Dacă există un consens în răspunsurile de mai jos, acesta nu este unul liniștitor. Editorul de poezie există, dar rareori ca funcție limpede, stabilă și recunoscută ca atare; există mai curînd ca practică de margine, ca muncă plătită puțin spre deloc, ca pasiune obligată să țină loc de infrastructură, ori meserie exercitată în intervalul fragil dintre vocație, improvizație și suprasolicitare. Și totuși, tocmai această instabilitate spune ceva esențial despre locul poeziei în piața editorială românească: un spațiu stingher, precar, mai degrabă marginal în logica vînzărilor, numai că persistent, fertil și departe de a fi decorativ. Pentru unii dintre editorii noștri, poezia rămîne avangarda unei culturi și laboratorul cel mai sensibil al literaturii; pentru alții, ea supraviețuiește în răspărul pieței, prin edituri mici, colecții construite cu încăpățînare, rețele de încredere, comunități de cititori și o sumă de munci mai mereu invizibile.
Ancheta noastră pornește tocmai de la acest paradox: deși pare, la raft, genul cel mai vulnerabil, în jurul poeziei se strînge una dintre cele mai intense reflecții despre ce înseamnă astăzi să editezi, să negociezi, să selectezi, să refuzi, să intervii sau să te abții. Dincolo de diferențele de stil, temperament și ideologie, cele nouă voci schițează împreună o hartă tensionată a editării de poezie în România: de la editorul discret, care încearcă să amplifice o voce fără s-o gîtuiască, pînă la editorul care vede în acest proces o muncă politică, pedagogică și colectivă; de la cei care apără autonomia autorului aproape pînă la sanctificare, pînă la cei care descriu lucrul pe manuscris ca pe o negociere serioasă, uneori dură, dar necesară.
Ce rezultă e portretul unei specializări insuficient numite – dapăi apreciate –, dar și imaginea unui ecosistem literar și profesional care dovedește că o carte de poezie nu răsare niciodată singurică: e produsul unei serii de dialoguri, tatonări, decupaje, renunțări, intuiții și compromisuri, adică al unei munci colective pe care cultura noastră încă preferă, de multe ori, s-o romantizeze în loc s-o recunoască.
Întâi și-ntâi: credeți că există, pe piața editorială din România, această subcategorie a editorului de carte? Sau e, mai degrabă, rodul pasiunii unei mâini de oameni, o fantomă în nomenclator?
Alex Ciorogar: Eu cred că există, cu siguranță. Nu toți editorii se descurcă cu poezia. Așa cum nu toți criticii știu să scrie despre poezie. Sau la fel cum puțini scriitori/prozatori scriu poezie bună. Probabil că nu există în mod oficial această nomenclatură. E vorba și de pasiune, sunt de acord. Și de practică sau experiență. Și multă muncă. În postura de cronicar am urmărit îndeaproape evoluția poeziei române contemporane și direcțiile sau tendințele îmi erau destul de clare. Asumându-mi rolul de editor de poezie am încercat să conturez aceste mișcări, oarecum din culise. E și asta o formă de critică, cred. Dar nu e nici critică de direcție, dacă mai există așa un anacronism. Poate o altă modalitate a intervenției avangardiste. Gusturile și structurile de sensibilitate există, în sens aprioric, oricărei intervenții, dar ele pot fi parțial dirijate. Sau, în cel mai bun caz, le putem îndrepta cititorilor atenția înspre anumite zone experimentale. Spre ceva inedit.
Teodor Dună: Cum nu mă pricep la sportul gânditului categorial sau subcategorial, n-aș ști să răspund. Dar câtă vreme poți, ca editor, cumpăra o pâine într-un feeric hexametru pur românesc, lucrurile sunt cât de cât – cam ca viața. Cu siguranță, trebuie să existe (sau să fi existat cândva) o pasiune pentru poezie, dublată de mai multe abilități, pentru a face față onorabil, ca redactor, diverselor feluri de scris. Dar, în măsura în care un editor de poezie ar avea el însuși oarece ambiții literare, pot da asigurări că această muncă – dacă rămâi în ea prea mulți ani – nu face decât să dezvrăjească literatura, adică să-i ia acea parte care înseamnă cu adevărat ceva. Și e mai puțin important dacă ar fi doar o „fantomă în nomenclator“ (asta are ceva deja subversiv, aproape politic, ceva hamletian-marxist), bine că mai poate exista – chiar dacă omul ăsta care se ocupă de poezia altora are mari șanse să devină propria lui fantomă, care se va bântui doar pe el însuși.
Gheorghe Erizanu: Dacă marile edituri generaliste de pe piața de carte română și-au inițiat colecție de poezie, atunci editorul de carte de poezie nu este o fantomă. E adevărat că a fost un efort imens și o pasiune fără frontiere pentru editorii de poezie din anii 2000 încoace. Mă gândesc, în primul rând, la Claudiu Komartin și Casa de Editură Max Blecher, la Teodor Dună și Editura Tracus Arte, la Dan Coman și Editura Charmides. În spatele lor a fost și dragostea de poezie a administratorilor acestor edituri: Ana Toma, Ioan Cristescu sau Gavril Țărmure. Avem cazul Svetlanei Cârstean, care a coordonat colecții de poezie, inițial la Editura Vremea și acum la Nemira. Mai sunt și noile edituri mici care editează poezie cu o direcție estetică asumată: OMG sau Fractalia. Iar dacă poezia apare în condiții poligrafice bune, carte legată, supracopertă, cu fotografii în interior, așa cum scoatem noi în Cartier de colecție, atunci încerc să cred că poezia nu e o fantomă în nomenclator. Sau poate o o fantomă care bântuie librarii și cititorul oriunde ar fi.
