Spre Halle pornisem din București în toiul nopții. Zborul era prevăzut cu Austrian la Berlin, de unde trebuia să prind trenul spre Halle. La destinație, urma să mă aștepte profesorul Klaus Bochmann, un mare romanist, cunoscător excelent al istoriei limbilor română, franceză și italiană. Îl cunoșteam vag, venise în câteva rânduri la Chișinău, ultima oară în 2019, când își lansase cartea Introducere în istoria limbii și literaturii române, împreună cu cercetătoarea Alina Tofan, care mi-a fost profesoară la cursul de literatură universală, înainte de-a emigra în Germania. Fiind o somitate internațională, ne-am îmbulzit cu toții să-l vedem. Librăria din Centru, unde s-a produs lansarea, era plină ochi. Tot la Cartier a mai publicat în 2020 o altă carte-fenomen: Cum sunt trăite și percepute limbile. Despre istoria limbilor ca istorie socială, dar n-a mai apucat s-o lanseze din cauza pandemiei. Da, și-l mai văzusem odată, prin 2010, la Institutul de Filologie, la o mare conferință. Nu cred că directorul Institutului îl invitase. Poate Institutul Cultural Român. Dar am reținut stupoarea elegantului domn, întâmpinat de director cu o țigară pufnindu-i în față.
Și acum ilustrul profesor mă invitase la Casa de literatură de la Halle să țin o comunicare despre literatura din Basarabia într-un program în care scriitorul Oleg Serebrian își lansa un roman, Cântecul mării, tradus în germană. Invitația mă flatase, desigur, și am acceptat cu bucurie. Textul meu fusese pregătit în prealabil și – spre emoția și onoarea mea – tradus de însuși profesorul Bochmann.
În taxiul de noapte (unde m-am simțit imediat înproza lui Vitalie Ciobanu1) eram grozav de obosită. Era 1 octombrie și eu avusesem până atunci o lună de drumuri lungi și nopți mai cu nesomn. În ajun, tocmai amenajasem camera de chirie a Cătălinei – cumpără, cară, potrivește, aranjează etc. – mă cam storseseră toate. Știind cât sunt de obosită și ce drum greu urmează, copila a renunțat la somn și după ce la 3:00 noaptea m-a urcat în taxi, a ținut tot timpul legătura cu mine, ca să se asigure că sunt în siguranță. Aeroportul, zborul, drumul până la gara de unde urma să iau trenul la Halle au fost fără peripeții. De fapt, a fost ceva. În trenul care mă ducea de la aeroportul berlinez la gară, alături de mine era un cuplu foarte tânăr. Fata, cred că nu avea mai mult de 16-18 ani –, drăguță, șatenă, plinuță. Băiatul părea ceva mai copt, cu vreun an-doi, blond, cu o claie de păr roșcățiu, care-i acoperea fruntea, iar în spate îl avea prins într-un elastic. Erau îmbrăcați foarte lejer, în treninguri și adidași. Păreau a fi nemți pur-sânge, petrecându-și o zi obișnuită de duminică. Arătau atât de relaxați, încât, în preajma lor am simțit și eu cum mă detensionez.
Cât a durat drumul, 45 de minute, fata s-a machiat. I-a întins tânărului de alături trusa de machiaj și încet, fără grabă, scotea câte un produs și-l aplica cu atenție pe față. Cu o mână băiatul ținea trusa și cu cealaltă – oglinda. Eu, care mă machiez în exact 7 min. (m-am cronometrat într-o zi), am avut pe neașteptate un bun prilej să învăț cum se poate întinde un ritual de înfrumusețare pe aproape o oră. Mai întâi și-a aplicat o cremă de față, apoi a luat pe vârful degetului din alta mai mică și si-a masat pleoapele și zona din jurul ochilor. Cel mai mult timp i-a luat rimelul, a tot insistat în partea dreaptă să dea o formă cât mai arcuită genelor. Dar înainte de asta și le-a îndreptat cu un mic instrument, pe care l-a extras din altă gentuță, unde se aflau pensete și pile pentru manichiură. Am apreciat gestul, genele ei – destul de modeste la început – s-au așezat uniform și au căpătat vizibilitate. Ia te uită, m-am gândit, poate ar trebui să încerc și eu. În familia noastră, doar mezinul Mihai se poate lăuda cu gene lungi și dese. Bineînțeles că și Cătălina, dar ea e – în mod constant și neabătut – perfecțiunea însăși, încă din prima clipă, de la maternitatea nr. 1, din Chișinău. Dacă mă gândesc bine, se pare că și pe ea am văzut-o odată cum își îndrepta genele cu un dispozitiv similar. Baza pentru machiaj, fata a aplicat-o după ce a încheiat procedura cu genele și conturul ochilor. A urmat fondul de ten, care imediat i-a închis tenul cu o nuanță – această manevră i-a făcut mai mult rău decât bine. N-a părut să observe că tenul feței distona cu nuanța mai deschisă a gâtului și decolteului. Ea părea mulțumită, tânărul – oare cum de nu-l durea mâna de la oglinda pe care i-o ținea fix în față? – schiță un zâmbet aprobator și mi s-a părut mie (dar poate doar mi s-a părut, din compasiune) puțin chinuit. E și ăsta un limbaj al iubirii, m-am gândit. Mie nu mi-a ținut nimeni oglinda-oglinjoară așa. Dar nici nu cred c-aș accepta să-mi terorizez partenerul pe post de suport de accesorii. Nu fi rea, imediat am întors-o – ce știi tu? Altă generație, altă cultură, altă poetică a iubirii.
