Familia e un om de zăpadă

Start

Deschide ochii și ascultă cu atenție. Niciun zgomot. E o liniște perfectă. Se dă jos din pat, fără să mai lenevească, așa cum îi place după-amiaza. Fuge la baie, se spală rapid și intră zâmbind în bucătărie, unde maică-sa stă la geam și fumează.

― Mai e mult până la șapte?

― Două ore. Puțin, răspunde femeia și fumul expirat desenează niște tumbe prin aer.

― Abia aștept, mamă, abia așteeeept!

Se urcă și el pe scaun, să vadă mai bine afară, și rămân așa, nemișcați, privind zăpada care a albit deja parcul din spatele blocului.

― Ieșim să facem un om de…, dar nu apucă să spună mai mult pentru că maică-sii îi sună telefonul.

― Nu, îți dai seama că nu i-am spus! N-are sens, pe bune, oricum neagă! Sau, și mai nasol, nu zice nimic. Mă face cu nervii… Da. Nu, mă, lucrurile sunt clare. Petrecerea? În seara asta. Mihnea e bucuros, săracu’, s-a plictisit de stat în casă.

Vorbește și se plimbă, uneori îl mângâie pe cap, apoi duce mâna la gură și îi face semn să tacă. Ar mânca ceva, ar vorbi cu ea despre cadourile pe care le vrea de la Moș, dar în frigider nu e nimic și nici nu îndrăznește s-o întrerupă. Iese din bucătărie și se-ntoarce la el în cameră. Plictisitoooor! Deschide tableta și caută un film.

Super Monsters, Micii ponei, Hilda, trece repede peste, Miraculos, Patrula cățelușilor, da! De ăsta nu se satură niciodată.

Bun venit în Golful aventurilor!

Dar imediat aude cheia răsucită în ușa de la intrare, urmată de bătaia și de sunetul scurt al soneriei, și fuge în hol.

― Ți-am zis să nu mai lași cheia-n ușă, mormăie bărbatul în timp ce se descalță, da’ tu nu, faci numa’ cum vrei!

Femeia se uită mirată, iar el, deși încruntat, o cuprinde și o ține strâns la piept, câteva secunde, după care, adulmecând aerul, zice, fără să-i dea drumul:

― Ai început devreme! Azi poți să-mi pui și mie un pahar.

Dacă o strânge prea tare? se gândește și numai ideea asta îl face să tremure puțin și să se repeadă spre ei:

― Mami, tati, azi e petrecerea!

Bărbatul se desprinde din îmbrățișare, face câțiva pași și oftează:

― Nu-mi mai aduce aminte, că n-am niciun chef. O să vină și Petrea, și Lazariuc de la București, Micu de la Cluj, Vasile, toți șefii, îl aude din cealaltă cameră.

― Lasă, că ne descurcăm noi!

― Da, mai ales cu Mihnea, nici trei cuvinte nu putem să legăm ca lumea, că e călare pe noi! Și…

― Vin toți cu copii, ce vrei acum?

― Nu vreau nimic, doar zic. Eu aș sta acasă. Am face ceva de mâncare, am vedea un film…

Simte cum i se umezesc ochii. Bărbatul se uită la ei pe rând, ridică din umeri și intră la baie.

― Fac un duș și vreau să mănânc ceva, ai?

― Găsim.

Nu mai are niciun pic de răbdare. Parcă ar avea furnici în picioare, cum zicea bunică-sa. Urmărește ceasul din hol, mai mult cu frică decât cu speranță, încercând să ghicească din reacțiile ei, dar mai ales ale lui, cum va trece timpul până când vor pleca.

Știe că dacă taică-su se enervează, așa cum a fost cu cheia, sunt puține șanse să nu se certe. Pur și simplu lucrurile vor merge din rău în mai rău. Lui nu-i va plăcea mâncarea, ei i s-ar părea că face pe șeful, așa îi și spun în secret, șefu’. El ar vorbi prea mult la telefon, ea la fel, fiecare în camera lui. Și apoi amândoi ar fuma în bucătărie.

