Încep ex abrupto prin a spune că albumul Familia Bednarik în arta românească este o realizare de excepție. Monumentalul volum, apărut în 2020 la Editura Vellant și semnat de Beatrice Bednarik și Alexandru Davidian, impresionează prin cantitatea și calitatea informației, fiind o construcție vastă, formată din patru cărți, o cronologie a familiei Bednarik și două anexe, una cu extrase din cataloagele expozițiilor personale din țară și străinătate ale pictorului Ignat Bednarik, cealaltă cu documente fotografice din arhiva familiei Bednarik, toate acestea prefațate de o notă explicativă a lui Alexandru Davidian.
Cartea I, Contribuții la studiul evoluției artei românești din primele decenii ale secolului XX (Viața și opera acuarelistului Ignat Bednarik), reprezintă monografia dedicată lui Ignat Bednarik de Beatrice Bednarik, prezentată mai întâi ca teză de doctorat, în 1978, apoi în volum, dar fragmentar, la Editura Meridiane, în 1987. În ediția de la Vellant, cartea este îmbogățită substanțial.
Ignat Bednarik s-a născut la Orșova, în data de 8 martie 1882, dintr-un tată morav, croitor de dame, și o mamă cehoaică. În liceu este prieten cu Lascăr Vorel, despre care, în amintirile sale, scrie: „Acest tânăr, un foarte mare talent, cum poate numai la un secol se naște câte unul, a murit prea devreme la München“. Spre deosebire de Vorel, Bednarik întâmpină mari dificultăți materiale. Despre perioada de la Belle Arte, unde este elevul lui Ion Georgescu, notează: „foame, lipsuri de tot felul“. Printre colegii săi se numără Jean Steriade („De câte ori nu m-a ajutat el cu câte 1 leu sau 2“), Camil Ressu, Brâncuși… În 1900 pleacă la Viena, unde frecventează sporadic Academia de Arte Frumoase și vizitează marile muzee și colecții, dar se descurcă cu greu („trăiam numai din lapte și pâine“), devenind un „schelet ambulant“. Când este înștiințat că tatăl lui, aflat în Bulgaria, a murit, vopsește uși și giurgiuvele de geamuri ca să adune banii necesari călătoriei. Locuiește o vreme la Sofia, unde între 1906 și 1908 este funcționar la Societatea de Asigurări Balkan. În 1908 se căsătorește, la București, cu Elena Barabas. După ce o vară și-o iarnă lucrează ca funcționar la Societatea Gallo-Română din Buștenari, timp în care colaborează la revista Furnica, în vara lui 1909 pleacă împreună cu soția la München. Se înscrie la Kunstgewerbeschule (Școala de Arte Decorative). Este atras de arta nouă, Jugendstil, și este influențat de Arnold Böcklin și Franz von Stuck. Execută frontispiciul ziarului münchenez Der freie Landesbote. După aproximativ doi ani, se întoarce la București. Se angajează la firma Portois & Fix ca desenator și acuarelist pentru arhitectura de interior. Lucrează apoi ca maestru de desen la o Școală de Artă Decorativă. În 1914 expune pentru prima oară, la „Expoziția oficială a artiștilor în viață“, participând cu patru acuarele, astăzi pierdute. În 1915 intră în gruparea Cenaclului Idealist, inițiat, sub influența poetului simbolist Alexandru Macedonski, de sculptorul Alexandru Severin. În decembrie 1915 expune, împreună cu Sofronie Constantinescu și Horia Boambă, la Ateneu. Apar numeroase cronici în care îi este lăudat talentul. În martie 1916 participă (cu o singură lucrare, în peniță, „Spiritul triumfă“, astăzi pierdută) la expoziția asociației „Tinerimea Artistică“, pentru ca în