scria TRANS FAKE, plus o pereche de cizme.
După ce a intrat publicul și sala era full, s-a îngrijorat pentru că nu știa cum va ajunge pe scenă. În stânga ei erau alte trei-patru persoane de care trebuia să treacă ca să ajungă la scară și exista riscul ca acei oameni s-o oprească. Singura soluție era să sară peste bara de protecție dintre scenă și public.
După ce s-a așezat toată lumea și s-au închis luminile, pe scenă a apărut un bărbat deghizat în femeie, adică un bărbat cu batic pe cap și în fustă. Imaginea a deranjat-o inițial, dar și-a propus totuși să-i dea o șansă și să-l asculte. După vreun sfert de oră, când bărbatul a început să povestească despre muzeu și despre oamenii care vin acolo, printre care unii să o vadă pe ea, o transvestită (!), s-a declanșat în ea acel sentiment de revoltă și a țâșnit pe scenă.
Nu știu ce traducere folosesc cei de la Teatrul Mic, însă acest cuvânt nici măcar nu mai apare în dicționar și este extrem de jignitor pentru o persoană transgender. În anii ’50-’60, nu existau termeni ca transgender sau transexual, toate persoanele de acest gen se numeau transvestite, ceea ce în ziua de azi are altă conotație. Chiar dacă autorul îl utilizează în piesa originală, e nevoie de o revizuire și de o altă traducere. Singurul cuvânt asemănător e travestit/ă, însă și acela are alt sens: o persoană care se deghizează în cineva sau ceva, dar asta nu înseamnă că se și identifică ca atare. Lucrurile astea nu au nicio legătură cu ce simt persoanele transgender; de exemplu disforia de gen care e atât de puternică, după cum spune Anto, încât uneori dacă nu tranziționezi îți pui capăt vieții.
Nu există povești trans la fel, fiecare tranziție este diferită, o aventură individuală, personală, inclusiv din punct de vedere medical, pentru că depinde de corpul fiecărei persoane. Totul începe de la societate, de la tranziția socială, prima etapă fiind cum te percep oamenii pe tine și cum începe passing-ul tău, care e destul de complicat, cu toate standardele de frumusețe ale societății. Ca femeie trans trebuie să te acomodezi, să-ți cauți validarea, ca să nu fii hărțuită și bătută pe stradă. Cineva dintr-o comunitate vulnerabilă e într-o situație și mai complicată, cum spune Anto, pentru că o femeie trans de etnie romă nu își permite neapărat operații estetice.
Gândurile acestea au ridicat-o pe ea de pe scaunul de la Teatrul Mic. A sărit bara de protecție și s-a dus în față, a aruncat pardesiul de pe ea și i-a arătat publicului imaginea de care societății îi e atât de frică: un corp aproape gol al unei femei trans reală. Și-a cerut scuze că a oprit spectacolul și le-a cerut două minute, spunând că s-a săturat de narativa femeilor trans, iar în spectacolul respectiv reprezentarea lui Charlotte – a cărei viață a fost plină de reziliență, luptă și curaj – nu este una potrivită. „Noi, persoanele trans nu avem spațiu în aceste teatre, nu suntem primite și nu avem accesibilitate cum au persoanele hetero și cis“. Dar nu a reușit să-și termine discursul de două minute pregătit de acasă, pentru că a venit bodyguardul teatrului și a dat-o afară (imaginile există pe internet). Erica a încercat să oprească bodyguardul, dar nu a reușit. În timp ce erau scoase din sală, Antonella a mai apucat să țipe: „Iată cum sunt date afară femeile trans dintr-un teatru, cu o piesă despre viața unei femei trans“.
Cei din teatru au sunat la poliție, dar a patra persoană care le-a așteptat afară, între timp a chemat un Uber și au plecat. A treia persoană care a filmat momentul a rămas în continuare în sală și la final i-a trimis clipul. Anto, în timp ce povestește întâmplarea, revine la ideea că nu s-a dus acolo cu gândul de a protesta cu orice preț, s-a dus pregătită de protest în caz că nu-i place ce aude, și nu i-a plăcut. Adică reprezentarea. Zice că publicul din sală era foarte atent la ce zicea ea pentru că oamenii vin la teatru ca să se educe, dar în spectacolul respectiv au fost educați greșit asupra subiectului trans. Probabil erau și conservatori printre ei – spune ea –, dar prin simplul fapt că erau la teatru, înseamnă că sunt mai deschiși la dialog decât deloc. „Iar eu am adus acest subiect în discuție.“
Precizează în continuare că teatrul este o formă de educație și dacă duci informația greșită în societate alimentezi monștrii deja creați. Comunitatea trans din România este hărțuită și suferă în fiecare zi. Cei care văd la teatru un bărbat deghizat în femeie o vor opri pe ea în stradă și o vor lua peste picior că și ea e un bărbat deghizat în femeie. „Imaginează-ți, tu sau oricine, cum e să mergi într-o zi pe stradă și să te oprească 20 de oameni și să te întrebe ce ai în pantaloni. Cum te-ai simți? Că la mine asta se întâmplă 24 din 24, și n-are nicio legătură cu vestimentația.“
Pe de altă parte, femeile trans atrag atenția prin vestimentație asupra faptului că ele există și au existat dintotdeauna, și, ca toți cetățenii, și ele au nevoie de protecție din partea statului care încă le consideră cetățeni de mâna a doua, deși plătesc taxe și impozite, și votează.
