O bună parte a omenirii a privit cu speranță și optimism imaginile transmise de astronauții Artemis II, primii oameni care au dat ocol Lunii în ultimii 54 de ani. Totuși, trebuie remarcat că programul spațial nu a mai cucerit mințile omenirii ca acum o jumătate de secol. Programul Artemis în sine e mai rudimentar decât Apollo, nu pentru că nu am mai avea capacitățile tehnice, ci pentru că ideile dominante s-au schimbat și, odată cu ele, lucrurile de care suntem capabili. „Sfârșitul istoriei“ a adus cu sine și sfârșitul narațiunilor optimiste despre viitor. Triumful modelului de piață liberă și democrație liberală a temperat ambițiile care alimentau spiritul de exploratori și ne-a limitat capacitatea de a ne imagina un viitor alternativ. În locul acestora s-a instalat apatia. Se pare că nu doar condițiile materiale influențează ideile unei societăți, cum credea Marx, ci și ideile determină condițiile materiale. Păstrând, desigur, proporțiile, și cu speranța că nu cădem în ridicol pentru că aducem discuția în cotidian, ceva similar ni s-a întâmplat și nouă, în România, în ultimii 30 de ani.
S-a mai deplâns faptul că după integrarea în NATO și UE, România a rămas fără un proiect de țară, și este adevărat. Orice comunitate politică sănătoasă are nevoie de un astfel de proiect care să coaguleze și să orienteze energiile tuturor membrilor săi spre un țel bine definit, capabil să încarce cetățenii cu solidaritate, însemnătate și c-o simbolistică comună. Reîntoarcerea în Europa și integrarea „euroatlantică“ a fost un astfel de țel, care încă își dovedește puterea reziduală de atracție, fiind invocată permanent în discursuri publice.
Dar, odată idealul îndeplinit, ne-am scufundat cu toții în actualitatea crizelor politice plicticoase și predictibile, și în idei și modele economice răsuflate, testate prin alte părți și eșuate. Niciun lider politic, nici societatea civilă, nici oricare alt actor public nu a fost în stare să propună o nouă viziune de viitor, un nou plan de țară acompaniat de un model de creștere coerent, nici măcar atunci când condițiile externe au cerut-o (un plan, anume, care să și prindă la clasa politică). În timp ce scriem aceste rânduri, marile capitale europene au început, cu o urgență nouă, să planifice o decuplare parțială de Statele Unite, și să adâncească cooperarea, pentru a prospera într-o nouă eră a relațiilor internaționale. La București – liniște. De ce?
O explicație vine chiar din anul 2004, de la Sorin Adam Matei, care ne vorbea în Boierii minții despre acele „grupuri de putere și influență intelectuală“ susținute de prestigiul membrilor, rectori, profesori universitari, scriitori și comentatori, aproape toți cu abonament la studiourile de televiziune care, prin monopolizarea vieții cultural-politice exclusiv într-o perspectivă de dreapta libertariană din punct de vedere economic și conservatoare din punct de vedere social, au sărăcit România și au privat-o de bunuri intelectuale importante. Este vorba, desigur, de acei intelectuali publici, profesori sau rectori mereu prezenți în studiourile de televiziune și apropiați de puterea politică. Chiar și așa, în 2004, România avea un plan de țară agreat de întreaga elită politică – semnat la Snagov, dezideratul integrării euroatlantice nu era atins, în timp ce pe plan intern importul și traducerile locale ale ideilor neoliberale, decuplarea piețelor și promovarea unui individualism specific românesc erau, în context, idei noi care alimentau totuși atractivitatea acestor grupuri. În contextul tranziției, cererea de idei era mare, iar producția era în mâinile acestor grupuri de „boieri“.
22 de ani mai târziu, aceleași grupuri de prestigiu domină producția de idei. Însă, contextul s-a schimbat. Producția de idei s-a descentralizat odată cu răspândirea accesului la internet și social media. Astăzi, oricine poate produce idei și oricine le poate disemina mai rapid și eficient decât o puteau face elitele culturale la începutul anilor 2000. Piața a democratizat parțial acest domeniu rezervat anterior celor „acceptați“.