Deocamdată, situația pare calmă. Nu se aude niciun zgomot ciudat, limbile alea de la ceas abia se mișcă, e cu ochii lipiți de ele când îl aude pe taică-su fredonând ceva, iar pe maică-sa o vede îndreptându-se spre dormitor. Și el e încă în pijama și habar n-are ce haine să aleagă. Aleargă spre camera lui, ia rapid ceva din dulap și strigă:

― Sunt buni pantaloni cu tricou?

― Tricou, iarna?

― Da, e cu Ryder, îmi place mie, de ce nu pot?

― E frig, ia un polar și gata!

― Ce polar, că-i cald acolo, nu gândești?

Numai să nu se certe fix acum, mai bine nu mai vrea niciun Ryder, dar iată că vin amândoi în dormitor, chiar se îmbrățișează scurt:

― Hai să ne pregătim, spune taică-su, într-o jumătate de oră plecăm!

Câteva ore mai târziu, îi vine iar să plângă și numai rușinea îi oprește lacrimile să iasă șiroi.

În primul rând, e urât că nimeni de la firma asta nu a aranjat sala și birourile ca de sărbători. E doar un brad mare, cu globuri galbene, într-un colț. Și a primit doar o cutie cu bomboane și o ciocolată, frumos ambalate. Sper că nu e de la Moș asta, i-a spus maică-sii, dar nici ea nu știa. În câteva minute s-a lămurit că nu va mai veni niciun Moș Crăciun. De la ce a zis Mihai. Cică: oricum, cine mai crede în ăsta? Cum adică cine mai crede? Eu! Dar n-a avut curaj să răspundă, doar a râs cu ei.

Și, peste toate astea, nici Maria nu e aici, și numai cu ea se joacă de-a Miraculoșii, de-a Patrula, de-a orice. Maria cu ochi albaștri, mari, mari ca niște bile. Maria pe care îi place să o privească, fără să zică nimic, o să te creadă pămpălău, i-a zis taică-su odată, când i-a povestit despre asta. Mai bine tăcea.

Degeaba a stat geană cu ochii pe ușă și a tresărit la fiecare deschidere; abia mai târziu a auzit pe cineva spunând că Maria e cu părinții ei în Austria, la schi. Da. Asta i-ar plăcea și lui acum. Să fie cu Maria acolo, să fie multă zăpadă, să facă un iglu, să stea ascunși, poate să povestească chestii.

― Ne jucăm de-a v-ați ascunselea? propune cineva.

Cum să te ascunzi în niște locuri pe care nici tu nu le cunoști? se întreabă, ceilalți fug de colo-colo și numai vocea subțire a lui Vlad se aude numărând.

Unde să merg? Și ochii caută de jur împrejur soluții. O vede pe maică-sa într-un grup de femei, vorbește cu voce tare și bea dintr-un pahar cu suc roșu, îl caută și pe taică-su, dar nici urmă de el. O femeie pe care nu o cunoaște îl mângâie pe păr și se scutură imediat.

― Cine nu-i gata, îl iau cu lopataaaa! strigă Vlad.

Unde să mă duc acum? Unde? Unde? Aleargă pe hol, intră în primul birou, dar e ocupat deja de Marius și încă un băiat pe care nici nu-l știe, intră în al doilea:

― Ieși! am venit primul, îl repede Dragoș și îi închide ușa în nas.

De aici nu mai plec, fie ce-o fi, își spune, dar ușa cu numărul trei e blocată. Nu se poate, se încăpățânează și zgâlțâie clanța și, exact când să renunțe, se trezește fix în fața lui taică-su. Care nu e singur. O femeie face un pas înapoi și zâmbește, deși, ciudat, ochii îi sunt roșii, de parcă ar fi plâns.

― Ce cauți aici? îl întreabă el răstit.