Medeea Iancu: Da, există și este practicată, dar aș zice că apare, în același timp, și ca fantomă. În majoritatea timpului este o muncă invizibilă, precară, extrem de minuțioasă, cu un statut instabil, neplătită adecvat sau deloc, percepută deseori ca fiind „floare la ureche“ și, deci, negată ca muncă, experiență și relevanță. Faptul că literatura, cu tot ce ține de ea, e văzută ca neavînd nicio legătură cu condițiile materiale, felul în care este înțeles și practicat scrisul influențează tot ceea ce are legătură cu el. Scrisul nu este înțeles ca o muncă complexă, intensă, de durată; el e încă în strînsă legătură cu biserica, superstiția și rezervat celor aleși. Imaginea geniului solitar, retras, bîntuit de talent nemăsurat și „muze“, căruia nu-i editează nimeni „geniul“ (adică nu-i contestă poziția de clasă), care trăiește în afara oricăror condiții materiale și în afara istoriei, și politicului, și luptei de clasă este o mistificare manipulatoare, folosită pentru a justifica exploatarea, negarea muncii și supremația. Mistificarea, așadar, dominația masculină, aura de excelență pusă bărbatului, mai ales cînd face o muncă mediocră, scrisul vîndut ca activitate pură, așa-zis non-ideologică, dar divină și capitalistă, influențează felul în care muncile legate de scris sunt percepute, recunoscute și tratate. O carte este rezultatul unor munci colective; reducerea unei meserii la reproducerea unor iluzii toxice și neadevărate întreține relații de subordonare și dominație. În procesul acesta de invizibilizare și negare a muncii, de nerecunoaștere, luare în derîdere, sunt implicate tot soiul de contradicții. Cînd munca e tratată ca „rodul pasiunii“ asta înseamnă că nu va fi remunerată, că va fi și mai mult la risc de nerecunoaștere, de ștergere sau apropriere (mi s-a întîmplat!), de exploatare.
Claudiu Komartin: Piața de carte românească la care se referă întrebarea e oricum un terariu plin de forme de viață uluitoare și improbabile; și, ca în orice ecosistem fragil, în care se poate duce totul de râpă cât ai zice austeritate, multe lucruri sunt încurcate și nesigure, din cauze care țin în primul rând de indigență, dar și de croiala sucită a lucrurilor din hipercapitalismul ăsta nesățios, cu protagoniști care îndeplinesc roluri și funcții multiple și greu de delimitat… Eu am ajuns editor din întâmplare, fiind unul dintre acei inși care scriu poezie, dar se prețuiesc mai mult ca cititori ai poeziei altora – exista acolo probabil o vocație, o disponibilitate de implicare în procesul de creație și în introspecțiile altora care, simțeam, ar putea contribui la împlinirea propriilor căutări. I se poate spune, de ce nu, pasiune. Așadar, fac asta înainte de toate din pasiune, nu am ajuns să pot trăi exclusiv din cărțile pe care le editez și le public nici la cincisprezece ani de la fondarea Casei de Editură Max Blecher; ceea ce nu înseamnă că editarea de poezie nu e o profesie – doar că în contextul cultural și economic în care funcționăm, ea este, la fel ca scrisul, la fel ca traducerile literare, o activitate din care se câștigă mai puțin decât dintr-o muncă necalificată. Așa că o faci fiindcă ai aspirația asta, de a participa la plăsmuirea unor cărți pe care să-ți placă mult să le ții în mână, să le recomanzi, să le promovezi, să revii la ele, sau te apuci de o treabă mai lucrativă.
Mihók Tamás: Toată discuția pornește, fără-ndoială, de la subfinanțarea culturii și a educației. O societate care sistemic nu este încurajată să citească nu are cum să susțină, într-o economie de piață liberă, întreg procesul de selecție-editare-design-tehno-producție-distribuție-marketing, prin care trece un manuscris până să ajungă, sub formă de carte, în mâinile cititorului. Subzistența e un cuvânt moale pentru descrierea experienței editurilor mici – unele mai degrabă lucrează pe pierdere, din pură pasiune. În acest context limitativ, soluția e ca un angajat să-și asume mai multe roluri, dacă nu chiar pe toate. Ba să aibă și un alt job. Nu mai trebuie să spun că odată cu suprasolicitarea apar și erorile. Editurile mijlocii și mari, pe de altă parte, sunt nevoite să-și construiască o marjă semnificativă de compensație prin titluri vandabile (autori de bac, bestsellere de self-help, cărți pentru copii, manuale) înainte să lanseze colecții de proză și poezie contemporană. În majoritatea cazurilor, e vorba de sacrificii și riscuri individuale și colective demne de toată admirația. Editorul de carte există, însă, deocamdată, activitatea lui mai deloc nu e recunoscută de stat. În acest punct, este nevoie ca breasla să nu capituleze, ci să continue să încerce să convingă autoritățile de necesitatea unei strategii naționale de lectură cât mai coerente, fără iz de moaște literare, adaptată realităților autohtone.
Felix Țele: Există, probabil că unii editori de carte din România sunt și plătiți pentru munca lor. La mine nu e cazul. Am înființat editura în 2020 alături de câțiva colegi din grupul Dezarticulat. A început ca o joacă și nu prea, în preajma literaturii am fost mereu, așteptam un pretext. Intenționam să scoatem o singură carte de satiră, și am apelat la un amic care avea o editură. Am scos un prim tiraj prin el care s-a epuizat rapid on-line, apoi încă unul care ne-a convins să-l facem în regie proprie și să ne înregistrăm ca editură. Am primit 10 ISBN-uri și ce a urmat e rodul unei improvizații și a unui hit de casă (Gioco di mano de Radu Demetriades) care ne-a suflat în pânze până prin 2023-2024, când am început să luăm mai în serios lucrurile, să coagulăm o mică echipă, să avem distribuție în librării.
Andrei Zbîrnea: Greu de zis. Dacă mă iau după LinkedIn și eJobs, nu cred că am văzut mai mult de două astfel de oportunități de carieră în ultimii ani. Nu cred că abunda piața nici înainte de pandemie și a dat cumva impresia că joburile astea apar mai degrabă într-o matrice de profesioniști, într-un cerc închis. Oricum din ce am auzit și mai știu, rolul editorului de carte profesionist, full-time, ține mai mult de pasiune, nu se îmbogățește nimeni din asta. Iar dacă ne ducem spre poezie, cred că deja închidem taraba și plecăm acasă. Dar hai să mergem totuși pe only good poetic vibes.
Cum ați descrie locul poeziei în piața editorială de la noi?
Alex Ciorogar: Poezia aproape că nu există sau nu se vede în piața editorială românească. Dar nu un caz excepțional. Cam așa e peste tot în lume. Însă mi se pare că tocmai această poziție de precaritate pe care poezia și-o asumă în câmpul literar o face specială. E inutilă și, deci, extrem de valoroasă tocmai pentru că nu poate fi comodificată (decât cu rare excepții). Și nu poate fi comodificată pentru că spune ceva esențial despre noi: că suntem ființe ambigue, habar nu avem ce urmează să se întâmple, chiar dacă economiștii, sociologii și politologii încearcă să ne spună altceva. Poezia se uită la prezent și la alegerile pe care le facem în fiecare clipă. Și ne învață să ieșim de pe pilot automat.