Prestigiul acumulat în cei 37 de ani de democrație le oferă acestora un avantaj, ideile lor răspândindu-se în continuare într-o societate paramodernă în care individul-geniu, mai ales cu notorietate și prezent în mentalul colectiv, are un statut aproape mistic, care îi conferă acces la informații indisponibile oamenilor de rând. Formatorii de opinie sunt încă fermecați de intelectualii și ideile tranziției și, fără să privească vreo secundă prezentul în mod critic, ambalează idei nouăzeciste în adevăruri absolute, obiective: neîncrederea în stat și obsesia reducerii cheltuielilor, educația ca panaceu, parteneriatul strategic cu SUA, anticorupția, comunismul ca inamic permanent. Astfel, problema mare cu care se confruntă de fapt prima elită postdecembristă este falimentul ideatic. Nu numai pentru că proiectul neoliberal care a propulsat-o este falimentar azi la nivel mondial, nu doar pentru că nu mai reușește să își actualizeze schema de idei și înțelegerea asupra lumii din jur (rezultatul fiind analize/comentarii tragicomice de tipul „Bolojan trebuie clonat“ sau „Asaltul marxiștilor“), ci și pentru că reașezarea clivajului social care a definit dinamica politico-culturală în perioada postdecembristă le încurcă narațiunea despre evoluția României.
Astăzi nu mai putem vorbi de un clivaj comunist/anticomunist. Lupta nu mai este cu urmașii ceaușismului, ci este una pentru redistribuirea beneficiilor tranziției înspre modelul de democrație liberală și de integrare europeană. Mare parte din elita politică și culturală nu este echipată să înțeleagă consecințele hiperindividualismului și modelului economic promovat până nu de mult. Drept consecință, la nivel discursiv, nu au reușit să mai producă o narațiune mobilizatoare care să justifice calea actuală ori să propună un nou model acceptat de o majoritate a populației. În politica externă, pentru acești intelectuali și politicieni, Marius Ghincea propune termenul de „continuiști“. Continuismul care domină încă spectrul politic își dă, probabil, ultima suflare, în toate domeniile în care este prezent. Rezultatul este o Românie fără direcție, fără plan, fără un discurs mobilizator, generator de coeziune socială, fundamentat pe o serie de principii și valori relevante pentru epoca care se naște.
Din rândurile acestei elite provine și Nicușor Dan, care a câștigat alegerile în 2025 nu printr-un discurs sau idei noi, ci pe fondul fricii față de o variantă pe care România nu este încă gata să o accepte – cea propusă de polul postliberal. Nicușor Dan este produsul intelectual al unei societăți în tranziție și al unui proiect de țară bine conturat. Perioada care l-a format pe Președinte, dar și pe mulți din actuala elită politică „reformistă“ (USR sau Ilie Bolojan) era începutul unei „mari transformări“, o perioadă pe care Mark Blyth ar descrie-o ca fiind rezultatul prăbușirii unui model de dezvoltare și al căutării de idei pentru alte viziuni mobilizatoare. În anii ’90, calea de urmat era clară: reforme de piață, democrație liberală, aderare la UE și NATO. Consensul (neoliberal) de la Washington, cum mai era el numit, era împachetat și gata de aplicat în țările dornice din Europa Centrală și de Est – rezultatul a peste cinci decenii de conferințe, think-tankuri, institute de cercetare, universități vestice organizate de discipolii lui Hayek, ai lui von Mises și ai Societății Mont Pèlerin. Revenind în 2026, ne aflăm într-un alt moment de mare transformare în care ideile schițate de-a lungul unor decenii și apoi aplicate altor câtorva nu mai pot răspunde nevoilor actuale. Acesta este cazul globalizării, al liber-arbitrului, al ordinii bazate pe reguli, dar și al statului mic și neintervenționist. Îndeplinind cu brio obiectivele stabilite în anii ’90, elita formată în aceste vechi sisteme de idei vede astăzi ca plan de țară doar PNRR-ul și, în general, aducerea fondurilor europene în țară (nu contează cum vor fi cheltuite, important e să intre), aderarea la OCDE, anticorupția ca generator de bunăstare. Primele sunt, din păcate pentru continuiști, doar proiecte tehnice, pe termen scurt și cu date de expirare anul acesta sau în următorii ani, iar cele din urmă – fie polarizante, fie asociate cu lupta anticomunistă care nu mai este de actualitate – nu pot mobiliza sau contribui la coeziunea socială. Însă acestea nu sunt planuri de țară, care să poată pune partidele și societatea la aceeași masă.
