De multe ori, observăm că atunci când personaje din spații altminteri incompatibile se intersectează în literatură și film, comunicarea dintre ele nu este neapărat afectată de lipsa unei limbi comune. Dacă o astfel de situație ar avea loc în realitate, cei implicați ar încerca să găsească traducători sau un mijloc de a-și descifra reciproc limbile/mesajele.
În literatură și film însă, cititorul/spectatorul este de obicei scutit de bucătăria acestei descifrări pentru că intră în vigoare un pact traductologic – așa numita translation convention din producțiile fantasy și SF. Grație acesteia, vorbitorii se pot înțelege între ei indiferent de spațiul lingvistic din care provin, iar cititorul/spectatorul le poate urmări schimbul de replici în limba sa proprie. Și astfel povestea merge mai departe.
The translation convention este o tehnică narativă convențională care funcționează fără probleme, în baza a ceea ce Coleridge numea the willing suspension of disbelief, suspendarea sau reprimarea benevolă a gândirii critice și a reflexelor logice, de dragul cursivității poveștii. The willing suspension of disbelief este o complicitate tacită și instinctivă a receptorului cu povestitorul. Faptul că funcționează spontan se datorează, cred, și exersării ei asidue încă din copilărie. În copilăria mea, de pildă, formula – magică, aș numi-o – „ziceam că“ sau „ne făceam că“ era preludiul infailibil al multora din jocurile noastre, la care participanții aderau automat. Poate că de aceea nici azi nu mi se pare o impietate naratologică să întâlnesc într-o ficțiune personaje din galaxii diferite înțelegându-se firesc, fără a beneficia de o altă limbă de contact, deși limbile lor ar trebui să le fie reciproc incomprehensibile.
Uneori autorul se simte obligat să pareze proleptic eventualele obiecții ale cititorului. În Cartea cu Apolodor, Gellu Naum ambalează „pactul traductologic“ într-o explicație „verosimilă“, justificând ironic absența unui interpret în dialogul dintre maimuțica îndrăgostită și Apolodor: „Apoi aceeași maimuțică –/ De data asta fără frică,/ Dar cu sfială și mai multă –/ Îl întrebă cum se numește,/ (Ca orișice persoană cultă,/ Vorbea, firește, românește.).“ Un comentariu la fel de ironic la adresa „pactului traductologic“ apare și în The Simpsons, unde faptul că extratereștrii Kang și Kodos, doi cefalopozi de pe planeta Rigel VII, înțeleg fără probleme limba engleză și sunt la rândul lor înțeleși de vorbitorii acesteia când vorbesc limba rigeliană, este pus pe seama unei „uluitoare coincidențe“.
Uneori limba extraterestră nu e atât neinteligibilă, cât inaudibilă, ca în povestea lui Dr. Seuss Horton Hears a Who (1954). De ce elefantul Horton este singura ființă din junglă care aude apelul minusculei civilizații Who, care populează un fir de praf, nu ni se spune. Nu ni se spune nici cum îl înțelege. Dar aflând că locuitorii microplanetei sunt în pericol, se implică trup și suflet în salvarea lor, spre iritarea celorlalți rezidenți ai junglei, adepți fanatici ai convingerii că ceea ce nu se vede/aude nu există. În baza acestei convingeri, sunt pe cale să distrugă presupusa civilizație Who, până când un sunet de acolo ajunge la ei și i se alătură lui Horton, care declarase din capul locului că A person’s a person, no matter how small. Ceea ce poate servi și ca argument în disputa traductologică despre „limbi mari“ și „limbi mici“.
Literatura SF „serioasă“ nu ezită să abordeze problema traducerii unor limbi ai căror vorbitori, intrați în contact pentru prima oară, provin de pe planete sau din sisteme solare diferite. Odată cu evoluția genului, toposul limbilor extraterestre a cunoscut abordări tot mai complexe, sfârșind prin a deveni, cum vom vedea, o temă principală.
