Odată, odată, cumva, i-am pierdut pe amândoi, zicea un bărbat ieșind din lift în dimineața aia. Era singur. Privirea i s-a oprit pe mine, pe lângă mine. Avea un iz ascuns și un palton elegant – imediat m-am gândit la Joseph Conrad, așa cum apare în fotografiile formale, cu acei ochi nu chiar vestici și un cioc virtuos.
Odată, am participat la un botez, la o fermă dintr-o țară îndepărtată. Am văzut o grămadă de pâine albă pe o masă în soare. M-a făcut să visez la Europa și la istorie, dimineți întunecate, războaiele altor popoare, o scânteiere a exilului. Eu însămi n-am nici o istorie. M-am ținut în siguranță, în centrul vieții mele, toată viața. Am stat departe de sfârșituri. Alții aveau parte de ele. I-am invidiat. Mi-am dat seama că și altor oameni li se părea că sunt în centrul propriei vieți, și nu elemente ale istoriei, dar nu sunt convinsă. Pâinea albă era un indicator. Ceva istorie acolo. În general, am fost o persoană de sine ascultătoare. Nici nu pot observa situațiile altora, decât mai târziu, de exemplu, când pun pe foaie – uite, chiar și acum, o fac doar pentru că am ajuns în acel punct al tezei despre pâinea albă, de care urmăresc să m-agăț.
Odată, Conrad s-a împușcat în piept. Nu știu foarte multe despre asta. Un prieten al meu a ajuns foarte aproape de sinucidere pentru că nu se putea opri din mirosit.
Odată, „sălbatici în gheara unui zeu“ mi-a fost oferită de un student care-l traducea pe Euripide pentru un examen. Ce zile.
Odată, Thomas Hardy se plimba pe un bărăgan cu un telescop și și-a dus telescopul la ochi. A văzut un om în alb îndreptându-se spre spânzurătoare, la Dorchester, și, chiar atunci, omul a căzut și ceasul din oraș a bătut de opt ori. „Slab.“ O notă slabă a ceasului orășenesc. Un om a pierdut.
Odată, am început să-mi pun întrebări despre istorie, sfârșituri și nu puteam scăpa de sentimentul că numim sfârșit doar atunci când lucrurile nu merg bine. E ăsta realism? O atitudine oribilă. Acel moment dintr-un film noir în care o femeie își deschide poșeta pentru a-și reîmprospăta rujul. Dar poate că e doar un curent entropic. Vântul ăla prostănac bate întruna, sunetul lui te poate scoate din minți.
Odată, așteptam liftul din clădirea mea și Joseph Conrad a ieșit din el.
Odată, caii lui Ahile, cai nemuritori, care nu trebuia să se preocupe cu moartea sau să știe ce e, au fost târâți pe câmpul de luptă de către Patrocle (Iliada, Cântul 17). Patrocle a luptat. Patrocle a pierdut. Caii i-au mirosit lui Patrocle moartea. Furia i-a înspumat. Și-au aplecat capetele și și-au murdărit coamele nemuritoare în țărână.
Odată ce te holbezi îndeajuns la pâinea albă, simți gheara trecând ascuțit, trecând ascuțit prin tine.
Odată ce am acceptat că o simplă privire spre Joseph Conrad ieșind din lift n-o să-mi aducă locul în istorie, m-am gândit să inversez termenii. Deja aveam paltonul și nota de exil, mi-am tuns barba nautic și mi-am petrecut patru dimineți apărând din lift în momente aleatorii. Aveam o privire iscoditoare. Mă mișcam aparent fără scop. Fie că mă aștepta un public sau una sau două femei cu niște cărucioare care forțau, sau un suflet singuratic care-mi aducea aminte de mine – nimeni nu reacționa. Nici un suflet. În palton era cald.
Odată ce trăiești într-un oraș industrial chimic, poți recunoaște fiecare compus chimic cunoscut. Prietenul meu care nu se putea opri din mirosit anunța grav, de fiecare dată când intra într-o cameră, ce marcă de detergent de podea au folosit. Budinca flambată îl înspuma. Pe podeaua bucătăriei, în lacrimi, zicea că poate e mai bine să moară acolo.
Odată am visat un animal, un animal argintiu și unduios care trebuia dat afară din casă. Treaba cu eradicarea a umplut toată acțiunea visului, dar era, de fapt, doar o jaluzea. M-am trezit fără să știu cumsaudece. Acum serios, nu puteam localiza animalul – nici specia, nici numele său – întrebările astea dispăruseră. Visul își închisese buzele.
Odată îmbarcată în experimentul cu liftul, am avut timpul și ocazia să întorc pe dinăuntru și pe dinafară acele felurite gesturi afectate. Intrarea în lift (la etajul al optulea, unde locuiesc) era un moment de culise, cu oameni care încă se închideau la paltoane sau se întorceau spre pereții cu oglinzi pentru a-și verifica machiajul. La ieșirea de la parter călcai pe scenă: în strălucirea holului, cu fotoliile și gardienii lui, aici începe tot timpul actul I.
Odată ce te holbezi un timp la pâinea albă, începi să-i halucinezi valoarea.
