O istorie a delirului, apărută recent la editura Humanitas, ar putea să fie o istorie a delirului de o parte și de alta a Canalului Mânecii, dar ar putea la fel de bine să fie o țesătură de istorii excentrice din Paris și din Londra, din epoca (în cea mai mare parte) clasică, un roman puzzle sau chiar un biopic cu psihiatri celebri și cazurile care le-au modelat cariera. Personaje ca regele de sticlă, soțul înlocuit și cadavrul umblător ne amintesc, atunci când sunt alăturate în subtitlu, de Omul care își confunda soția cu o pălărie. Putem să remarcăm aici și ingeniozitatea autorului atunci când îi propune editorului o carte care conține în titlu cuvântul „delir”.
O istorie a delirului
de Victoria Shepherd
Traducere de Anca Bărbulescu
Humanitas
2023
Victoria Shepherd nu e neurolog ca Oliver Sacks, nu e nici psihiatru sau psiholog, dar e o bună povestitoare, aceste personaje sunt cu totul create de ea, ele nu ar fi existat altfel – în realitate au fost cazuri clinice sau produse ale delirurilor, o zonă întunecată a deviațiilor mentale, unde e mai multă suferință și stranietate decât suspans sau tensiune narativă. Spre deosebire de Scott Stossel, care în urmă cu ceva ani realiza un amplu studiu monografic asupra anxietății (Anxietatea, Humanitas, 2019), Victoria Shepherd, la rândul ei jurnalistă și autoare, nu e animată de o problemă personală, pe cât de dramatică, pe atât de emoționantă, ca a americanului, ci de o chemare naturală care o face să investigheze subiecte sociale și să realizeze documentare de largă audiență. Nu putem spune însă că i-ar lipsi finețea psihologică, empatia și capacitățile de analiză care îl însoțesc pe psihiatru atunci când se aventurează prin nisipurile mișcătoare ale delirului. Din contră, nu de puține ori Victoria Shepherd surprinde printr-o vigilență sensibilă, prin felul în care se apropie de aceste suflete tulburate, cum le descâlcește trecutul și, mai ales, cum reșușește să documenteze în jurul lor contextul istoric.
Nu e chiar de la sine înțeles ca povestea să înceapă în Franța, dar e atractiv, e acolo un „je ne sais quoi”, un mister care deschide subtil istoriile încâlcite ale delirurilor. Dacă suntem scrupuloși, ca Foucault, o să spunem că istoria „tratamentului moral” și emanciparea psihiatriei au fost schițate mai întâi de englezi, „în mod esențial de către Haslam”, apoi modelul a fost repede preluat de francezi, care l-au aplicat mai repede și mai bine. Instituția psihiatrică „cu bune purtări” se sprijină fundamental pe istoria quakerilor și pe intervenția lui William Tuke, deci pe Anglia. Dar asta e mai puțin important. Franța are o putere neschimbată să fascineze. Și cine să rămână insensibil la farmecul Parisului? Am trăit și eu câțiva ani în nebunia și frumusețea sa, în grandoarea și amestecul său complicat de oameni, într-un cabinet din arondismentul 8.
Acum suntem în 1918, către sfârșitul Primului Război Mondial, e vară și Parisul geme de căldură, de uzura războiului, de povara victimelor. Victoria Shepherd se strecoară în acest peisaj cutremurat la propriu și la figurat, printre atelierele de modă, în viața modestă a croitoreselor, unde o identifică pe doamna M., cea care îl va inspira pe psihiatrul Joseph Capgras să descrie pentru prima dată „delirul de înlocuire” sau al „sosiilor” – atunci când o persoană e convinsă că persoane din anturaj au dispărut și au fost înlocuite cu altele identice, dar evident se comportă diferit, acționând doar pentru a face rău. Dar aceasta e doar suprafața delirului, sau, mai exact, rădăcinile care ies la suprafața pământului, în timp ce altele se strecoară în adâncimi, printre scheletele din catacombele Parisului, realizând ramificații și conexiuni complexe, pe care noi, psihiatrii, le numim deliruri secundare, parte din travaliul de elaborare a delirului.
Întâlnim în deliruri „speranțe și oportunități codificate”, scrie Adam Philips, psihanalistul pe care Victoria Shepherd îl citează în introducerea cărții. „Dificultatea este să le auzim ca atare, chiar dacă răzbat din ceva care sună cumva nebunesc.” Speranțe și oportunități – sună cel puțin interesant, nu aș fi formulat așa, în fiecare dintre acești termeni se află o energie potențială – ceva care se poate împlini sau măcar își dorește să fie împlinit, deci ceva orientat către viitor. Totuși, tulburarea delirantă are și punct de plecare – de aceea, aș fi adăugat că în deliruri întâlnim și „traume sau frici codificate”, ceva care s-a întâmplat în trecut. Iar psihiatrul Ion Vianu o spune chiar mai bine, dar mai complicat, în volumul său de memorii (Între compasiune și violență, –Polirom, 2018), doar după o practică susținută și însușirea unui argou al specialității poți să-i descifrezi cu adevăratul sensul: „Cine nu are simțul metaforei, devine el însuși o metaforă.”