luna aprilie a aceluiași an să fie inclus în Expoziția Generală de la Galeriile L’Independence Roumaine, alături de artiști precum Artachino, Marius Bunescu, Ștefan Dimitrescu, Samuel Mützner, Petrașcu, Tonitza, Vermont… Celor șase lucrări pe care Bednarik le-a expus cu această ocazie li s-a pierdut urma. Tot în 1916, în luna mai, expune la Salonul Oficial. Este apoi mobilizat la Iași, la Serviciul Geografic, unde lucrează ca gravor la Serviciul Geografic al Marelui Cartier, întâi ca soldat, pe urmă ca ofițer. Soția rămâne la București pentru a avea grijă de copilul lor, un băiețel. Acum, în timpul Primului Război Mondial, renunță la tema nostalgiei și a reveriei pentru a produce grafică militantă. Găsesc că aceasta este etapa cea mai interesantă a operei sale. Bednarik își cunoștea foarte bine meseria, dar, vorba lui Tonitza, ochiul său fusese prea pozitiv. Caracterul idilic, edulcorat al lucrărilor sale este înlocuit de o vigoare și pe alocuri chiar îndrăzneală pe care Bednarik nu le mai atinsese și pe care, după terminarea războiului, nici nu le va mai atinge. Lucrări precum „Apariția Zeppelin[-ului] (1916), „Exantematicii“ (Socola, februarie 1917), „În refacere. Deparazitarea“ (Iași, 1917), „La despăduchere“ (Iași, 12 mai 1917), „Muncitori citind ziarul“ (Iași, 1917), „Lupta pentru steag“ (Iași, 1917), „[A doua] Mobilizare la Iași“ (iunie 1918), „Sovietele soldățești omorându-și ofițerii“ (I, II și III, 1918) reflectă acest lucru. În noiembrie 1918 revine la București. În 1920, într-o expoziție personală, expune „1917!“, despre care, în 1962, în revista Arta Plastică, Petru Comarnescu scrie că este „o foarte importantă compoziție în acuarelă“. În 1928 expune la New York. Este lăudat în New York Times și New York Herald Tribune. În 1930 participă la Salonul Ateneului Român, în 1931 la Salonul de Toamnă. Urmează declinul. Problemele financiare sunt tot mai complicate, iar vederea începe să-i slăbească și nu mai poate lucra decât cu mari eforturi. Participă la Saloane cu lucrări vechi. În 1939 îi moare soția. După 1947 își mai poate folosi doar un ochi. După 1954 nu mai poate lucra deloc. În 1961 își pierde pentru a doua oară vederea, de data aceasta definitiv. Moare în martie 1963.
În Cartea a II-a, intitulată Ignat Bednarik. Un capitol necunoscut. Lucrări din perioada 1933-1937, Alexandru Davidian, beneficiind de avantajul de a scrie în vremuri de libertate, realizează un bine conturat portret al celui care a fost Ignat Bednarik. Din paginile pe care Davidian i le-a dedicat, Ignat Bednarik reiese ca un om de o moralitate exemplară și un artist întru totul stăpân pe mijloacele sale de exprimare. Din perioada discutată în Cartea a II-a am reținut mai ales două superbe acuarele, În familie (către 1936), o minunată scenă cu soția (Elena) și fiica (Beatrice), și Cactus înflorit (1935), poate lucrarea mea favorită de la Ignat Bednarik. Dacă ar fi totuși să-i reproșez ceva lui Davidian, ar fi faptul că atunci când scrie despre creația creștină a lui Bednarik nu folosește un ton neutru, retorica sa deplasându-se dinspre cea a criticului către cea a credinciosului, ca de exemplu în această frază: „pictorul invocă inalterabila tradiție transmisă cu seninătate din vremuri îndepărtate către veșnicie, precum candela mereu aprinsă a nepieritoarei lumini care este Iisus Cristos“ (p. 223).