Într-una din primele creații SF românești, romanul „astronomic“ al lui Henric Stahl Un român în Lună (1914), românul ajuns pe Lună într-o navă de construcție proprie întâlnește un marțian care poate comunica doar telepatic cu locuitorii planetei sale. Incapabil să intre pe lungimea de undă a marțianului, ca să aibă și el cu cine schimba o vorbă, românul se plictisește. Și atunci îi predă rapid marțianului câteva „lecții de românește“. Iar marțianul, posesor al unei inteligențe superioare, își însușește la fel de rapid româna și o vorbește fluent, deși nu prea reușește să pronunțe vocalele, înlocuindu-le sistematic cu sunetul „î“ (ceea ce produce un splendid efect de înstrăinare). Despre limba marțianului, în schimb, nu aflăm mare lucru.
Pionierul componentei lingvistice în SF, care încearcă să imagineze metodic o limbă până atunci inexistentă, pare a fi Percy Greg. Protagonistul romanului său Across the Zodiac (1880) învață limba marțienilor (Martial) pe planeta ei de origine și ne asigură că efortul e minim, întrucât marțiala e o limbă „construită (constructed!) pe principii clare și bine definite“. Capitolul V al cărții, „Limbă, legi și viață“, debutează cu o introducere amplă și bogată în exemple în sistemul limbii marțiale.
O altă tentativă literară de descriere și mai timpurie a unei limbi construite se înregistrează în cartea lui Francis Godwin The Man in the Moone, apărută pe la sfârșitul anilor 1620. Cartea suscită și azi interesul specialiștilor, printre altele pentru teoriile lingvistice pe care le formulează când descrie limba lunarienilor, care constă nu atât din litere și cuvinte, cât din „melodii și sunete ciudate“. Ceea ce nu-l împiedică pe protagonist să și-o însușească în două luni, dar îl scutește să furnizeze prea multe detalii tehnice.
Cartea lui Brian Aldiss The Interpreter (1960) e printre primele în care traducerea, mai precis traducătorul (interpretul), ocupă un loc central. În secțiuni mari din carte, discuțiile au loc exclusiv între nuli, membri ai civilizației partussiene, sub a căror ocupație se află Terra (alături de alte patru milioane de alte civilizații). Când vorbesc între ei, evident, în engleză sau în limbile terestre în care a fost tradusă cartea lui Aldiss, nulii par să nu aibă reticențe în a folosi noțiuni și concepte culturale terestre, de care teoretic nu au de unde să știe. De exemplu nu au nicio problemă să eticheteze o atitudine ca „donquijotească“ (quixotic) sau să recurgă la unități de măsură terestre. Iar cititorul nu are nicio problemă să urmărească dialogul.
Nulii refuză din principiu să învețe limba supușilor, dar recrutează dintre reprezentanții acestora interpreți pe care îi instruiesc să le vorbească limba. Protagonistul cărții, interpretul Garry Towler, vorbește în relație cu această practică despre „avantajul de a avea un inamic suficient de prost încât să refuze să învețe limba victimelor sale, ceea ce îl face dependent chiar de aceste victime“. Comentariul lui Towler anticipează observația traductologului André Lefevere, care sublinia că orice traducere este o rescriere, iar orice situație de rescriere este o chestiune de ideologie și putere, pentru că tot ce scriem/enunțăm încorporează viziunea noastră asupra vieții, ideologia noastră și cine suntem ca persoane[1].
