Există un punct unde cinemaul și ceața se întâlnesc, iar rezultatul e o mostră de eter colorat și înecăcios, suspendat în aer pe un ecran de cinema. La Laguna del Soldado/Laguna soldatului (r. Pablo Álvarez-Mesa, 2024) pare să fie unul dintre filmele care fac dovada acestei ciocniri, un exemplu de cinema ce-și propune să se joace cu invizibilul și imaterialul pentru a pune bazele unei mașini a timpului, având ca misiune imersarea incomodă a spectatorului într-o istorie brutală. Documentarul lui Pablo Álvarez-Mesa e a doua parte a unei trilogii dedicate figurii lui Simon Bolivar, începută în 2021 cu Bicentenario, un fel de mash-up de imagini, o poezie a arhivelor reciclate menită să pună între paranteze celebrarea națională a 200 de ani de la câștigarea independenței columbiene. În continuarea acelui gest de exorcism social, Laguna dezvoltă o altfel de relație cu moartea și istoria, patinând pe gheața subțire a frontierei dintre vis și realitate, dintre peisagistica misterioasă și mormintele pe care le ascunde.
„Laguna soldatului“ e, de fapt, „laguna soldaților“: în urma unui episod din campania de eliberare (Trecerea Anzilor mai precis), pus pe șine de Bolivar și soldații lui pro-independență, frigul și foamea au făcut sute de victime, transformând întreaga lagună într-o imensă groapă comună. Un cimitir săpat la poalele munților învăluiți în ceață și una dintre enigmele ascunse de acest dispozitiv incantatoriu al filmului; asta pentru că primele imagini sunt însoțite de o trezire temporară din morți a lui Bolivar, care, de dincolo de mormânt, revine o clipă printr-un poem sfâșietor citit de Camilo Restrepo (unul dintre cei mai proeminenți cineaști columbieni ai ultimilor ani, îmbinând în filmele lui conștiința socială cu lirismul posibil și plin de cruzime al violențelor politice). Laguna din film e totodată un spațiu unde se strecoară și partea de discurs subtil-militant despre dezastrele coloniale, ecologice și rasiale lăsate în urmă de acțiunea militară a roialiștilor spanioli. Dintr-un sacrificiu colectiv a rămas un monument dedicat soldaților uciși de condițiile vitrege, ascuns de ochii lumii de aceeași natură nemiloasă.
E de menționat acest trop de care se fac vinovate multe filme perindate prin festivaluri și pe care îl vedem la treabă și în Laguna soldatului: fetișizarea peliculei ca mecanism estetizant prin excelență, care ridică din oficiu statutul unui film. Dar tocmai acest fetiș este, paradoxal, cel ce transformă și interoghează capcana superbiei absolute: peisajele sunt realmente învăluite de frumusețe vaporoasă, culorile au ceva aproape ireal, aproape artificial chiar, însă pelicula aici nu vine ca auxiliu în redarea mai autentică a unui fundal sau în crearea unei texturi vintage a imaginii, ci clădește un zid transparent între spectator și vegetația incandescentă de pe ecran. Cumva, cadrele, în toată fascinația lor, nu sunt decât o mărturie fragilă a unei naturi care se apără de amenințarea oamenilor, la fel cum planta de frailejon s-a apărat de-a lungul anilor de condițiile vitrege, până aproape de extincție (e o lecție și aici, dincolo de botanica lucrurilor). Privind la niște fantasme vegetale, la niște locuri exotice și îndepărtate, ne distanțăm și mai mult de ele, pentru că e nevoie de distanță pentru a ajunge la contemplare, la interogare critică și la secretele unei istorii sângeroase îngropate în solul din Páramo. Dar pare-se că nici acolo nu ajungem fără peripeții, Álvarez-Mesa mai face un pas înainte și zgâlțâie puțin, dar suficient, scaunul confortabil al privitorului. Imaginile turnate pe 16 mm nu sunt nici inocente, nici liniștitoare, ci ascund forța unor vibrații invizibile care nu ne poate inspira nimic bun. Pe scurt, sunt bântuite de nebuloasa trecutului nevăzut, dar mai viu în inima munților decât oriunde altundeva. Iar printre ierburi și la rădăcina copacilor, deveniți de mult îngrășământ pentru plante, se află morții din trecutul dureros al Columbiei.
Dar jocul continuă: amestecate până la confuzie cu undele generate de păsări de pe un ecran, într-un program digital de sunet, filmul chestionează și ideea de oralitate (ciripitul devine mai degrabă un simbol, un colportor al poveștilor pierdute în negura timpului), și în același timp revine la diversele mecanisme de ieșire din zona de aparentă normalitate. Peisajul se dizolvă uneori în reversul lui violent, în culori aprinse și contraste puternice, un experiment echivalent cu un Mr. Hyde al pădurii, devenit în cele din urmă zgomotul ce răzbate din spatele calmului rece. Altfel spus, Álvarez-Mesa regizează un soi de versificație a dezastrului latent, atât cu fața lui întoarsă spre trecut, cât și privind la posibilitățile unui viitor compromis de reverberațiile altor epoci. Straturile temporale fuzionează unele în altele, iar semnalele de alarmă ale istoriei, odată ignorate, nu fac decât să anticipeze episoadele unor catastrofe încă neîmplinite, dar care pândesc frumușel din umbră. După cum amintește una din vocile filmului, vorbind despre urmele neșterse ale istoriei asupra mediului, așa funcționează mecanismul agresiunii: tarele colonialismului sunt strâns legate de rasism și exploatare, ducând inevitabil și la dezechilibre ecologice.
Regizorul face o scurtă vizită și muzeului dedicat lui Simon Bolivar și campaniei în urma căreia s-a câștigat independența; însă artefactele din muzeu, chiar și purtând amprenta unui timp de mult apus și căpătând astfel valoarea istorică a epocii de unde provin, sunt insuficiente și, până la urmă, moarte. Álvarez-Mesa pune în centrul filmului viața, nucleul organic al memoriei, amintindu-ne că în urma unui sacrificiu uman a rămas o lagună, în mijlocul căreia sufletele plonjate dincolo de cortina de ceață încă ne pot vorbi. Laguna e un muzeu viu ce adăpostește morții.
Filmul Laguna soldatului rulează în cadrul One World Romania, ediția cu numărul 18, atât în cinema, cât și online. Urmărește programul filmului aici.
Imagine: La Laguna del Soldado (r. Pablo Álvarez-Mesa, 2024)
