Nu mai știu când am citit ultima dată o carte de Philip Roth, dar știu că a fost vorba de Patrimoniu, O poveste adevărată, în traducerea lui Bogdan-Alexandru Stănescu. Cartea m-a prins instantaneu, doliul e un subiect magnetic pentru mine, aș putea citi numai cărți despre doliu. Încă aș recomanda-o, dar nu sunt gata să scriu despre ea, nu cred că voi fi vreodată gata.
Scriu, în schimb, despre Scriitorul fantomă, prima parte a seriei Zuckerman înlănțuit, în traducerea foarte bună a lui Dan Croitoru. E o carte pe care la început n-am știut de unde s-o apuc, pare în primă fază o poveste din interminabilul ciclu al romanelor cu tema maestru-discipol, temă care nu va muri niciodată. Și până la un punct așa și este, deși din câte înțeleg Lonoff nu e întruchiparea unui scriitor real. Pe scurt, Nathan Zuckerman, scriitor debutant aflat în prima lui reședință de scriere, e invitat să petreacă o după-amiază acasă la un scriitor care îi place foarte mult, același Lonoff de care vorbeam mai sus, autor de povestiri, tradus, adulat, poate un soi de Henry James sau O. Henry, în orice caz un scriitor care se înscrie în fabuloasa tradiție americană a prozei scurte, pe deasupra izolat într-o casă la țară, trăind o viață retrasă și plină de fixisme care ni-l fac simpatic orice s-ar întâmpla.
Doar că nu e un roman din seria maestru-discipol, oricum, nu dincolo de declarativ. Tema e oarecum falsă și pe parcurs cartea se dezvoltă în cu totul alte direcții, prima fiind atmosfera închisă și foarte stranie din casa izolată lângă o pădure, direcție care de fapt circumscrie tot romanul și îi oferă cadrul. Roth știe să descrie locul, peisajul, dar mai ales gesturile personajelor, care sunt inventariate până la ceva ce aș putea numi minimalism în proză. Fiecare mișcare pe care autorul vrea să o pună în evidență e descrisă milimetric, memorabilă fiind scena biroului – cu eroul urcat pe un scaun (dacă nu cumva chiar pe birou, dar nu, parcă zisese că ar fi fost un sacrilegiu să facă asta) și ascultând prin tavan ceva ce ar putea fi o ceartă între îndrăgostiți sau pur și simplu o scenă repetitivă la care el atunci asistă pentru prima dată. Philip Roth scrie frumos, te ține în poveste ca într-o plasă de pescuit din care nu mai poți să ieși și apoi, parcă de nicăieri, printr-un efect de ambiguizare demn de marii maeștri ai romanului, introduce nu neapărat tema evreiască, temă recurentă în toate cărțile lui și prin asta deloc surprinzătoare, ci un episod în care personajul feminin tânăr (sunt două personaje feminine, soția și posibila amantă a scriitorului) devine… Anne Frank. Fantasmagorie pură? N-ai zice, până la finalul pasajului. Scena e plantată în carte aproape de nicăieri și e creată atât de migălos, cu atâta minuțiozitate, încât până și cel mai neîncrezător și experimentat cititor crede în verosimilitatea poveștii. Amy Bellete e și nu e Anne Frank, dar e, indiferent ce s-ar crede. Și ea poate fi adevăratul scriitor fantomă din titlu, prin asta cartea căpătând un cu totul alt înțeles și plasându-se direct în orizontul imaginației.
Dar cum e Anne Frank (care citește Jurnalul Annei Frank), dacă Anne Frank într-adevăr a supraviețuit Holocaustului și se ascunde (inclusiv de tatăl ei) în inima Americii intelectuale și dacă nu e o fantomă, o fantasmă sau un simplu produs al imaginației? Rămâne să afli singur(ă). Altă întrebare: cum e relația tată-fiică a soțului adulter care e Lonoff în comparație cu relația tată-fiu a lui Zuckerman, care trădează evreitatea scriind o povestire pe care toată lumea îl îndeamnă să nu o publice și își petrece mare parte din timpul acestei povestiri încercând nu să se justifice, ci să se elibereze?
Scriitorul fantomă e o carte mult mai adâncă decât ar părea la prima vedere. Să o citești.
(Ca să te las să arunci o privire în universul cărții, scriitorul Abravanel, personaj episodic cu haine scumpe și cap mic și succes la femei e Saul Bellow. Restul descoperi pe cont propriu.)
