Fascismul nostru cel de toate zilele

Nu-i chiar așa de rău. Sau măcar nu e o surpriză. Rezultatele alegerilor parlamentare puteau fi ghicite nu doar din sondajele de săptămâna trecută – AtlasIntel, din 28 noiembrie, și INSOMAR, din 27 – ci și din primul tur al prezidențialelor. Era suficient să împărțim partidele și candidații în trei categorii: „sistem“, „progresism“ și „fascism“. În găleata „sistem“ intră cei care au guvernat constant în ultimii 20 de ani: PSD, PNL, UDMR, Ludovic Orban (sau FD), Cristian Diaconescu și Mircea Geoană. În cea pe care scrie „progresism“ îi găsim pe USR și partidele/candidații mai mici: SENS, REPER, DREPT, PSDU și Ana Birchall. Iar în hârdăul „fascismului“ îi avem pe AUR, SOS, POT și Călin Georgescu. Rezultatele sunt următoarele:

De aici reies trei lucruri. Primul: rezultatele sunt în concordanță cu cele două Eurobarometre din acest an, cel din primăvară și cel din toamnă, care arată că susținerea românilor pentru Uniunea Europeană este situată undeva între 60 și 70%. Al doilea: 6% dintre cei care l-au votat pe Georgescu fie au fost păcăliți de „roboții ruși de pe TikTok“, fie au ales partide mult mai mici la parlamentare. Finally, peste jumătate dintre votanți au respins partidele de „sistem“ și și-au exprimat dorința de schimbare. Concluzia? Ceva nu merge bine în țărișoară. Și chiar dacă am evitat ciuma fascistă de data asta, nu putem fi siguri că vom reuși să facem același lucru la următorul scrutin, din 2028 (dacă se va ține anul acela).

Cum am ajuns aici, la 30-35% susținere pentru fascism? Probabil cea mai la îndemână explicație ar fi că aceste elemente fascioide sunt o consecință a lungii noastre perioade nedemocratice (1938-1989). Explicația ar continua: fascismul a supraviețuit după Revoluție fie într-un mod deghizat – Dragnea (dacă aveți dubii, vedeți ApP-ul) sau Dan Diaconescu –, fie pe față: Corneliu Vadim Tudor, care în 2000 a obținut 33% în al doilea tur. Sau, într-o cheie mai complexă: așa cum, în Polonia, biserica a sprijinit mișcările revoluționare în anii ’80, devenind un simbol naționalist idolatrizat după 1989 – ceea ce a alimentat apariția partidelor politice cu accente fasciste – tot astfel, în România, faptul că biserica a fost suprimată în perioada comunistă a dus la reînvierea ei politică într-o formă neolegionară. Indiferent de caz, putem spune că susținerea pentru fascism a rămas constantă în toți acești ani.

Iată încă un motiv pentru care să nu fim prea surprinși. Sau, poate, pentru care să căutăm cauzele altundeva. E posibil, de fapt, ca problema să fie – îmi pare rău că o spun – la Uniunea Europeană. Fiindcă alinierea noastră cu UE a adus cu sine și începutul alinierii partidelor noastre politice cu grupurile politice din Parlamentul European. Mai exact, odată ce PSD-ul a fost sancționat, în 2019, pentru neconformitate cu politicile grupului Alianța Progresistă a Socialiștilor și Democraților din Parlamentul European, partidul a fost forțat să elimine acele elemente fascioide din discursul și interiorul său. Așa încât, într-un mod ironic, stranger than fiction, fascismul-de-partid s-a născut tocmai din curățarea PSD-ului. SOS, AUR și POT nu sunt altceva decât deșeurile politice ale PSD-ului.

Să ne uităm în trecut? Din păcate, trecutul interbelic al României nu ne oferă lecții prea utile. Așa cum au subliniat cercetători precum Ghinea, Schmitt, Mugurescu, Preda sau Boia, statul român interbelic era doar semi-democratic. În plus, demografia țării s-a schimbat atât de mult încât nu mai putem vorbi despre un electorat comparabil. De exemplu, în 1937 – anul în care fascismul a obținut 24% din voturi – doar 22% din populația țării locuia în mediul urban, în timp ce azi procentajul se apropie de 55%. Mai mult, dacă atunci etnicii români reprezentau aproximativ 72% din populația țării, astăzi procentul ajunge la 89%. Și încă ceva: în 1937, aproximativ 33% dintre români erau complet analfabeți, pe când astăzi acest procent este sub 1%.

