Cosmin Perța[1] își clădește edificiul narativ cu vizionarismul poetului și spiritul analitic al prozatorului, într-o literatură a întrebărilor existențiale, cu inserții mistice și accente de satiră politică sau socială. Disecă natura umană, tribulațiile personajului narator venind în principal din neputința de a se adapta la lumea care îl marginalizează, pe care n-o înțelege și în care rămâne neînțeles. Străin într-o lume străină.
Suntem cum ne văd alții sau așa se spune. Oare? Unii aleg să trăiască în realitatea lor. Asemenea eroilor romantici, se izolează de lume, privind-o de undeva din afară, dar gata să intervină și să salveze ce se mai poate chiar în al treisprezecelea ceas.
Anumite teme par să revină, aproape obsedant, în proza lui Cosmin Perța. „Literar, aceste impulsuri iau forma unei sfidări a convențiilor realismului“, după cum constată Victor Cobuz în prefața ediției din 2024 a Trilogiei lui Teofil, continuând astfel: „Peisajul prozei autohtone a anilor 2000 este dominat, pe de o parte, de metaficțiunea postmodernă a optzeciștilor și de realismul mizerabilist al nouăzeciștilor, iar pe de altă parte, de autoficțiunea, minimalismul biografic și realismul capitalist al douămiiștilor“.
În loc să se înregimenteze în tendințele estetice ale generației sale, urmând drumuri bătătorite, Cosmin Perța refuză atât canoanele literare, cât și realul care frizează banalitatea. „Privit ca ex-centric, adică aflat în afara centrului unei literaturi, Cosmin Perța nu mai poate fi raportat la nimic“, după cum observa Marius Conkan. Însă originalitatea scrisului său nu înseamnă o respingere a valorilor clasice, ci alegerea unui drum propriu, diferit, dar supunându-se acelorași criterii care au consacrat marile opere din toate timpurile.
Cosmin Perța a ales fantasticul realist într-un moment în care genul era considerat de unii demodat, de alții de-a dreptul în declin. Însă valoarea, actualitatea și carisma unui gen literar sunt date de scriitorii care îl promovează – și nu invers. Dovadă, romanele cu miez fantastic, Teofil și Câinele de lemn (2012), În urmă nu mai e nimic (2015) și Arșița (2019), care vor alcătui Trilogia lui Teofil (2024). Ce sunt, de fapt, cele trei volume? Literatură fantastică, s-au grăbit să le eticheteze unii critici. Alții le-au numit mai nuanțat: new weird, poeme în proză, distopii, science-fiction, steampunk, proză mistico-vizionară. Toți au parțial dreptate, dar niciun gen nu și-a pus monopolul, cel mai mare atu al trilogiei rămânând originalitatea, sfidarea regulilor, ieșirea din tipare. Deși fiecare dintre romanele care o alcătuiesc sunt scrise în cheie proprie, toate resping realismul ca unic instrument de receptare a lumii, fiindcă „suntem înconjurați de straturi de realitate pe care nu le percepem, deși trăim în mijlocul lor.“
În urmă nu mai e nimic (Editura Polirom, 2015)
Romanul seamănă cu o spovedanie lucidă despre alienare și căutarea sinelui într-o lume aflată la răscruce. E un refuz de a trăi după reguli impuse de alții: „Mă mișc în interiorul bolii mele ca în interiorul unei mame, mi-e bine, mi-e cald, e vâscos, mă hrănește și uneori răzbat de afară mici zgomote, însă nimic care să mă poată deranja cu adevărat“. Povestea, cu tente mistice, dar și filosofice, are simplitatea marilor destine a căror aventură se desfășoară în interior. Teofil, viitorul sihastru, se naște într-o familie normală, dar deviază repede de la căi bătute: „Chiar dacă aveam 14 ani nu aveam buletin, eram un fugar, unul dintre acei oameni inexistenți, inadaptați, care nu se potrivesc nicăieri, al căror scop nu este să se integreze în lume, ci să afle soluția perfectă pentru a se extrage din ea.“
Și o află, când un drum nu lipsit de hârtoape îl duce la mănăstirea unde primește, odată cu un nume nou, un destin aparte. Așa ajunge într-un loc la granița dintre absurd și introspecție, Instituția, cea care își înghite funcționarii, așa cum Cronos și-a devorat copiii. „Toată Instituția era acum o mare pată de sânge, copertele albe, imaculate ale cărților interzise nu erau atinse de sângele negru, tot restul era. Șuvoiul se târa pe coridoare și intra în gura funcționarilor și îi sufoca și din gurile lor căscate ieșeau șoareci, sute și mii de șoareci care s-au cățărat peste tot, transformând resturile Instituției într-un vârtej diform de rozătoare care se scufunda, se tot scufunda în nisipuri mișcătoare.“
Schimbarea venită din lumea reală, cea din afara sa, are un nume sugestiv, tranziție. Este o alunecare spre rău, o scindare a societății-Pangeea în plăci tectonice care continuă să se îndepărteze una de alta, să se fărâmițeze, până când fiecare dintre cei opt miliarde de oameni ajunge să trăiască pe insula sa, un Robinson Crusoe al mileniului trei. Unii se scufundă cu insula lor plutitoare cu tot, alții vâslesc din răsputeri în căutarea unui țărm la care nu vor ajunge niciodată, fiindcă, la fel ca în urmă, nici înainte nu mai e nimic.