În Cartea a III-a, Elena Bednarik. Incursiune în viața și opera unei idealiste. O femeie și artistă aparte din perioada interbelică, Davidian se dovedește a fi același exigent și inspirat „cronicar“. Elena Bednarik s-a născut și a copilărit la București, alături de mamă (croitoreasă, dar și proprietara unor camere moștenite în strada 13 Septembrie nr. 77) și frate (care avea să ajungă un respectat constructor de mese de biliard). În anul 1900 se înscrie la Belle Arte, la doar cinci ani după înființarea Secțiunii Domnișoarelor. I-a avut profesori pe G.D. Mirea, care era și director, Dimitrie Serafim și Ipolit Strâmbu. Despre Mirea, colega sa Claudia Millian notează în Cartea mea de aduceri aminte ceva interesant și în același timp amuzant: „Domnul director, de obicei, ne ia cărbunele din mână și peste desenul nostru trasează meridiane peste meridiane, o ciudată serie de schele, care se urcă și se coboară, într-un amestec amețitor de linii și de intenții. Și pe urmă ne lasă încurcate“. Între 1909 și 1912 studiază la Școala Regală de Arte Decorative din München. În 1913 deschide la București, împreună cu soțul ei, Bazarul Artistic Bednarik (numit și Academia de Arte decorative a soților Bednarik), care funcționează atât ca magazin și galerie de artă, cât și ca atelier deschis și academie de artă. În perioada 1916-1918, pe când Bucureștiul era ocupat de nemți, iar soțul era mobilizat la Iași, a reușit să împiedice prădarea Bazarului doar pentru că era „o mare vorbitoare a limbii germane“ (p. 254). Citea Goethe, Schiller, Tagore, Omar Khayyam, Romain Roland… A militat pentru emanciparea femeii, numărându-se printre colaboratorii revistei Drepturile Femeii, condusă de prietena sa Eugenia de Reuss-Ianculescu. Moare în februarie 1939, se pare că din cauza unei probleme de sănătate (nu ni se spune chiar limpede acest lucru, iar poezia „Un an s’a scurs“, scrisă de soțul ei și care începe cu versurile „Un an s’a scurs de când ne-ai părăsit, / Pe aripi de văpăi și în grozave chinuri“, sporește misterul).
În Cartea a IV-a, Beatrice Bednarik. Slalom obligatoriu prin istorie. În numele tatălui, al mamei și al artei, Alexandru Davidian ne prezintă cu același talent viața fiicei lui Ignat și al Elenei Bednarik, Beatrice, de asemenea o artistă interesantă, dar și muzeografă de vârf. A studiat la Școala „Iulia Hasdeu“, pe urmă la Institutul „Sfânta Maria“, alegând apoi, în mod surprinzător, Facultatea de Drept. În 1945, de teama represaliilor comuniste (tatăl, acum bolnav, o admirase pe Regina Maria, pentru care executase mai multe lucrări), devine membru de partid. Începând cu anul 1951, vreme de aproape trei decenii, lucrează la Muzeul Național de Artă, la Galeria de Artă Universală, fiind mai întâi îndrumător, apoi cercetător, pentru ca în final să ajungă muzeograf. Alături de colegele sale, a salvat de la topire sculptura Monseniorului Ghika, operă a lui Gheorghe Anghel, rebotezând-o „Cărturarul“. A organizat mai multe expoziții remarcabile și a publicat mai multe studii, printre care o admirabilă monografie a lui Ștefan Dimitrescu. În 1955 se înscrie la Institutul „Nicolae Grigorescu“ din București. În 1956 a organizat o expoziție dedicată tatălui său. A fost primită în Société de l’Histoire de l’Art Français, din Franța, și în Rüdiger an der Heiden, din Germania. Dintre lucrările ei de artă se remarcă autoportretele (1940, 1946, 1951, 1982), un Peisaj din Mogoșoaia (1979), Statuia Afroditei pe Valea Oltului, la Călimănești (1950), Defileul Oltului (1953), Cap Aurora (1976)…
Chiar dacă nu cred că vreunul dintre cei trei Bednarik ar putea ajunge printre artiștii de prim rang ai României, un album precum Familia Bednarik în arta românească e o piesă foarte utilă pentru cei care vor să cunoască mai bine tumultuoasa viață artistică de la noi și manifestările artei românești.
Imagine: Triptych, Ignat Bednarik