Azi, singurii care mai sunt în stare să impună idei noi în spațiul public sunt „bastarzii lui Hayek“, cum numește Quinn Slobodian dreapta radicală populistă. AUR și-a deschis un institut de formare de cadre numit „Titu Maiorescu“, sub oblăduirea lui Dan Dungaciu – cu poziții văzute de o parte a presei drept pro-ruse –, organizează conferințe cu reprezentanți ai mișcării MAGA din lume, propune reorientarea politicii externe a României și multe altele. Rămâne de văzut dacă sunt consecvenți și onești în ceea ce privește planul de a da naștere, alături de rețeaua MAGA, unei societăți „suverane“ care nu mai aderă la principiile democrației liberale, dar intenția este acolo.
Ce ne rămâne nouă de făcut – românilor care nu împărtășesc valorile și viziunea așa-zis „suveranistă“ ori „postliberală“ a unor oameni precum Simion, Dungaciu, Lavric, Peiu sau Tîrziu? Trebuie să propunem un nou proiect de țară, care să fie atractiv nu doar pentru elitele cosmopolite din marile orașe, care-și permit cafea de specialitate la 20 de lei ceașca, ci și pentru România uitată, pentru locuitorii satelor și ai orașelor mici, care merită prosperitate, siguranță economică și merită mai ales să fie ascultați. Din punctul nostru de vedere, printre coordonatele acestui nou proiect de țară ar trebui să se numere și următoarele:
În primul rând, orice plan de țară credibil trebuie să se concentreze pe realizarea unui nou contract social axat pe reducerea inegalităților regionale din România. Țara noastră are printre cele mai mari inegalități din Uniunea Europeană, măsurate ca decalaje de PIB/capita. Integrarea europeană a funcționat doar pentru o parte a României, iar asta se vede inclusiv în sondaje și din zonele de unde candidații dreptei radicale adună cele mai multe voturi. Deși datele vorbesc aproape de la sine, ideea că există pierzători ai tranziției în România este uneori uluitoare pentru elitele marilor orașe, care au acumulat mult și au auzit exclusiv narațiunea creșterii economice fără precedent a României, fără să se uite la localizarea acestei creșteri. Totodată, modelul de creștere bazat pe consum a dus la deficite duble, bugetar și comercial, și trebuie înlocuit într-un fel care să țină cont de imperativul reducerii inegalităților.
A doua componentă a planului de țară pe care îl propunem este suveranitatea. Termenul trebuie luat înapoi de la demagogii care îl folosesc azi. A fi suveran înseamnă a-ți asuma responsabilitatea în niște domenii-cheie precum apărarea națională și politica externă. Suveranitatea, în lumea de azi, se menține și se sporește prin apartenența la Uniunea Europeană. România, a șasea cea mai mare țară din Uniunea Europeană din punctul de vedere al populației, trebuie să se facă indispensabilă tuturor deciziilor europene. Românii își doresc demnitate națională, inclusiv pe scena europeană și internațională. Asta presupune proiectarea influenței noastre în Republica Moldova, Balcanii de Vest, și în regiunea Mării Negre, coordonarea cu partenerii europeni și renunțarea la iluzia că alții ne vor mai apăra.
România nu poate continua fără coeziune socială, fără un plan de țară, fără o narațiune coerentă și pozitivă despre viitorul nostru; singura opțiune a celor deziluzionați rămâne revolta totală, etnonaționalistă și antidemocratică a unor grupuri sinistre. Așadar, la vremuri noi, idei noi.
Imaginea reprezentativă:
Aldo Rossi, Gianni Braghieri,
Cemetery of San Catoldo Modena, Italy Elevation Study, 1971