Odată ce Charles Hagberg White și-a dat seama că familia Gorky va ajunge nu târziu, ci foarte târziu, a încercat să spargă gheața conversațională între Thomas Hardy și Joseph Conrad? Istoria e mută.
Odată ce am întâlnit termenul de „contra-spionaj“, a început să mă nedumirească ce e „spionajul“. Câte fețe poate avea o hârtie? De ce să-ți pui o oglindă la ceafă? Când vreau să raportez că, în calitate de Joseph Conrad, eu niciodată nu plătesc nota într-un restaurant, în al cui dosar o trec?
Odată ce începi să adaugi adverbele, începi să te prinzi.
Odată ce am început să speculez în legătură cu interiorul și exteriorul, era evidentă nevoia de o cercetare, în opiniile lui Freud și Lacan, despre psihopatologia vieții cotidiene. Dar nu am ajuns mai departe decât oglinda de la ceafa lui Freud ar permite, când am bombănit ceva și am renunțat. Sau, mai degrabă, am cedat în fața „atenției egal suspendate“ pe care Freud o recomandă pentru studiu într-o situație clinică. Și chiar în momentul ăla, un plic a picat în căsuța poștală, invitându-mă la un botez într-o țară îndepărtată. Mi-am dat seama că aveam de-a face cu o situație clinică. Îl voi trimite pe Joseph Conrad.
Odată ce am decis să duc o viață dublă, am început să citesc romane de spionaj pentru a căpăta abilități. Un spion are nevoie de un simț al umorului. Subțire gheața. M-aș spiona pe mine. Mi s-a părut amuzant.
Odată ce am lăcrimat (din nou) după animalul argintiu, alte secrete au început să se cutremure. Am văzut că era amurg în cameră, oaspeții se dispersau, pâinea albă încă neatinsă, linguri și firimituri ici și colo, pe fața de masă.
Odată cumva, odată cumva, de fapt, în a doua sau a treia apariție a mea din lift, am încetat să mai rostesc sau să murmur replica lui Joseph Conrad. Nu puteam. Suprafețele erau toate prea sticloase.
Odată ce Freud a înțeles cum funcționează refularea, s-a arătat surprins și întristat. Ar trebui să ne gândim că noi înșine ascundem întruna părți din noi înșine de noi înșine? Da.
Odată atins, Thomas Hardy tresărea, își aduce aminte un tovarăș de joacă din copilărie. Ciudățenia asta nu l-a părăsit niciodată. Mă îndoiesc că s-a oferit să-i strângă mâna lui Joseph Conrad când l-a întâlnit în camera de desen a lui Charles Hagberg Wright, într-o noapte de ianuarie a lui 1907. În cadrul unei cine în cinstea familiei Gorky care întârzia.
Odată ce pâinea albă e așezată pe masă în soare, cu greu mai poți mirosi altceva.
Odată, în copilărie, am mers la o zi de naștere a unui copil de vizavi. La jumătatea petrecerii, am plecat în tăcere, m-am întors acasă și-am stat la fereastra din față, privind casa de peste drum, hrănindu-mă la gândul că-mi vor duce dorul.
Odată ce (la exemplul lui Freud) m-am relaxat re. contra-spionaj, m-am putut bucura de a-l privi, prin toate straturile mele, pe Joseph Conrad în timp ce-și îndeplinea molaticele sarcini preconștiente. Câteva doamne de la botez găseau moliciunea lui atrăgătoare. Stând în jurul mesei cu prăjituri, vorbind despre albastrul mării, tumultul mării, izbăvire pe mare, nu lăsă să se vadă, cum nici eu, cât de cenușiu se simțea știind că toată lumea venea la el în legătură cu marea, în timp ce Thomas Hardy publica roman după roman, pe orice fel de subiect voia și se vindeau și continuau să se vândă.
Odată îi spuneam lui Joseph Conrad despre visul meu cu animalul argintiu și el a început să cânte, în surdină, niște strofe din Heine. Se-auzea ca la un gramofon. Și eu am lăcrimat în nălucirea mea, îmi reamintea cântecul.
Odată ce analiza s-a terminat, îi zise Freud lui H.D., persoana e moartă. Și H.D., care persoană?
Odată, fărâmițată, am citit Lacan ca să m-ajute. Ce que je cherche dans la parole, c’est la réponse de l’autre, citesc. Ce qui me constitue comme sujet c’est ma question. Deja mă simt mai bine. Apoi a urmat ceva ceva pour me faire reconnaître de l’autre, apoi ceva franceză pe care n-am putut-o deduce, așa că am sărit la notele de subsol și-am găsit ab1y 1b view ad w11t w111 ie. Ib ar1er ta d1b1 11d.
Odată ce recepția s-a-ncheiat și strângeam farfuriile împreună cu gazda, am întrebat-o despre pâinea albă, despre supremația semnificației ei, despre itinerariul ei ca fetiș, cred că l-am citat și pe Lacan. A râs. Nu, era doar o greșeală. Sora ei auzise greșit o conversație la telefon, inițial fusese exasperată, dar apoi n-a mai contat, erau, oricum, prea multe prăjituri.
Poem publicat inițial în London Review of Books, martie 2020.
Imagine: Untitled, Franciszka Themerson, Stefan Themerson, 1928–1929