Teodor Dună: Depinde la ce perioadă ne referim. Între 2004 și 2015, aproximativ, era o efervescență în jurul fenomenului poetic. Anchete, cronici, topuri cu cei frumoși, cele mai minunate, numere tematice. Părea că are un sens și puțin dincolo de strachina literară. Apoi, până acum câțiva ani, au apărut câteva cărți care s-au vândut chiar bine: Svetlana Cârstean, Cătălina Stanislav, Anastasia Gavrilovici. De vreo doi-trei ani, mi se pare că lucrurile s-au schimbat cumva, la nivel mentalitar, psihic, interuman, plus altele. Cred că am devenit cu toții mai amnezici, mai neatenți și mai idioți. Cum nu aparțin mai deloc lumii ăsteia, sper că doar mi se pare și lumea e la fel de proaspătă și de pusă pe poezie și doar ochii mei au făcut riduri prea adânci. Și, ca să răspund cât de cât: locul ăsta al poeziei mi se pare împins prea mult dincolo de marginea (strălucitoare) pe care adevărata poezie mereu a locuit-o.
Gheorghe Erizanu: Poezia este haute couture-ul unei literaturi. Ea indică tendințele, trasează viitorul unei literaturi. Fără ea nu se dezvoltă nici prêt-à-porter-ul. Pe de altă parte, aproape toată proză românească a fost și este scrisă de poeți. Cu câteva excepții (Liviu Rebreanu, Panait Istrati, Petru Dumitriu, Marin Preda, Ion Druță), noi nu am avut prozatori sui generis. Poeții au făcut și fac proza română. Pe piața de carte, poezia a fost marginalizată, în primul rând, în librării. Volumele de poezii sunt reduse ca volum, de obicei, până în 100 de pagini, respectiv prețul de vânzare al unui volum de poezie e mai mic decât prețul de vânzare al unui roman de 200-300 de pagini. Procentul librarului e mai mic și el. Și librarul se gândește că nu merită efortul. Exact așa gândește și editorul. Poetul e ultimul în acest lanț. Probabil sunt naiv, dar eu cred că poezia poate reveni la un loc de cinste pe rafturile librăriilor. Poeții pot redeveni vedetele literaturii așa cum au fost în perioada lui Nichita Stănescu, Marin Sorescu sau Grigore Vieru. Vorba lui Sandu Mușina: „aerul poeziei e blând“.
Medeea Iancu: Ca dimensiune socială și expresie imediată, poezia este prima care decantează și consemnează schimbările și mișcările sociale și politice, și insuflă spirit revoluționar. Poezia e a celor deposedați. Din acest punct de vedere, aș zice că are un rol central, de nesupunere și angajare politică; ea modifică conștiințe, dezvoltă cunoașterea, limbajul, organizează greve. Pe de altă parte, a reproduce metafora poeziei ca Cenușăreasă, adică cea care sărăcește, cea nedemnă, cea care nu muncește suficient, care nu contribuie la acumularea de capital, „arta rușinii“ și precarității, are rolul de a redirecționa autorul și funcția ei înspre producerea de opere/texte literare aducătoare de profit, de succes pe piața capitalistă și de stimulare a competiției.
Claudiu Komartin: E o nișă a unei nișe, care va continua să conteze, cred, pentru aceia care au astfel de preocupări doar atâta timp cât își va păstra independența în raport cu mainstream-ul, cu produsele artistice ieftine și acomodante, cu divertismentul de masă. Simultan marginală și high-class (mă autocitez, însă o fac doar fiindcă am formulat asta în primul număr al revistei Matca, de acum exact trei ani), poezia e Batman în cârje, e Cenușăreasa visând la bazilisc și la aspidă: un act de rezistență încăpățânată la agresiunile lumii.
Mihók Tamás: Dacă locul poeziei în captarea și forțarea limitelor limbajului e în avangardă, lucrurile stau exact pe dos în sfera pieței editoriale. Se spune că poezia are un public nișat, că e doar pentru hipsteri și geekși. OK, n-are o miză financiară, (cu câteva excepții) niciodată n-a avut. Totuși, aș îndrăzni să spun că s-au făcut progrese în ultimii ani. Să enumerăm câteva: 1. Volumele chiar se găsesc la raft în marea lor diversitate; 2. Poezia pare că s-a reconciliat cu muzica – performance-uri tot mai multe și mai variante vs. rap neaoș mustind a poezie (Deliric, Kazi Ploae, Psihotrop etc.); 3. Au început să apară audiobookurile de poezie (unele chiar în lectura autorului); 4. Poeziei i se dedică scena festivalieră în tot mai multe orașe. Semne pozitive încă timide, dar de neignorat.
Felix Țele: Se publică multă poezie, mi se pare că ocupă un loc central în peisaj. Cel puțin ca activitate lucrativă. Pentru un editor mai pragmatic decât mine, poate fi o afacere să scoată un volum subțire și ca investiție (se poate „tehnoredacta“ în Word, fără InDesign, deci fără să plătești extra) în 300 de exemplare pe banii autorului/oarei care la rândul lui/ei să le vândă familiei, cunoștințelor, prietenilor autorului/oarei publicat. Dar eu nu fac asta. Alegem în urma unui concurs de manuscrise maximum două volume de poezie anual (în anii buni) pentru că nu ne putem ocupa serios de mai multe.
Andrei Zbîrnea: Dacă mă uit la nivelul anului 2009-2010, când am început să iau mai în serios poezia, aș spune că stăm mult mai bine. Un tânăr poet sau o tânără poetă are 10-12 variante de colecții și edituri unde-și poate încerca norocul. Din păcate, Casa de Pariuri Literare nu mai e la fel de prezentă ca acum patru-cinci ani, însă au apărut nume noi precum / pocket (ART), Fantomas, Amaterasu de la Cartex, Arcane de la Editura pentru Artă și Literatură, care încearcă să acopere golul lăsat de CDPL. Poezia are și festivaluri dedicate sau paneluri speciale în marile festivaluri, care ajută și vânzarea de cărți de poezie. Ce mi se pare interesant este faptul că poezia se luptă să rămână și pe hârtie, deși apariția paginilor de Instagram care promovează poezia ajută și colecțiile dedicate.
Ce face, practic, un editor de poezie? Lucrați împreună cu autorii pe manuscrisele lor?