Dar cum își vorbesc nulii propria limbă rămâne un mister – gura lor este ascunsă, împreună cu urechile și nasul sub cele trei brațe dispuse în jurul imensului lor corp cilindric (un nul cântărește o tonă și are trei picioare, ceea ce îl face, consideră el, net superior raselor bipede). Expunerea orificiilor de sub brațe este considerată un sacrilegiu. Ochii, în număr de trei, sunt în schimb la vedere, deasupra cilindrului, în vârful unor tentacule extrem de mobile. Important e că se înțeleg cu pământenii versați în limba partussiană (există și o versiune simplificată a ei) și că îi pot urmări pe interpreți când traduc din limba terestră, de obicei engleza, în limba ocupantului. Ocupanții sunt dependenți de aceste traduceri. Dar trebuie să facă eforturi să nu se lase distrași de spectacolul „obscen“ al gurii interpretului. Asta în cazul nulilor onorabili. Un nul pervers, de pildă, își forțează menajera să-i recite versuri în limba ei (civilizația partussiană nu cunoaște poezia) doar pentru a se lăsa excitat de mișcările părții vizibile a aparatului ei fono-articulator.
La fel ca pământenii, nulii comunică și non-verbal. Baletul complex al ochilor lor tentaculari poate fi extrem de grăitor, ca și poziția și paleta cromatică a crestelor cu care li se termină cilindrul corpului. Brațele semnalizează și ele asiduu – trei brațe parțial ridicate semnifică, de pildă, „un zâmbet ironic“, dar sunt și situații în care nulii „zâmbesc pe sub braț“. „Pe sub mustață“ am zice noi?
Cei mai evoluați dintre nuli sunt conștienți că percepția lor „tripedă“ asupra vieții bipede, deși superioară, este fatalmente incompletă, ceea ce îi face și mai dependenți de interpreți. Iar când interpreții vorbesc din proprie inițiativă partussiana între ei, recunosc că li se alterează percepția realității, ca și cum ar fi „translatați într-un alt plan“.
Deși protagonistul e traducător, implicațiile traductologice nu sunt elaborate în carte – și asta nici nu e miza ei. Dar Aldiss jonglează aici cu virtuozitate și ironie cu convenția traductologică, nu o dată chiar depășindu-i limitele.
Sunt însă cazuri de literatură SF în care nu atât traducătorul cât traducerea intergalactică devine personaj literar – generează acțiune, emite dialog, declanșează intrigă, interacționează cu celelalte personaje, evoluează sub imperiul conflictului și tinde să rezolve tensiunea narativă într-un deznodământ care îi reconfirmă ei, traducerii ca personaj, statutul, în condițiile unui nou echilibru. Iar plotul se desfășoară în deplin acord cu preceptele traductologice în vigoare, pe care le încorporează în virtutea aceleiași willing suspension of disbelief. Pentru că, după cum spun Gerrig și Allbittron[2], cititorului i se cere în diverse ocazii să proceseze o reprezentare mentală a unui individ despre care deține doar informații intermediate de text. Aceste constrângeri informaționale generează procese cognitive independente de un context literar. Când informația literară interacționează cu aceste procese nonliterare, cititorul participă activ la construcția operei literare și, implicit, la construcția personajelor literare – ceea ce ne îndreptățește să percep și limbile inventate ca pe niște personaje literare. Studiul celor doi reiterează faptul că în aproape toate operele literare „se întâmplă ceva“. Iar ce se întâmplă este cauzat de agenți umani sau non umani – personajele – stând la baza cauzalității care tensionează firul narativ.
James Phelan, în introducerea sa la Reading People, Reading Plots. Character, Progression and the Interpretation of Narrative (The University of Chicago Press, 1989), observă că a fi personaj literar înseamnă a fi parțial artificial. Iar a percepe un personaj înseamnă a fi conștient că acesta – he/she/it, spune autorul – este un construct – exact ca limbile care devin personaje în operele traductologice SF despre care voi vorbi mai jos. Numărul lor e mare, dar mă voi referi doar la trei dintre ele, care tratează tema pe cât de generos, pe atât de explicit.
