Scenografiile durerii sunt laitmotivul pe care l-am întâlnit în cele mai multe dintre cadrele expoziționale semnate de pictorul Eugen Raportoru. Istoria personală a artistului este puternic marcată de tema dezrădăcinării și de ecourile suferinței provocate de pogrom. Acest lucru aduce de fiecare dată în expozițiile artistului, chiar dacă uneori numai parțial, elemente specifice istoriei romilor: peisaje rustice și naturale, scene tradiționale de dans și muzică, costume tradiționale și portrete autentice ale acestei comunități etnice minoritare atât de marginalizată.
Pictorul a reușit să creeze, ca de fiecare dată, și în EXOD, un spațiu al vulnerabilității, în care cel care calcă pragul expoziției poate să experimenteze vizual, sonor și tactil o radiografie a pierderii, în sens larg. În seriile pe care le creează Eugen Raportoru, așa cum se întâmplă și în cazul acestui solo show, pictorul este martorul care documentează, dar este și personajul care apelează la subiectivitate, adăugând noi valențe demolărilor, relocărilor, sărăciei și exodului.
Expoziția personală, care încă poate fi vizitată până pe data de 15 septembrie la Muzeul Național Tehnic Profesor Inginer Dimitrie Leonida este curatoriată de managerul muzeului, Laura Albani. Este vorba despre o expoziție în care lumina, sunetul, pictura și scenografia care completează acest decor al durerii fac din experiența vizitatorului un episod de adâncire în sacrificiul pe care îl simbolizează atât de bine pământul. Expoziția este compusă întâi de toate din trei ansambluri de pânze de mari dimensiuni, care creează cadrul pentru scenografia exodului.
Dacă până acum istoria artei ne-a obișnuit cu o abordare a acestei teme care reflectă brut și figurativ ororile, suferințele războiului sau pur și simplu efectele înstrăinării, abordarea contemporană surprinde esența suferinței umane și modul în care omul se confruntă cu violența și cu pierderea în prezent. În arta clasică, războiul și exilul erau teme marcate prin utilizarea imaginilor simbolice sau alegorice. Picturi precum „Masacrul inocenților“ de Rubens sau „ 3 mai 1808 – Împușcarea revoltaților madrileni“ de Goya înfățișează violența și teroarea războiului, dar o fac într-un mod care păstrează o anumită distanță estetică, filtrând realitatea printr-un limbaj vizual elaborat și stilizat. Aceste opere accentuează eroismul, sacrificiul și noblețea suferinței, ancorând tema războiului în cadrul unui discurs moral sau religios.
Exilul a fost adesea asociat cu imagini ale peregrinării și ale alienării, ca la Millet, ale cărui opere se concentrează asupra căutării unui refugiu și speranței mântuirii. În contrast, Eugen Raportoru abordează tema exilului și a războiului dintr-o perspectivă radical diferită, una care nu mai este marcată de aceleași structuri estetice și narative. Așa numitul pictor al mahalalelor pare să își fi luat o oarecare distanță estetică, preferând conceptul înaintea acurateței grafice cu care ne obișnuiseră picturile clasice. Cu tușe nervoase, grave și întunecate, poate și datorită daltonismului care îl menține pe pictor într-o paletă cromatică ternă, Eugen Raportoru a mizat în ceea ce privește conceptul de la baza acestei expoziții pe acea putere mascată a experienței individuale. Departe de a încerca o portretizare stilizată a suferinței, artistul a preferat o abordare mai directă. Prin experiența avută la vizionarea expoziției, pare că nu aspectele vizibile ale războiului și ale exilului primează, ci mai degrabă domină efectele psihologice și sociale profunde pe care acestea le provoacă.
În loc să glorifice sau să estetizeze suferința, Eugen Raportoru expune vulnerabilitatea, disperarea și dezumanizarea, fără să ofere însă indicii atunci când privitorul trece de cortina care separă spațiul expozițional de lumea din afară. Lentila artistului nu este critică sau documentară. În calitate de vizitator, am pășit într-un spațiu în care pământul și nisipul sunt prezente fizic, în sală. Granița dintre aceste două elemente este marcată strict de diferența vizuală care separă textura, culoarea, volumul. Poți călca pe nisipul fin, ca pe o plajă sau poți călca pe pământ, singurul care pare murdar și pentru care îți poate părea rău că te-ai descălțat. Chiar și așa, în această trecere de la ceea ce suntem (om care din pământ vine și care în pământ se întoarce) la parcurgerea drumului prin nisip, care simbolizează rămășițele unui oraș și ale unei comunități, instalația transformă spațiul într-un memorial închinat celor care și-au pierdut viața în căutarea unei noi patrii sau drepturi.