Alex Ciorogar: Fiecare editor de poezie cred că face altceva. Fiecare vine cu setul lui/ei de reguli la masa de joc. Încerc să fiu atent la prejudecățile mele. Deși îmi plac definițiile, încerc, totodată, să mă feresc de ele. Așa că e o mișcare mai degrabă intuitivă pentru mine. Încerc să observ particularitățile fiecărei voci și să le amplific. Să se audă, să se vadă mai bine. Evident că lucrez cu autorii împreună pe manuscrisele lor. Dar nici regula asta nu e bătută în cuie. Depinde de fiecare. Ne gândim, de cele mai multe ori, la un cenaclu ca la un atelier. Și am impresia că paradigma aceasta a fost transferată și asupra procesului editorial. E o formă de scalare și de industrializare. De mecanizare și automatizare, așa că m-aș apleca mai degrabă asupra unor metafore organice sau vitaliste de explorare.
Teodor Dună: Depinde de câți arginți se află în pușculița editurii respective. Tracus Arte primește anual, pe e-mail, peste 500 de volume de poezie spre publicare. Din acestea, selectăm câteva, foarte puține. Dacă editura are o anumită stabilitate financiară, atunci editorul caută cărți bune, le trimite scrisori encomiastice autoarelor și autorilor pe care îi consideră foarte buni. După ce se stabilește publicarea, da, se lucrează pe „manuscris“ în măsura în care autoarea/autorul spune că e dispus să dialogheze. Contează foarte mult și tipul de poezie. În cazul anumitor texte, e greu, dacă nu imposibil, să modifici prea mult. Sunt texte, mutatis mutandis, monadice, care nu permit decât intervenții minore. Asta nu le face mai bune sau mai slabe decât celelalte – celelalte fiind, deseori, mai vii, mai pulsatile, au sublimele erori care poartă strania pecete a umanului. De exemplu, ar fi mai greu, într-un exercițiu imaginar, să-i redactezi pe Mallarmé sau Valéry decât pe Rimbaud sau Trakl.
Gheorghe Erizanu: E de la caz la caz. Dar, spre deosebire de proză, poezia e mai tentantă pentru un redactor să intervină. Sunt situații când se intervine destul de mult, dar, mai degrabă, vorbim de excepții. Un redactor bun intervine exact atât încât să nu deranjeze autorul. Care va crede, atunci când apare cartea, că el a făcut schimbările. Ca autor.
Medeea Iancu: Da, în cazul editurii fraACTalia, așa este. Eu lucrez cu manuscrise aflate în stadiile incipiente; deși e o muncă enormă, sunt de părere că mai bine iei manuscrisul de la început, clarifici ce e ocultat sau inconștient, decît să forțezi și să lipești versiuni incompatibile care nu vor sta și nici rezista împreună, creînd confuzie în cititoare. Lucrul e diferit de la autoar la autoar. Scopul unui astfel de gen de lucru este de a împuternici autoarele și de a le da niște instrumente cu care să lucreze și să-și dezvolte scrisul pe mai departe, dar și de a avea parte de un început și un proces de scris conștient politic, informat, consecvent și susținut. Procesul e unul îndelungat, între un an și doi ani, cu întîlniri săptămînale, discuții aplicate, lecturi, rescrieri etc.
Un exemplu este Izabel Marin, autoarea volumului Noi ce suntem?, cu care am lucrat din etapa în care manuscrisul viitorului volum de debut nu exista încă. Am discutat despre ce fel de carte vrea să scrie, de ce, despre scopuri. Scrierea cărții depinde de clarificarea și dezvoltarea acestor răspunsuri. Scrierea unei cărți, a transformării celor nearticulate încă, dar trăite, necesită timp și explorare, prin dialog, lecturi și scris, a posibilităților, a dorințelor, răzgîndirii, îndoielilor și temerilor. Am discutat toate acestea cu Izabel pornind de la un draft de poeme pe care-l trimisese. Deși din acel draft de poeme nu a rămas nimic în varianta finală a cărții, el este important pentru devenirea și maturizarea scrisului ei. Lucrul propriu-zis a durat un an și jumătate, timp în care ne-am văzut aproape săptămînal. Am discutat foarte mult despre importanța și claritatea structurii, despre scrisul politic și hibrid, despre clasă și caracterul sociologic al literaturii (amîndouă avînd această preocupare în biografie), despre eseu și relevanța și puterea repetiției, explicitului, despre structura dramatică, despre manifest, despre capcanele metaforei, despre importanța păstrării notelor distincte ale propriului limbaj și lucrul cu ele etc. În paralel cu aceste discuții, Izabel scria poeme pe care le discutam la fiecare întîlnire; multe dintre aceste poeme nu au ajuns în carte, ele au fost un drum al explorării, căutărilor, încercărilor de a articula subiectul despre care dorea să scrie, dar și al încercărilor de a-și găsi și forma o voce.
În general, nu fac intervenții la nivel de text, ci încerc, prin întrebări, să ajut autoarele să vadă ce nu funcționează și de ce la un text. Munca depusă pentru construirea și scrierea acestui volum nu poate fi cuantificată; ea a arătat odată-n plus dificultatea și urmele condițiilor istorice de deposedare a femeilor rome, ale violenței extreme și distrugătoare a rasismului și munca de integrare, încercarea de vindecare și celebrare a vieții femeii rome. Spațiul literar românesc nu e conștient încă de importanța unui asemenea volum, de schimbările și evoluția pe care le aduce, de munca decantată, de mărturia, curajul și talentul autoarei.
Claudiu Komartin: Da, lucrăm pe text, îl citim și îl recitim, îi luăm măsurile, ne ținem de mâini și cântăm Kumbaya, mâncăm jăratic, facem mersul piticului, masaj yumeiho, terapie cu lipitori, alcoolism intermitent, bătăi cu frunze de agavă, orice ajută ca volumul să ajungă la forma lui cea mai pregătită să dea ochii cu cititorul.
Mihók Tamás: Își creionează cadrul unui plan editorial, selectează manuscrise (suportă cu stoicism reacțiile autorilor în caz de refuz), menține comunicarea cu autorii și cu colegii de la celelalte departamente, redactează în mai multe runde (atâtea câte sunt necesare fiecărui proiect în parte), dă la paginat și corectură, revizuiește corectura (care, în caz fericit, e făcută de altcineva), negociază cu autorul varianta finală a interiorului și a copertelor viitoarei sale cărți. Plus, la nevoie, niște birocrație. Nicio etapă nu e de colo; de pildă, anul trecut ne-au venit pentru colecția ART / pocket aproape 200 de propuneri de manuscrise.