În cartea sa din 1986 Triad, Sheila Finch folosește termenul xenolinguist pentru a se referi la traducătorii însărcinați cu descifrarea limbilor extraterestre. În „Breasla xenolingviștilor“ (The Guild of Xenolinguists, Golden Gryphon Press, 2007) autoarea combină o serie de proze scurte unde încapsulează episoade de comunicare intergalactică, în care însuși actul traducerii capătă statut de personaj, subsumându-și atât personajele narațiunii, cât și acțiunile lor. Breasla a fost înființată pe Terra pe la mijlocul secolului 22, după contactul cu o civilizație din Brațul Orion-Lebăda. O echipă de lingviști, neurolingviști, etnologi și IT-iști pun bazele breslei, însărcinate cu pregătirea xenolingviștilor pentru contactul cu civilizațiile extraterestre și studierea în teren a limbilor acestora. Ulterior breasla, funcționând mai degrabă ca un ordin monastic, asigură servicii de interpretariat în activitățile comerciale și de colonizare, ajungând peste secole „colonizeze“ traductologic galaxia și să fie solicitată de civilizații fără nicio legătură cu Terra. Cele mai importante legi ale breslei sunt: (1) nu lăsa niciodată emoția să coloreze interfața traducerii și (2) nu judeca niciodată mesajul, nici sursa lui. Legile și principiile breslei amintesc de legile roboticii trasate de Asimov. Aplicarea/respectarea lor în teren de către lingsteri (xenolingviștii) generează însă tot felul de contradicții, iar rezolvarea lor – lingsterii nu se abat niciodată de la normele etice, teoretice și tehnice ale breslei – generează, la rândul ei, atât povestea cât și o lecție universală de traductologie. Pe lângă vastele cunoștințe lingvistice dobândite pe parcursul unui noviciat îndelungat, lingsterul este dotat și cu o trusă de teren, din care alege tipul și cantitatea de substanțe cu care-și stimulează funcțiile cerebrale pentru a accesa „interfața“ (zona de contact dintre două limbi, dintre care una necunoscută). După accesarea interfeței poate descifra cu mai multă acurateță un mesaj complex. Însă pe parcursul procesului trebuie să rămână calm, golit de emoții – doar un canal pentru comunicare prin care curg limba și mesajele primite/transmise. Nu comentează, nu judecă, nu reacționează la aspectele „incomode“ ale mesajului – vezi legea (1) a breslei. Telepatia e tabu, pentru că e contaminată de emoție (care duce la pierderea controlului). În final, un computer furnizează datele necesare direct în creier, printr-un link montat în craniul lingsterului. Datele se referă exclusiv la contextual limbii, pentru că lingsterul e imparțial. Xenolingviștii breslei sunt perfect neutri: servesc deopotrivă „monstrul și sfântul“, nu judecă mesajul/expeditorul/cauza – vezi legea (2). Dar în teren se constată nu o dată că, fără emoție, comunicarea e condamnată la superficialitate: the heart must open, as well as the ear, constată o xenolingvistă de a cărei traducere depinde viața unei întregi civilizații. Și reușește să-și strunească „legal“ emoția, strecurând-o în parametrii de traducere fără a deregla procesul. Astfel de lucruri sunt posibile în virtutea unei alte legi, enunțate discret într-o altă povestire din volum – Roaring Ground. Acolo este introdusă noțiunea de bionecesitate, nevoia unui organism inteligent de a-și controla mediul înconjurător prin atribuirea de simboluri obiectelor și prin manipularea acestor simboluri în funcție de un set strict de reguli care guvernează jocul obiectelor, cauzelor și scopurilor – pentru că fiziologia și mediul afectează percepția asupra lumii.
Într-un roman traductologic mai recent, Ann Leckie, Translation State (2023), limba reflectă tranșant și captivant diferența față de noțiunile, conceptele, realitățile cu care suntem obișnuiți, „înstrăinând“ discursul suficient cât să-l facă verosimil la nivel extraterestru, fără a-l face însă imposibil de urmărit. De astă dată perspectiva traductologică aparține (încă funcționează, deși lax, convenția traductologică) extratereștrilor. Civilizația Presger folosește Traducătorii (cu literă mare!) pentru a putea comunica cu oamenii. Iar în acest proces, Traducătorii capătă statut uman. Problema e că la Presgeri individualitatea este percepută în termeni diferiți de cei ai oamenilor. Un Traducător adult, de pildă, poate avea corpuri multiple, utilizate simultan de o singură minte. Legile bionecesității din „Breasla xenolingviștilor“ se manifestă și aici, deși nu sunt enunțate ca atare, și e spectaculos să urmărim cum evoluează traducerea în virtutea lor, devenind personaj de sine stătător.