Anto vine cu ideea că dacă nu ai din toată comunitatea artistică LGBTQ o persoană care să o joace pe Charlotte von Mahlsdorf, atunci la finalul spectacolului, cum ar fi normal în cazul celui de la Teatrul Mic, ar trebui să spui că acest program este o ficțiune, deci nu reprezintă realitatea, apoi să ai invitată o femeie trans care să-i explice publicului ce înseamnă asta. Cat Jugravu susține același lucru: interpretarea persoanelor care nu fac parte din anumite categorii sociale nu ar trebui oprită, ci ar trebui pornit un dialog care să conducă la un flux continuu, o colaborare cu comunitățile respective despre care se vorbește.
Teatrul Mic, chiar și după protestul Antonellei, putea să ia legătura cu comunitatea LGBTQ din România, dar n-a făcut-o, ceea ce denotă ignoranță, lipsă de înțelegere și de empatie, și nu în ultimul rând – îmi pare rău să spun – incultură. Lipsa cuvântului trans din descrierea spectacolului arată aceeași tactică de invizibilizare de care au parte toate persoanele de acest gen. „Considerăm că nu este un element atât de important încât să îl menționăm într-un spațiu de teatru de stat“. Adică narațiunile, poveștile și viețile lor sunt niște detalii care pot fi pur și simplu omise. Cat zice că atâta timp cât vom crede asta și vom perpetua acest mesaj vor exista violență, sinucideri și un sistem în care accesul la asigurări medicale și la acte e aproape imposibil, ș.a.m.d.
Despre asta e vorba când vrei să montezi o piesă despre viața unei persoane trans care a existat și a luptat pentru viitor. Într-o lume ideală, oricine poate juca orice fel de rol, însă realitatea din România, de peste tot, este că lumea e departe de a fi ideală, de aceea au nevoie persoanele trans de spații sigure și de vizibilitate reală.
În teatrul românesc există persoane trans și non-binare, însă nu trebuie neapărat distribuite dacă nu sunt pe placul creatorilor sau dacă nu se potrivesc cu viziunile lor (în caz că există așa ceva), dar se poate face o documentare în acord cu comunitatea, ca să se facă dreptate imaginii și poveștii lui Charlotte. Cu toate astea, distribuirea unui actor cisgen în rolul lui Charlotte, sau într-un alt rol trans, în continuare perpetuează invizibilitatea acestor vieți. Libertățile artistice nu au nicio valoare dacă în afara teatrului persoanele respective sunt continuu victime ale societății.
Am căutat pe internet toate producțiile din ultimii ani în lume cu textul lui Doug Wright, și nicăieri nu am mai găsit actori cisgen în rolul lui Charlotte. Printre persoanele care o interpretează am descoperit o artistă non-binară minunată pe nume Mason Alexander Park, care a jucat-o și pe Hedwig din musicalul amintit mai sus (Hedwig and the Angry Inch) și care spune despre spectacolul I Am My Own Wife că este „o experiență transgender povestită printr-un corp non-binar, iar publicul poate lua asta cu el și să învețe multe despre o comunitate pe care poate nu o cunoaște – acești membri frumoși și minunați ai societății. Este o poveste importantă de spus acum în zilele noastre, iar discuțiile despre ce înseamnă să fii transgender într-o piesă trebuie să fie educaționale pentru a fi siguri că spectatorii pleacă cu o mai bună înțelegere a ceea ce poate experimenta o femeie trans în această lume“.
Ultima montare a piesei este chiar din anul acesta, la Darkhorse Theatredin Nashville, Tennessee, într-o fostă biserică prezbiteriană. Nu este o one person play, ci un spectacol cu o distribuție întreagă, cu rolurile interpretate de artiști non-binari. Despre spectacol, Matthew Teutsch, profesor universitar care face cercetare cu precădere în literatura afro-americană, scrie în articolul „Charlotte von Mahlsdorf and the Importance of History“: „Povestea ei contează pentru că atâția alții s-au pierdut în istorie, au murit nu doar fizic, ci și în memoria noastră. Povestea ne amintește că pentru fiecare Charlotte von Mahlsdorf există altele nenumărate care, așa cum se arată în cartea lui John A. Williams, Clifford’s Blues*, zac fără memorial sau monument. Povestea ei subliniază că istoria nu este moartă, nici măcar trecută, ci se repetă și se transformă. Povestea ei contează pentru că vorbește pentru acele persoane care au murit în mâinile naziștilor și sovieticilor“.
*John A.Williams: Clifford’s Blues e o ficțiune istorică care explorează viața unui muzician gay de culoare din America încarcerat timp de 12 ani în Dachau pe vremea nazismului german. E considerată o carte importantă pentru că ne confruntă cu trecutul multifațetat care pătrunde lumea până în prezent.
Linkuri utile:
https://transinromania.ro/tranzitie
https://transcore.ro
https://www.mozaiqlgbt.ro/wp-content/uploads/2021/12/trans_on_the_labour_martket_in_romania.pdf
Imagine: Charlotte von Mahlsdorf (1928-2002), de Ulrich Buhrow