Nu răspunde, doar îi analizează pe amândoi curios. Ce căutați voi aici? ar vrea să spună cu glas tare, numai că i se face frică. Așa că înlemnește pur și simplu în prag. Femeia pare și ea destul de încurcată, iese din cameră.

― Vorbim, spune, atingându-l pe taică-su pe umăr, dar el se scutură de parcă l-ar pișca ceva.

Rămân așa o vreme, în tăcere. Taică-su se așază pe un scaun și oftează, fără să se mai uite la el. E cea mai urâtă petrecere din viața lui. Deschide ușa ușor, apoi fuge spre sala mare.

― Dansezi cu mine?

Maică-sa îi apucă mâinile și i le pune pe mijloc. E frumoasă, are o rochie neagră, lungă, părul creț, și e veselă, mult mai veselă decât a văzut-o el în ultimul timp. Așa, spune și îi dirijează pașii, mai soarbe o gură din pahar, mereu îi e sete ei, se gândește uimit, îl strânge la piept și îl ridică

― Ce greu ești, măi, Mihnea, când ai crescut așa? și se învârte cu el.

Și totul prinde viteză, e amețit atunci când simte izbitura și aude țipetele din jur. Multe, multe cioburi peste tot, pe el, pe jos, pe maică-sa:

― Nu-i nimic, puiule, nu-i nimic.

Îi curge sânge.

― Heeei, pune-l acolo, pe scaun, asta e altă voce, își pipăie capul, fața; când vede roșu pe mâini, închide ochii.

― Ești bine? Ți-am pus un bandaj mic, ești bine? Zi ceva!

Mariei i-ar fi plăcut chestia asta cu sângele, ei nu i-ar fi fost teamă. Și numai gândul la ea îl face să zâmbească.

― Vaaai, ce m-ai speriat! o aude pe maică-sa.

Ceilalți oameni își văd de treabă, unii dansează, alții vorbesc, numai taică-su îi studiază încruntat.

― Trebuia să faci tu circ, ca de obicei, futu-i morții mă-sii!

― Poate dacă nu dispăreai, nu mai făceam nimic.

― Și dacă eram acolo beai doar apă sau ce?

Îl țin amândoi de mână și merg cu greu așa, în formație de trei, prin ninsoarea care devine tot mai deasă. Taică-su are un ritm rapid, maică-sa parcă dansează, așază pașii după o logică a ei, iar lui îi e foarte dificil să se decidă după care să se ia.

― Puteai să chemi un Bolt, măcar, dar ce-ți pasă ție?!

― Nu-mi pasă, așa e! Ai dreptate!

A obosit să-i mai asculte. Știe certurile astea pe de rost: replicile, plânsul, înjurăturile, toate, îl dor mâinile de la felul în care îl strâng amândoi. I-ar plăcea să se smucească și să fugă de lângă ei sau să ridice ușor ca un balon și să plutească deasupra lor. Deasupra străzii, deasupra orașului, deasupra lumii. Cum ar fi, se întreabă, închizând ochii, cum ar fi?

Dar apoi se întâmplă un lucru cu adevărat nemaipomenit. Când ajung în parc, maică-sa se trântește pur și simplu pe jos și refuză să mai plece. Îl trage și pe el.

― Hai, Mihnea, hai, știu că vrei, facem un om mare.

Adună zăpada într-un fel ciudat, la grămadă, și, ca să nu o supere, începe și el să o modeleze, mai întâi cu greu, după aceea cu tot mai multă bucurie.

Ninge, e liniște, nimeni nu mai țipă. Le iese un bulgăroi imens și încep să strângă și pentru al doilea. Taică-su, sprijinit de un copac, fumează. După o vreme, aruncă țigara, rupe două crenguțe și i le întinde:

― Facem și mâine unul, dacă vreți.

Credit imagine reprezentativă: Maria Orban

Ediția actuală

#04, 03/24

O poți cumpăra aici
sau aici
×