Arșița (Editura Polirom, 2019)
Al doilea volum al trilogiei, o distopie cu inserții horror, reprezintă încercarea lui Teofil, eroul-sihastru, de a ieși din exilul autoimpus și a se reconecta la umanitate. N-o face pentru că vrea, ci pentru că trebuie. Asemenea îngerului din Vechiul Testament, încearcă să salveze doi copii, soră și frate, nu din Sodoma, ci dintr-un orășel de munte transilvan ai cărui locuitori se pomenesc prinși în mijlocul unui conflict dement – ca toate războaiele, nu? Tensiunea așteptării locuitorilor aflați în asediu are un crescendo aproape insuportabil, ca în Deșertul tătarilor de Dino Buzzati. Iar finalul, imprevizibil și spectaculos, dă totul peste cap și îi lasă fără suflare – la propriu. „Apoi a auzit tunetul, un tunet mai mare decât orice auzise vreodată, care i-a paralizat timpanele, reducându-i auzul la un țiuit discontinuu. Apoi a văzut lumina, o lumină care semăna cu ce își imaginase că va fi când urma să apară Iisus pe nori pentru a aduce lumii judecata de apoi. (…) Doar că nu era tsunamiul mântuirii, era unul al iadului și-al damnării și topea totul în drumul său.“
Teofil și Câinele de lemn (Editura Polirom, 2012)
Considerat de unii critici un SF cu motive steampunk, acest ultim volum al trilogiei (unde romanele nu apar în ordinea apariției, ci într-una narativă) inversează perspectiva: coșmarul devine realitate, iar lumea normală un vis, o amintire, un tărâm inaccesibil. Lumea-închisoare, secolul din trecut unde protagonistul călătorește în timp, diavolul și personajul carismatic care este fata dracului – urcă pe scena unei realități alternative, posibile, terifiante, fiecare jucându-și rolul într-o piesă absurdă despre ratare, nefericire, inutilitate. Mai există speranță?
Dispariția (Editura Polirom, 2021)
Răspunsul poate fi dat de romanul următor, în care un sat întreg din Ardeal, cu cățel, cu purcel, este înghițit de neant. Ancheta declanșată de straniul incident îi prilejuiește autorului o radiografie lucidă a societății românești aflate într-o tranziție care se tot prelungește, în perpetuitate. Limbajul este savuros, iar tipurile umane memorabil creionate. Tocmai fiindcă se iau în serios, protagoniștii acestei tragicomedii cad adesea în umor involuntar, orășenii fiind la concurență cu localnicii neaoși, ce par coborâți de-a dreptul de pe Columna lui Traian. Însă tema rămâne gravă și actuală. În condițiile unei tranziții în care birocrația și corupția sunt atotprezente, ar putea fi vorba nu doar de dispariția unei comunități, ci de cea a satului românesc, ale cărui valori nu își găsesc locul în societatea globalistă care, în loc de Zalmoxis, se închină la zeul mercantilismului.