Un fenomen traductologic la fel de alambicat se întâlnește și în romanul lui China Miéville Embassy Town (2011), unde oamenii conviețuiesc pe planeta Arieka cu bizara populație locală – „gazdele“. Aceștia au două guri, câte una la fiecare extremitate, prin care scot simultan sunete diferite, care nu au sens decât în tandem. Poftim de tradu! Când oamenii încearcă să reproducă sunetele sintetic, cu ajutorul aparatelor, „gazdele“ nu disting niciun sens, pentru că nu percep în spatele lor o minte, un generator rațional, care să funcționeze în virtutea bionecesității. Și atunci oamenii produc „ambasadorii“, gemeni modificați genetic pentru a putea vorbi limba „gazdelor“, care cere ca vorbitorul să enunțe două cuvinte (diferite!) simultan. Ambasadorii vorbesc așadar cu două guri și o singură minte, creierele (și experiențele) lor fiind sincronizate genetic. Dar când sosește un nou ambasador care poate vorbi limba gazdelor fără să fi fost modificat genetic, discursul lui virusează „gazdele“, făcându-le dependente de el printr-o subtilă modificare a fibrei bionecesității. Din nou, traducerea intergalactică se impune ca personaj…
Acestea sunt doar câteva episoade dintr-o odisee spațială traductologică în care figurează „limbi construite“ (conlangs). Dar limbile artificiale (artlangs, auxlangs etc.) apar și în alte genuri literare, fantasy, de pildă, în proiecte cum ar fi Esperanto, volapuc etc., sau pur și simplu în limbaje poetice sau mistice inventate, de la poeziile în limba spargă ale Ninei Cassian la lingua ignota în care Sfânta Hildegard von Bingen vorbea cu Dumnezeu. Dar acestea nu necesită neapărat traducere… Site-ul Berlitz oferă chiar un kit cu ajutorul căruia orice doritor își poate confecționa limba artificială dorită (din care eventual să și traducă).
Un excelent studiu al Ancăi Chiorean[3] inventariază limbile ficționale create de autorii avangardei românești (și nu numai) în contextul limbilor artificiale și evaluează gradul lor de (ne)traductibilitate. Iar antologia exhaustivă alcătuită de Jed Rasula și Steve McCaffery, Imagining Language[4], pare să nu lase pe dinafară niciuna dintre limbile artificiale create până la apariția ei. În acest ritm, cele aproximativ 7000 de limbi vorbite pe Terra ar putea fi egalate curând de numărul limbilor inventate cu diverse scopuri de locuitorii Terrei – bionecesitatea nu cruță.
[1] André Lefevere, Translation, Rewriting, and the Manipulation of Literary Fame, London/New York, Routledge, 1992, p. 151.
[2] Gerrig, Richard J., and David W. Allbritton. “The Construction of Literary Character: A View from Cognitive Psychology.” Style, vol. 24, no. 3, 1990, pp. 380–91. http://www.jstor.org/stable/42945868.
[3] Chiorean, Anca. “The Vernaculars of No One, Really. The (Un?)Translatable Fictional Languages”. Metacritic Journal for Comparative Studies and Theory 7.2 (2021). Doi: https://doi.org/10.24193/mjcst.2021.12.08
[4] Jed Rasula, Steve McCaffery, Imagining Language. An Anthology, The MIT Press, Cambridge, MA., 1998.
Imagine reprezentativă: The Temptation of Saint Anthony, 1945, Max Ernst