Felix Țele: N-am lucrat într-o editură să pot vedea editori în acțiune. Bănuiesc că stau la un birou și împart sarcini? Glumesc. Cum am spus deja, am făcut-o în joacă, pe banii mei și luând taurul de coarne. Am învățat în primul rând să caut coordonatori de colecții sau redactori cu experiență când vine vorba de lucruri la care nu mă pricep atât de bine pe cât aș vrea, adică fix la poezie. Mă costă, dar merită. Tot ce nu înseamnă poezie, dar o ajută să iasă în lume, adică design grafic, fotografie, corectură, copywriting, social media, media coverage, management, sales, marketing, acopăr eu, uneori cu ajutor de la colaboratori plătiți. Sunt lucruri pe care le-am făcut la joburile „din viața reală“ în ultimii 15 ani și încă le fac, să zicem că e un avantaj competitiv, ca franceza. Nu văd cum aș rezista pe piață ca editor mic dacă n-aș acoperi cu skill-urile mele 60% din nevoile editurii. Prețul unei cărți de poezie scoase la o editură mică în tiraje la fel de mici e „competitiv“ tocmai pentru că cineva nu e plătit pentru munca sa. Ce nu știu sau nu am timp fizic să fac, plătesc: tehnoredactare, cover design, corectura, redactare, contabilitate.
Andrei Zbîrnea: Eu asta fac. Lucrăm cu cel puțin trei sau patru versiuni ale cărții. Prima este ceea ce primesc de la autor, a doua conține cele mai multe sugestii de editare (de cele mai multe ori propun să se renunțe la explicații, la versuri care sunt prea in your face,la clișee când ele nu sunt vădit ironice și la acele locuri comune pe care încă le întâlnim în poezie: cuvinte care definesc stări prea abstracte, îngeri, sintagme precum poezie sau vers. Și mai sunt și altele. A treia versiune, cea în care autorul integrează sugestiile mele (îmi doresc să se opună unora dintre ele, pentru că până la urmă e propria sa carte) vine cu fine tuning, poate cu o restructurare a materialului, se apropie deja de produsul finit. În etapa a patra, începem să ne gândim la titlu, și aici sugerez din materialul clientului ce mi se pare mai reprezentativ și mai sugestiv. Citind cu mare atenție, am găsit și acest titlu minunat pentru cartea Ralucăi Urse, Tot ce atingi devine quasar. Era în carte, trebuia doar pescuit. La titluri se dau uneori cele mai mari bătălii și se ascut cuțitele. O luptă grea, dar frumoasă, am dus cu Visul post-punk al lui Alin Dimache. A tot povestit-o el pe la evenimente. După pasul al patrulea, urmează alte două-trei lecturări, convertirea în pdf, editarea riguroasă din partea Violetei Borzea, directoarea editurii. Întotdeauna mai e nevoie de alte perspective la final, pentru că sigur am ratat diacritice sau sunt prezente greșeli cu care deja ne-am obișnuit. Între pașii intermediari gândim și coperta (opinia autorului sau a autoarei e foarte importantă în acest caz, neavând o direcție grafică distinctă în colecția Arcane) și vorbim pentru blurburile de pe coperta a IV-a. E un proces anevoios, dar frumos, de care mă ocup seara sau în weekend, acesta nefiind, după cum cred că v-ați dat seama, jobul meu principal.
Ce răspundeți vocilor care susțin că lucrul cărții împreună cu autorul e o formă de intruziune în text, girată de poziția de putere a editorului? (Sau, dimpotrivă, acelora care așteaptă intervenții pe text dincolo de cadrul firesc de interacțiune cu editorul?)
Alex Ciorogar: În activitatea mea nu am întâlnit asemenea poziții, dar știu, desigur, că ele există. Toate relațiile sunt relații de putere, dar asta nu înseamnă că ele nu pot fi negociate sau modificate. Nu am întâlnit, pe de altă parte, nici cealalată extremă. Poate am fost norocos în acest sens. În sfârșit, am reflectat mult pe tema asta: ce înseamnă să fii un autor? Sau ce este un autor? Eu nu cred că autorul a murit și nici că s-a întors. Poziția mea e acum mai radicală. Dacă autorul a murit înseamnă că el ar fi existat cândva. Dar senzația pe care o am acum e că autorul nu a existat, de fapt, niciodată. Au existat doar încercări de conceptualizare a acestui statut. Și aici e, din nou, o chestiune de hegemonie culturală. Autorul e un spectru sau o ecologie compusă din mai mulți agenți umani, respectivi non-umani: scriitorul/scriitorii, editorii, cititorii, câmpul literar, limbajul, experiența de viață, obiecte, instrumente de scris, instituții, contexte sociale și organizaționale etc.
Teodor Dună: Un editor, de fapt, nu are nicio poziție de putere. Poate fi convingător, poate aduce argumente (deși, în cazul literaturii, acestea sunt doldora de volatil și subiectiv) atunci când are cu cine dialoga. Dacă nu, o lasă baltă. Autorul e cel care deține poziția de putere, pentru că, fără bunul lui de tipar, cartea nu apare. Și vremea luptelor donquijotești a trecut sau nu mai are noimă. De ce te-ai lupta să scoți un poem sau zece dintr-o carte care se va vinde în cel mult 400 de exemplare. Într-adevăr, dacă ar fi vorba despre volume care se vând în zeci de mii de exemplare, sau dacă ar fi Sub vulcan, Lumea în două zile, Toba de tinichea – da, atunci, dacă editorul onest și orientat cultural crede că ceva e mucegăit, putred, ar trebui să lupte cât poate pentru extracția sau înlocuirea organului textual bolnav.
Gheorghe Erizanu: Dacă editorul acceptă un manuscris, atunci e o înțelegere cavalerească între editor și autor. Nu e o luptă de putere. Și unul, și altul vor depune efort ca să iasă o carte rotundă și bună. Un autor nu poate să aștepte intervențiile redactorului. Înseamnă că n-a prezentat un manuscris bun. Iar editorul a acceptat un manuscris crud. E, mai degrabă, o întrebare din secolul trecut, când un redactor de carte avea timp berechet pentru redactarea unui manuscris. Nu ne putem permite astăzi să lucrăm două luni la un manuscris.