Ca să nu se alegă preful de toate (Editura Polirom, 2023)
Romanul se ocupă (tot) de tranziția postcomunistă din România, cometă ce încă ne traversează cerul, târând după ea o trenă de sărăcie, corupție, violență și alienare. Construcția epică gravitează în jurul unui erou atipic. Dotat cu o putere neobișnuită și cu darul (sau handicapul) de a fi insensibil la durere, Samson își duce existența ca pe o luptă, la propriu, cu pauze de respiro în care i se îngăduie să își conștientizeze destinul ingrat și să sufere – armura lui fizică nefiind dublată de una sufletească, ci dimpotrivă. Samson are o vulnerabilitate care îl umanizează chiar mai mult decât ar trebui (pentru binele lui).
„Știam că furtuna asta venea peste noi toți. Când ajunge, nimeni nu mai are șansa să fie naiv, inocent, cu suflet curat. Toți o apă și-un pământ, buni și răi, înotând în rahat. Fiecare la beregata celuilalt pentru o șansă în plus la supraviețuire.“ Suntem în anii ʼ90, când nimic (rău) nu pare să lipsească dintr-un orașel din nordul Transilvaniei: jocuri de noroc, cămătari, contrabandiști, proxeneți, clanuri mafiote, traficanți de droguri și valută. „Spaime de sute de ani cățărându-se pe ziduri ca iedera, infiltrându-se ca igrasia până în creierul moale și crud al locuitorilor săi. Mi-ai vrut binele, orașule, m-ai înfiat ca să mă poți nenoroci. Mi-ai promis multe și m-ai hrănit cu iluzii. (…) Mă voi risipi în răcoare, în întuneric și voi sta nemișcat. Nici măcar un deget, o privire, o geană nu voi ridica. Voi sta nemișcat în fericirea mea. Atât de nemișcat încât nici măcar nu voi mai exista.“ Ce îl face totuși să meargă mai departe pe acest antierou într-o lume în disoluție, muribundă, dar refuzând să își dea ultima suflare? Speranța. Cea care moare ultima, dar moare, fiindcă într-o lume strâmbă se alege praful de toate.
Un loc îndepărtat, numai al lor (Editura Polirom, 2025)
Aplecarea lui Cosmin Perța pentru destine ieșite din anonimat, pentru tipuri umane aflat la periferia societății sau chiar în afara ei este continuată și upgradată în cel mai recent roman. Un mafiot pensionat, un profesor între două vârste plin de ranchiune, un corporatist cu talente de James Bond și fiica unui ministru corupt urcă împreună într-un carusel al nebuniei, care se învârtește tot mai repede. O lume crudă și neiertătoare, în care povara trecutului atârnă mai greu decât dorința de a schimba ceva. Interlopi bucureșteni, mafioți sicilieni, o veterinară care își hrănește câinii cu carnea victimelor, agenți ruși, o asasină fără scrupule, mercenari din Ucraina, toți își urmăresc interesele, prinși în drame existențiale proprii, fără să știe că sunt musculițe încurcate în aceeași pânză de paianjen, iar destinul vrea să îi aducă împreună.
„Se putea întâmpla orice, orice om normal ar fi fost terifiat. Dar ei nu mai erau oameni raţionali. Simţeau că raţiunea fusese doar o povară în existenţa lor de până atunci. Nevoia de a înţelege şi de a explica, nevoia de a face previziuni, nevoia de a fi calculat şi nevoia de a fi constant şi previzibil, nevoia de a discerne şi nevoia de sens. Toate acestea fuseseră erodate şi fărâmiţate în experienţa lor recentă, raţiunea s-a spart ca un geam şi dincolo de cioburile ei au văzut existenţa.“
Deși la început protagoniștii par niște excepții, niște extreme, anomalii scoțând capul din apele domoale ale normalității, treptat nebunia escaladează, cuprinde Bucureștiul, apoi întreaga lume care va arde în focul purificator al unui Armaggedon care nu pare a fi o judecată de apoi, ci o osândă.
Și totuși, cum rămâne cu speranța? Un răspuns pe care, citind aceste șase romane surprinzătoare, care cu siguranță îi vor zgâlțui niște convingeri, fiecare cititor îl poate găsi pentru sine.
[1] Poet, prozator și eseist, Cosmin Perța a absolvit Facultatea de Litere a Universității Babeș-Bolyai. Și-a continuat studiile la Universitatea București, cu un masterat în literatură și a obținut titlul de doctor în litere cu o teză despre literatura fantastică est-europeană. După un debut în poezie, și-a scris manifestul literar în proză, cu romane în registrul fantastic realist, volume de eseuri și povestiri, literatură pentru copii, dar și lucrări de teorie, critică și istorie literară.