Poate o coincidență, poate nu, dar unde găsim aproximativ aceleași date demografice ca cele din România de azi e mai degrabă în Germania interbelică, în 1923, anul în care țara se confrunta cu o criză a hiperinflației, iar Hitler își încerca norocul cu o revoluție la München. Cele două alegeri „parlamentare“ din 1924 se termină cu victorii pentru SPD (echivalentul PSD-ului), dar votul fascist obține 28% și 26%, respectiv. Apoi, în 1925, președinte al Germaniei devine Paul von Hindenburg, cu 48% din voturi, susținut de toate partidele fasciste (DNVP, NSDAP și WP), pe lângă câteva de dreapta sau centru-dreapta. De remarcat și că, dacă în România procentul de atei e sub 1% azi, în Germania, încă de atunci, în 1923, era între 5% și 10%.

O posibilă concluzie ar fi că România, de fapt, o duce bine – creștinește, dar bine. Am ajuns la un nivel de dezvoltare unde, precum în Franța, Germania sau alte țări din Vest, instabilitatea economică poate oferi fascismului o șansă, chiar prin mijloace democratice. Asta arată că nu e vorba despre stupiditatea sau inferioritatea noastră ca națiune, nici despre cum ne privesc occidentalii – cu condescendență, ce-i drept. Toate națiunile au complexele lor de inferioritate. Francezul ni se pare arogant doar pentru că proiectăm asupra lui propriile noastre frici. Dar și el se teme – de irelevanță, de pierderea limbii sale într-o lume dominată de SUA. Sigur, Franța a avut o golden age, iar noi nu, deci pentru ei declinul e marea problemă. Totuși, acea golden age e tot mai inaccesibilă francezului de azi, din cauza tehnologiei, a fundamentului său colonial (citește sânge, război, homicid) și a diferențelor istorice. Franța de azi nu mai e Franța de acum o sută de ani, malgré tout.

Deci, chiar dacă pare o comparație forțată, Germania interbelică oferă câteva indicii despre cum ar putea fi prevenit un scenariu similar în România la alegerile din 2028. Primul ține de jocurile politice. Ce i-a ajutat pe naziști a fost, pe de-o parte, Hindenburg, acest om de dreapta (citește PNL sau Lasconi), care credea că-l poate controla pe Hitler dându-i funcția de „prim-ministru“ și refuzând să lase stânga la guvernare între 1930-1932. Pe de altă parte, social-democrații (citește PSD) și comuniștii (citește SENS sau REPER) n-au vrut niciodată să colaboreze, deși împreună obținuseră între 36% și 38% din voturi în aceeași perioadă – adică anii 1930-1932, în care naziștii începeau să acapareze puterea statului, înainte de a o prelua complet.

Celelalte indicii ar putea veni de la teoreticienii germani organizați încă din 1923 în jurul Frankfurt-ului, exact cu scopul de a studia fascismul, socialismul și relația dintre ele. De exemplu, Theodor W. Adorno, în The Authoritarian Personality (1950), analizează sociologic, pe baza a două mii de interviuri, structura personalității individului care, pe de o parte, acceptă autoritatea prea ușor, iar pe de alta, odată ajuns la putere, o exercită cu severitate excesivă. Studiul identifică, literalmente, daddy issues ca fiind la baza autoritarismului: tratamentul prea strict, rece și pedepsitor primit de la părinți în copilărie duce, la maturitate, la o refulare față de autoritatea parentală, dar printr-o evadare întru altă autoritate, mai atotcuprinzătoare, mistico-religioasă (conducătorul, căpitanul, führerul). Această reorientare este însoțită de un tip de gândire magică, plină de Dumnezeu, superstiții și forțe supranaturale, menite să explice și să ofere un sentiment de control și predictibilitate într-o lume percepută ca fiind instabilă.

Sau, ca să închei, putem lua un indiciu și de la Walter Benjamin, care, în teza a VIII-a din „Despre conceptul de istorie“, ne spune că „starea de excepție“, adică fascismul, nu este chiar atât de excepțională pe cât pare. Nu este ceva ce putem considera complet depășit (citește Vadim) datorită progresului făcut (citește UE). Asta înseamnă nu doar că fascismul poate reveni oricând printre noi (cum a și reușit deja în unele forme), ci și că trăim prin el – la locul de muncă, în inegalitatea dintre clase, în subestimarea și ura dintre indivizi, în controlul pe care îl exercităm unii asupra altora, în structura încă ierarhică a companiilor și corporațiilor – chiar și în perioadele în care fascismul nici măcar nu pare să fie la orizont.

Imagine reprezentativă: Paul Klee, Angelus novus, 1920