Medeea Iancu: Lucrul colaborativ are ca scop scrisul conștient, adică scrisul ca poziție politică asumată în lume, care nu reproduce mistificări sau norme, ci le chestionează. Din acest punct de vedere, editorul/oarea fac o muncă pedagogică, politică, emoțională, literară, de lămurire și chestionare a scrisului care reproduce normele literaturii legitime. Asta înseamnă că inclusiv ideea de carte ca activitate a pasiunii ori geniului, ca activitate legitimă de consemnare a vieților privilegiate este chestionată. În altă ordine de idei, autoarea nu poate să delege responsabilitatea propriul scris, adică a conștientizării, practicii, a gînditului despre scris altcuiva.
Claudiu Komartin: Știi vreun atlet care să n-aibă nevoie de un antrenor, de un maseur, de cineva care să se-ngrijească de dietă și de vitaminele pe care le ia? Se știe doar că poeții sunt sportivi înnăscuți, iar eu, ca editor, sunt un fel de Titi Prosop. Cine crede că un altul îndeajuns de experimentat și cu antene verificate, dispus să te ajute (cu ceea ce tu nu ai mai distins sau ți-a scăpat printre degete) nu are cu ce să vină în sprijinul unei cărți de poezie e ori genial, ori cel mult mediocru. Am dat de nu puțini inși care nu concepeau că le poate fi suprimat vreun vers sau că pot primi recomandarea de a rescrie un poem, și toți erau niște închipuiți și neînțeleși care n-au făcut nicio brânză. Pe de altă parte, nu poți (cum am mai văzut la destui deștepți care nu se pot disocia de propriul discurs, fiind îndrăgostiți lulea de el) nici să iei un text și să intri cu barda în el pentru ca în cele din urmă să-l transformi în ceva ce ai fi scris tu, să-l reformulezi pe calapodul formulei tale poetice, ăsta e doar un act de narcisism (mascat în generozitate) care nu ajută pe nimeni.
Mihók Tamás: În primul caz, că e amatoricesc și anarhic să gândești așa. Că face mult rău produsului finit dacă editorul e o fantoșă – ceea ce se verifică lesne deschizând niște volume de poezie apărute în regim de self-publishing. De asemenea, că eu unul mă străduiesc să mențin un dialog echitabil cu autorii. Stau să dezbat pe text până iese fum. Alb, negru, de care o fi, doar să fim mulțumiți amândoi de rezultat. În al doilea caz (mult mai rar), că sunt dispus să editez până la 60-70% din proiectul unui manuscris (dacă firul roșu al poemelor merită efortul), dar nu să rescriu versurile, un poem cap-coadă nici atât – asta din niciun unghi nu mi se pare etic, oricât de străvezii ar fi astăzi în teoria literară unele granițe.
Felix Țele: La noi cartea de poezie e un produs socializat. Am avut experiențe cu persoane pentru care n-a fost clar asta și poate că nici eu, în rol de mediator între redactor de poezie și poetă, n-am înțeles că pur și simplu era o incompatibilitate acolo. Așa că am grijă ca în primul rând să îi aleg poetului/ei redactorul pe care și-l dorește sau viceversa. Și mai am grijă ca editor să am o relație profesională în care punem toate cărțile (poetice, etice, etc) pe masă. Sunt ca un avocat, trebuie să-mi spui adevărul gol-goluț despre volumul tău, altfel n-o să pot să-ți apăr până în pânzele albe cartea în public dacă apar probleme. This is how we do it on our side, răspund vocilor cu un citat din poetul Tupac.
Andrei Zbîrnea: Consider că o abordare echilibrată e întotdeauna de dorit. Mă poziționez la mijlocul acestei axe imaginare. Nu voi adăuga niciodată versuri pe care poeta sau poetul nu le-a scris, ce pot face cel mult este să sugerez sinonime sau să marchez anumite pasaje care merită reformulate. Cum poezia e o formă de sugestie, percep și editarea de poezie în același spectru. E fundamental pentru mine ca materia primă intrată în mașina de tocat a poeziei să fie a celui care o scrie și la evacuare, când se renunță la zgârciuri, grăsimi saturate și potențiatori de arome poetice.
Cum decurge procesul de negociere a variantei finale?
Alex Ciorogar: Aș vrea să cred că e unul de mare rafinament și lejeritate. Nu cred că trebuie să ne luăm foarte în serios. Succesul unei cărți depinde de lucruri pe care nu le putem bănui sau anticipa. Cred că e important, așadar, ca toată lumea să fie fericită cu produsul final. Cuvântul final aparține mereu autorului/autoarei manuscrisului.
Teodor Dună: Exagerând, atunci – înainte de marele mic final – e momentul când trebuie, ca editor, să iei autorul în brațe, să-l liniștești, să-l mângâi pe cap, să-i oprești mâinile care continuă să facă gesturi alfabetice în aer. În fața variantei finale, autorii sunt ca mucenicii în fața morții. Încrezători, bucuroși, eliberați, dar și înfricoșați. Autorul simte că sfârșitul cărții-vii e aproape, că nu mai poate schimba nimic. Că, odată apărută, fiecare carte moare din noi. Că se duce în altă parte – sau, mai nou, aproape nicăieri. Speră că-l așteaptă mântuirea prin carte, ce-i va netezi drumul spre o luminoasă posteritate (desigur, mai vie decât viața). Știe că, odată cu iminenta apariție a cărții, e doar la un pas să împartă pâinea celebrității cu Eliot, cu Sexton, cu Plath sau Baudelaire. Așadar, în negocierea variantei finale, bietul editor uită de gramatică și devine, în același timp, taumaturg, psiholog, futurolog, moașă, ortoped sufletesc.
Gheorghe Erizanu: Prin negocieri, prin comunicare. Este important ca autorul să înțeleagă că redactorul este de partea lui. Poezia e un gen democratic. Nu putem impune o dictatură, indiferent de partea cui e ea. A autorului. Sau a editorului.
Medeea Iancu: Varianta finală ar trebui să fie, de fapt, această suită de conștientizări ale scrisului; să-i arate autoarei propria devenire. În tot acest proces, unele poeme au rol adjuvant și sunt etape de pregătire și înțelegere a subiectului, odată ce și-au îndeplinit scopul, ele pot rămîne în afara manuscrisului.