Parțial, expoziția mi s-a părut inspirată de picturile și instalațiile lui Anselm Kiefer, care explorează ravagiile războiului și consecințele acestuia asupra memoriei și identității. Eugen Raportoru folosește în aceeași manieră materiale naturale, aparent degradate, iar asta pentru a sugera fragilitatea existenței umane în fața sacrificiului eroic și în fața gloriei militare, cel mai adesea nejustificată în raport cu importanța și calitatea vieții umane.
EXOD nu reinventează modul în care ne raportăm la suferință și cel mai probabil artistul nici măcar nu și-a propus asta, dar el sugerează necesitatea unei schimbări fundamentale, care implică detașarea de vechile atrocități și o evoluție prin anihilarea cruzimii. Desigur, războiul, implicit exilul reprezintă realități care au supraviețuit istoriei, însă arta contemporană ne arată că aceste tragice realități cotidiene trebuie să înceteze a mai fi romanticizate. În calitate de privitor, experiența în aparență ambiguă din spațiul expozițional mi-a dat senzația că sunt complice și că port o anumită responsabilitate în acest context redus la noi simboluri și metafore. Se poate ca intenția artistului să fi fost tocmai aceea de a nu oferi o interpretare coerentă a discursului expozițional, astfel încât privitorul să înțeleagă scenografia apelând la simpla confruntare directă cu realitatea. Suntem încurajați să călcăm pământul, să călcăm nisipul, să avem datorită jocului de lumini experiența cutremurului care mișcă nu doar spațiul vizibil, arhitectural, ci și structurile sociale și propriile lumi interioare.
Pământul, simbol arhetipal al originii și al fertilității este utilizat în această expoziție pentru a reflecta rădăcinile, legătura ancestrală cu ciclul neîntrerupt al vieții și al morții. Eugen Raportoru provoacă astfel o întoarcere la esența umană, la simplitate și vulnerabilitate, unde fiecare vizitator al expoziției modifică suprafața fizică, implicit impactul, la nivel de metaforă, asupra lumii pe care fiecare dintre noi crede că o stăpânește. În acest context, pământul devine o metaforă pentru continuitatea și perenitatea vieții, subliniind că, indiferent de progresul tehnologic și social, rămânem inexorabil legați de acest element primar care se află la baza călătoriei noastre în lume. În contrast, nisipul este utilizat pentru a reprezenta orașele pustiite de cutremure, instabilitatea, fiind o imagine a fragilității civilizației umane. Nisipul reprezintă orașele în ruină, monumentele prăbușite și clădirile sfărâmate, ceea ce evocă un acut sentiment de pierdere a stabilității. Fiecare fir de nisip devine un simbol al distrugerii, al ștergerii identității personale și colective.
De aceea, călcând în expoziție pe mijloc, așa cum am făcut eu, participi la un dialog tensionat între stabilitate și instabilitate, între creație și distrugere: mereu între forța vitală a pământului și precaritatea și vulnerabilitatea omului în fața forțelor pe care nu le poate controla. Această juxtapunere nu doar că subliniază contrastul dintre cele două elemente, dar evidențiază și interdependența și asemănarea dintre ele. Fragilitatea noastră este o parte a condiției umane și deși civilizațiile sau culturile noastre pot fi distruse, ele pot fi, de asemenea, reconstruite din aceleași elemente de bază.
EXIL este o experiență nefinisată, care nu caută să estetizeze realitatea, ci doar să ofere o cheie a transformării, funcționând ca un act de căutare a identității în spații care sunt în continuă schimbare. Migrația nu este doar una fizică, ci explorează și schimbările interioare, legate de identitatea personală și colectivă, iar asta transformă subiectul expoziției într-un fenomen social și politic, într-o călătorie inițiatică unde tocmai victima este eroul care trebuie să rezolve labirintul.
Așadar, dacă Eugen Raportoru a fost, în momentul construirii expoziției-instalație un narator al poveștii universale căreia îi spune simplu EXOD, privitorul reușește ca în spațiul de contemplare oferit de sala muzeului să regândească noțiunile de acasă și străin, de pierdere și regăsire, toate acestea într-o lume în continuă redefinire, dar de a cărei schimbare omul, din pământ, este singurul responsabil. Expoziția devine un spațiu de meditație, unde fiecare element este un catalizator pentru introspecție. Pământul ne invită să ne gândim la originile noastre, la locul nostru în univers și la legătura noastră cu natura, în timp ce nisipul ne reamintește de fragilitatea realizărilor umane și de inevitabilitatea trecerii timpului. În esență, artistul creează o experiență vizuală, dar și o experiență existențială, care ne provoacă să ne confruntăm cu întrebări fundamentale despre identitate, temporalitate și destin. Testament al puterii sau simplă dovadă a incapacității de a înfrunta un destin dominat de cruzime, EXOD este o expoziție care pune în oglindă ambivalența, dualitatea care caracterizează natura umană.