În termeni cât se poate de simpli și prolegomenici, ceea ce enunță Ion Vianu într-o singură frază se referă la un mecanism complicat prin care creierul uman folosește operațiuni logice (și sensibile) pentru a face față traumei, pentru a o metaforiza și astfel pentru a o vehicula ca un material (relativ) inofensiv ce poate fi dus mai departe de memorie. Fără aceste operațiuni complexe, conținutul traumatic se revarsă de-a dreptul în crez, în comportament și în corp.
Ceea ce remarcă Ion Vianu prin studiu, Victoria Shepherd pur și simplu intuiește în cazul regelui Carol al VI-lea, al Franței, care ajunge să creadă că întregul său corp s-a transformat în sticlă, după ce, se pare, a vizitat sticlăriile de la Rouen, așa încât trebuie să doarmă pe saltele moi, să-și protejeze fundul cu perne, să nu fie atins. Așa devine cineva o metaforă ambulantă. Vulnerabilitate ca de sticlă? Teama că se face bucăți sub presiunile uriașe al regatului pe care îl preluase încă din copilări, sub regență? Nevoia de a dispărea, de a deveni invizibil? Toate aceste fire autoarea le desfășoară cu îndrăzneală, fără teama de a pune un picior în fața celuilalt în întuneric. O întrebare aș mai fi adăugat pe listă – „regele de sticlă” era din sticlă colorată sau una simplă, incoloră? Pe atunci Franța nu era deloc laicizată, cuvântul Bisericii atârna greu, iar sticlele colorate erau destinate vitraliilor uriașe, cele care trebuiau să funcționeze ca porți transparente ale spațiului Divin sau ale Pardisului. Ce povară purta regele pe umeri crezând că e doar un corp transparent?
În cazul doamnei M., cea mai aproape de vremurile noastre, sigur că s-a cercetat și trauma pierderii a patru sugari (chiar dacă primim asigurări că era vorba de o realitate comună a acelor vremuri). Doamna M. este cea care ulterior va dezvolta deliruri complexe – cum că în tunelurile subterane ale Parisului sunt copii morți și victime ale războiului, pe care se fac experimente, pentru că în realitate ei sunt vii. Dacă i-ar fi fost contemporan, sigur că în ajutorul psihiatrului Capgras, ar fi intervenit și Gilbert Durand cu Structurile antropologice ale Imaginarului, care ne atrage atenția asupra organizării imaginarului în raport cu trei reflexe fundamentale: de postură, de înghițire și sexual. În povestea doamnei M. „înghițirea” copiilor ar funcționa la propriu și la figurat, așa cum bine Victoria Shepherd face legătura cu intestinele Parisului, catacombele cu oseminte, burta în care dispar pruncii, deși pentru mamă ei continuă să trăiască.
După cazul doamnei M. apare James Tilly Mathews și „războiul său de țesut gândiri”, un personaj tulburat de la sfârșitul secolului XVIII, primul caz documentat de schizofrenie paranoidă, ajuns în îngrijirea nu mai puțin excentricului farmacist Haslam la spitalul Bethleem. Apoi se perindă printr-o narațiune cu forward și rewind Robert Burton și celebrul său tratat Anatomia melancoliei, din 1621, Francesco Spiera, Carol al VI-lea al Franței și delirul său că ar avea un corp de sticlă, ceasornicarul care își pierduse capul sau Napoleon și delirul de grandoare.
Poate cel mai impresionant capitol, deși scurt, este cel al doamnei X., o femeie din Vanves (acum cartier al Parisului) care a dezvoltat delirul de negație descris de psihiatrul Jules Cotard în 1880. Parcă toate se potrivesc și se leagă în acest documentar dramatic – Victoria Shepherd scrie povestea, face și montajul, și imaginea. Cromatica e uniformă și sincronă cu subiectul – în mijlocul iernii, Parisul e asediat de tunurile lui Bismarck în războiul franco-prusac – tonuri cenușii și sentimentul apăsător al blocadei sunt în același registru cu presiunea sub care încet, încet, doamna X. își țese delirul de imortalitate, the walkind dead care refuză deopotrivă să moară și să trăiască.
Cred că aici e un mare merit al cărții – autoarea are această vocație, a cercetării mediului, e un om care nu trece degeaba pe stradă, nici când merge cu treabă, nici când iese la plimbare, privirea ei e cercetătoare, remarcă detaliile și trage concluzii pertinente despre oameni.
Nu e o investigație rece, de laborator, nici una detectivistă, ceea ce pare că o călăuzește pe autoarea britanică este o empatie profundă față de oameni. Mă întreb dacă nu cumva în tinerețea ei nu a cochetat măcar cu ideea de a se face doctoriță sau de a se implica în serviciile sociale. O face însă și acum din postura de jurnalistă – documentarea ei se referă la locuitorii unor orașe sau cartiere din Londra, personalități ale locurilor, oameni nu neapărat excepționali, ci care au suferit în mod excepțional impresiunile istoriei. O istorie a delirului poate fi privită ca o invitație la empatie și la o privire mai îngăduitoare, mai umană, asupra vulnerabilităților umane.