Claudiu Komartin: Nu e niciodată la fel, procesul se modifică în funcție de poetică și de autor. Din fericire. Dacă n-ar fi așa, până acum m-aș fi lăsat. Când simt pericolul plictiselii, dacă în relația asta cu un volum potențial nu găsesc surse ale dinamismului de care am nevoie pentru a mă ocupa de el, prefer să nu mă bag. De asemenea, nu am avut prea multe astfel de experiențe, dar s-a întâmplat ca, în urma unor discuții inaugurale care nu au mers bine, în sensul că primele mele observații și sugestii de editare au fost respinse cu sictirită superbie, volumele să înceteze a mă mai interesa, doar sunt și alte edituri pe lumea asta, iar majoritatea nu vor face decât să-ți pagineze și tipărească ce le-ai trimis. Ceea ce pentru unii e o situație ideală. Însă nu pot fi de acord cu ei după ce propriile mele cărți au avut de câștigat din lectura atentă și din remarcile foarte prețioase ale unor cititori exigenți ca O. Nimigean, Andrei Codrescu sau Ionel Ciupureanu.
Mihók Tamás: La ART / pocket e așa: Se fac două redactări (±1) și o corectură. De obicei, numărul thread-urilor lăsate pe marginea unui manuscris se situează undeva între 50 și 200. Acolo are loc negocierea, case by case. Înainte de varianta finală, Lavinia și cu mine recitim (probabil pentru a șaptea oară) manuscrisul în șpalt. Ea e capul-limpede, eu vânătorul de inadvertențe la nivel de uniformitate. Pe fișierele finale mai aruncă un ochi și graficienii, plus directorul tehnic, după care DD (Du-te, Dică!), pardon BT.
Felix Țele: Dacă am ecuația perfectă de redactor & poet/ă, negocierea între părți e artă. Uneori e chiar un spectacol să urmăresc în fișierul Google în secțiunea de comentarii discuțiile dintre ei pe texte, pe ce intră și nu intră într-un volum. Avem în librării volume care au înflorit din această negociere consensuală. Majoritatea, unele premiate. Când nu am avut ecuația perfectă, a fost comedie horror, s-a lăsat cu denunțuri pe social media și cancel.
Andrei Zbîrnea: Dacă autoarea sau autorul nu se simt lezați sau nu iau lucrurile foarte personal la primul fișier retrimis cu track changes și comentarii, negocierea nu va mai fi o problema în final. De aceea, recent am decis să trimit mostre de corectură în primă fază, pentru a vedea reacția persoanei cu care lucrez. Din fericire, în primul an de Arcane, nu s-a retras nimeni după prima corectură. Uneori, straturile de piele poetică moartă au un aport de aproximativ 15-20% din întreg, iar versurile vor fi mult mai sclipitoare când incizia se va fi încheiat și pielea moartă se va fi dus.
Care (vă) sunt criteriile principale în selectarea unei cărți? Cât cântărește intuiția? Dar gustul personal?
Alex Ciorogar: Am senzația că am răspuns deja parțial acestei întrebări și mai sus. Criteriile sunt problematice pentru mine pentru că, deși aș putea să fac o listă cu asemenea puncte după care mă ghidez, ele variază de la carte la carte și de la om la om. Spuneam și mai sus că o altă problemă e modul în care înțelege fiecare poezia. Nu există nicio definiție reală sau corectă a acesteia. Dar cred că există diverse tipuri de muncă care pot fi valorizate diferit în funcție de varii contexte. Și în funcție de coordonatele câmpului literar: aici intră memoria colectivă, istoriile, convențiile formale, codurile genetice și multe alte aspecte. Cred că ar fi absurd să nu recunoaștem că o mare parte din aceste selecții se bazează pe aspecte iraționale sau inconștiente, cum ar fi intuiția, preferințele, obișnuițele și multe altele.
Teodor Dună: Dacă intuiția înseamnă amprentele lăsate în tine de mii de cărți citite (și, de preferat, care te-au transformat într-o cutie de rezonanță) și dacă înțelegem prin gust personal ceva ce nu te împiedică să îți dai seama că o carte este foarte bună sau importantă chiar dacă nu e neapărat pe gustul tău (care, în fond, apare în adolescență, odată cu prima carte care ți-a tatuat inima), da, lucrurile astea sunt importante. Cred că mă atrag, la poezie, lucrurile care sunt mai rare de o vreme: curajul literar (adică, să nu te intereseze care e trendul, la ce se aplaudă – cu frenezia focilor dresate – pe rețele mai mult, să scrii fără să te gândești la ce e acum acceptabil sau încurajat ideologic; să scrii împotriva mișcărilor hipnotice ale lumii); tentația de a spune naibii ceva care să însemne ceva; încercarea (măcar încercarea) de a te diferenția de cei 70 la sută dintre poetele și poeții cât de cât relevanți de azi care scriu cam la fel.
Gheorghe Erizanu: Dacă intuiția și gustul personal s-au format prin ani de lectură și studii, atunci să fie intuiție. Dar un editor de poezie e ca un antrenor de fotbal care caută tinere talente. Citești ce apare, urmărești evoluția poeților. Nu suntem în perioada oniricilor, când ți se punea în față un manuscris matur al unui poet din Târgoviște de care n-ai mai auzit niciodată. Suntem în alte vremuri. Nici perioada formării nu mai e o chestie intimă.
Medeea Iancu: În general, luăm împreună deciziile de publicare și de lucru a manuscriselor. Aș zice că selecția e ghidată de cunoașterea de viață și de responsabilitatea noastră politică, dar și de recunoașterea posibilităților de dezvoltare înspre o scriitură radicală pe care o autoarea le poate actualiza plecînd de la manuscrisul trimis. Asta înseamnă că trebuie să recunoaștem și să înțelegem, de fapt, complexitatea politică a realității și contradicțiile sistemului.
Claudiu Komartin: Am încercat mereu să citesc volumele care îmi sunt propuse fără să mă raportez exclusiv la gusturile mele, vreau să cred că îmi dau seama dacă un volum e bun chiar dacă nu se înscrie în zona mea de preferințe, dar sigur că nu mă angajez să public volume și autori pentru a căror poetică nu am niciun fel de disponibilitate emoțională sau intelectuală. Însă un lucru mi-e clar: ai de învățat mai ales din ceea ce nu seamănă cu tine și cu explorările tale, din ceea ce se află pe altă frecvență, și cred că nu folosește la nimic să conduci o editură sau o colecție în care apar numai cărți care ilustrează o singură direcție sau orientare estetică. Un asemenea proiect devine de la un punct încolo mult prea previzibil și nu mai oferă provocările unor întâlniri și dialoguri care promit să fie pasionante și integratoare, contribuind la conturarea unei viziuni mai complexe (fiindcă deplină nu va fi niciodată) asupra lumii.
Mihók Tamás: Coerența, reprezentativitatea și – hai să-l numim – factorul X, acel ceva în plus. E important ca fiecare carte să aibă o poveste de spus (bătrânul Filantropica știe de ce), să n-arate doar ca un bilanț poetic personal. Cum ziceam și altundeva, / pocket aș vrea să reflecte valorile unei colecții calitativ exclusiviste, iar discursiv incluzive. E adevărat, merg și pe intuiție (care, nolens volens, mi s-a ascuțit în ultimii ani), dar nu mai puțin pe pragmatism. Gustul personal, ca aport, nu e nici el neglijabil, dar nu primează decât poate la nivel formal, de apreciere a structurii.
Dan Sociu: O să răspund la toate deodată – am fost editor de carte de poezie de două ori, cam un an și ceva în total, prima oară la Cartea Românească preluată în administrare de Polirom, unde lucram ca redactor, șefa mea era Mădălina Ghiu și am încercat într-o perioadă destul de scurtă să scoatem cît mai multe cărți de poezie în colecția nouă, cea cu CD, deși nu mai știu dacă toate cărțile au apărut cu CD, personal i-am propus pe: Radu Andriescu, O. Nimigean, V. Leac, Gabriel H. Decuble, Marius Ianuș, Vlad Moldovan, Ștefan Manasia. Niciunul dintre poeții propuși de mine nu era încă un nume, ca Brumaru, să zicem, dar aveau cărți bune, originale, poezia nu rupea la vînzări, numai că pe atunci se scria destul de mult despre cărțile de versuri, poeții erau prezenți pe relativ proaspătul internet și era benefic pentru brandul Polirom. În paralel, redactam și altfel de cărți și citeam manuscrise primite din absolut toată țara, pe atunci numai pe poezie.ro erau mii de membri și fiecare avea o carte. Am citit multă poezie la viața mea, dar în perioada aia mi-am dublat cantitatea, poeții mai și veneau în vizită cu manuscrisul la subraț, mi-am făcut atîția dujmani, cred că pancreatita pe care am făcut-o în anul următor de acolo mi s-a tras. Interveneam foarte puțin în texte, în ordinea lor poate, pe o poetă am consiliat-o să păstreze numai jumătate din texte și i-am pus foi albe în rest, se putea așa ceva pe atunci, la noi, așa mi-am scos și eu Pavor nocturn, căruia i-aș fi eliminat și prima treime, reciclată din volumul precedent, nu era totuși posibil, practic vorbind. Mereu am spus că poezia ar trebui să aibă statutul unei picturi într-o expoziție, să i se acorde tot atîta spațiu pentru atenție, e deja un cîștig că e lăsat să pună un singur text, oricît de mic, pe o pagină, dar ar trebui să i se permită unui poet să publice numai 10 texte dacă așa îi cere intuiția artistică. Sigur, înrămarea aristocratică de genul ăsta pare mai potrivită pentru poeziile în formă fixă sau cu intensitate existențială, oricum, tirajele sînt foarte mici și nu se taie prea mulți copaci pentru cărțuliile noastre, cred că la Profi pe strada mea se dau chitanțe în cîteva luni cît tot ce am publicat în viața mea. Poezia are oricum și internetul, doar că pentru conservare, e mai bună cartea, știu că în cîteva sute de locații sînt textele mele, dacă taie Iranul cablurile de internet suboceanice, îmi recuperez poezia de la cetățeni. A doua oară cînd am fost editor a fost la editura Alchimica, m-a invitat Natalia Todeasă să o ajut cu o colecție, nu doar de poezie, cărți pe care le-aș vrea eu, așa că i-am publicat cartea lui Alberto Păduraru, Titlul este ultima problemă, căreia i-am pus eu titlul, cînd m-a întrebat ce titlu să-i spună, i-am spus, lasă asta acum, titlul e ultima problemă, a doua carte a Denisei Ștefan și am mai încercat o mini-antologie, ceva așa delicat, numai pentru rafinați, numai trei poete nedebutate, diferite total în stil și temperament, Irina Balcu, Mălina Lipară și Clara Caradimu, căreia i-am propus să-și schimbe numele în Clara N. Clara, dar n-a prea vrut și cam asta e tot ce am făcut ca editor. Am încercat, ca editor, să nu aleg numai de pe linia mea, din ce mă preocupă pe mine ca poet, deși, ca stilist postmodern, mă preocupă orice, nu am o ideologie, mai nou citesc poezie sumeriană și mă distrez la jocurile sonore ale lui Enheduanna: dilimbabbare diĝu barabindu, bindu nammu libindu nammu, u banadu lala bansusu hili maz bandudu, u dudugin idududen, poate îmi fac din publicarea ei următoarea mișcare editorială.
Felix Țele: Decizia publicării o iau tot consultându-mă cu redactorul de poezie. Dincolo de gust și intuiție, contează pentru mine să știu ceva despre debutantul/a sau poetul/a care mă caută. Mă rog, nu e o garanție pentru publicare, dar ajută să îmi dau seama ce vrea de la joc și în ce direcție trage. Am o diplomă în sociologie, nu prea cred în talentul „de sertar“, geniul stins care își lucrează opera în taină, ferit de răutatea literaturii ca lume, departe de găști, clici, conjurația idioților care pun piedici. Cultura nu e paradigmatică să poți spune că ești martorul unei evoluții, esteticile vin-pleacă-revin. Ce știu e că „talentul poetic“ vine aproape exclusiv din middle class sau upper class, se formează la cenacluri sau ateliere, din teorie și din tendințele politice ale momentului istoric. Poetul/a pe care vreau să-l/o public trebuie să încerce să fie parte din discuție, eventual una pe care o înțeleg și eu.
Andrei Zbîrnea: Și intuiția, și gustul au fiecare rolul lor foarte bine determinat. Contează însă și factorul economic, dar și publicul poetei sau al poetului. Mi se pare din ce în ce mai intrigant să cablezi un public nu foarte cunoscător într-ale poeziei la aparatul principal al poeziei contemporane. Pentru că o parte dintre ei vor citi și altceva decât volumul prietenului care a debutat. Va fi un început de drum, la fel ca la pâlnia din marketing, unde la final vor rămâne câțiva care vor citi nu doar Raluca Urse, Alin Dimache sau Noemina Câmpean, ci și cărți de poezie de la / pocket, OMG sau Paralela 45. Totuși, crucial pentru mine este să găsesc punctul de convergență dintre estetic, etic, vandabil și actual. Când ajung acolo, farul călăuzitor mi-e mult mai aproape și sunt capabil să îi dau drumul în lume. Și atunci sunt sigur că poezia respiră.
The Bookworm, Carl Spitzweg, cca. 1850