Buzele și le-a masat îndelung cu vârful degetelor, cu care luase o picătură dintr-un unguent (n-am apucat să citesc ce era acela). Credeam că va aplica un creion, buzele ei aveau un contur neregulat (eu așa aș fi procedat!), dar nu – a scos un ruj maroniu care însă i se potrivea de minune cu tenul brunețit de machiaj. Nu știu ce-ar mai fi fost de făcut la fața ei, dacă drumul mai continua. Dar pentru că ajunseserăm la destinație, și-a îndesat trusa în geantă și a ieșit de mână cu tânărul, cu a cărui ușurare (i-am intuit-o, firește) am empatizat din plin.
Nu-mi putusem imagina că într-o țară p-e-r-f-e-c-t-ă ca Germania trenul spre Halle poate întârzia două ore. Când s-a anunțat asta, m-am gândit cu groază la profesor. Să mă aștepte un ditamai savant încă două ore pe peron? Mai bine străbat Halle în lung și-n lat până ajung la hotel, dar nu-i perturb omului programul. I-am scris rapid un mail în care mi-am exprimat stupoarea că trenul întârzie… Diplomat și de bun-simț, profesorul mă asigură imediat că mă va aștepta, așa cum am convenit. Nu mai era nimic de făcut, decât vorba aia rusească nesuferită – „relaxează-te și primește plăcere“. Am încercat să citesc ceva, dar gândurile îmi zburau în toate părțile. După două ore de așteptare și încă alte două de mers cu trenul, l-am zărit pe profesor stând cuminte pe peron. Aș fi vrut să-l cuprind cu recunoștință pentru câtă bătaie de cap a avut cu mine și pentru înțelegerea, bunăvoința cu care m-a tratat, dar amintindu-mi cât de sobru, aproape intangibil l-am cunoscut la Chișinău, m-am abținut doar să-i strâng mâna și să-i mulțumesc pentru tot efortul. Din primele clipe însă, profesorul mi s-a părut mult mai cald și degajat decât mi-l aminteam eu și cred că a fost pentru prima dată când l-am văzut zâmbind. Hotelul era la câțiva metri și întrucât mai era timp până în seară, însoțitorul meu mi-a propus să luăm masa împreună și să facem o plimbare prin oraș. L-am refuzat politicos, motivând că am nevoie de odihnă.
De fapt, de liniște aveam nevoie, nu mă simțeam capabilă să fac față unei conversații pe măsura erudiției ilustrului romanist. Îmi era foame, îmi era sete și voiam să dorm. Asta am și făcut după ce m-am cazat, m-am îndreptat spre o primă „promisiune“ gastronomică, un local pe care era desenată o pizza. Exact ce-mi doream după un drum lung: pizza și bere. M-a servit un ucrainean refugiat, cu care am schimbat câteva vorbe, mai degrabă motivată de entuziasmul lui decât de dorința mea, concentrată exclusiv asupra mâncării. Ucraineanul însă nu se lăsa, părea încântat că poate vorbi cu mine rusește și-i tot dădea cu întrebările. Că de unde sunt, de unde vin, dacă am mai fost în Germania. Aflând că sunt din Chișinău, a vrut să știe câți refugiați sunt la noi și cu ce se ocupă. „Voi cunoașteți rusa și ei se pot integra mai ușor“, a oftat băiatul. Părea să aibă nu mai mult de 25 de ani și m-am gândit cum de n-a fost mobilizat să-și apere țara. Parcă mi-ar fi ghicit gândurile. N-am putut să rămân, a trebuit s-o însoțesc pe mama bolnavă. Are cancer. În Harcov, de unde suntem, nu se mai putea trata la spital, că era plin de răniți de război. Am adus-o aici, unde locuiește din 2003 o verișoară. Ea ne-a oferit găzduire. Auzind de Harcov mi-au dat lacrimile, e unul dintre cele mai măcelărite orașe. Invadatorii n-au cruțat pe nimeni, copii, bătrâni – oameni care nu purtau nicio vină au umplut spitalele cu trupuri sângerânde, dezmembrate. Îmi amintesc de o fetiță de 5 ani rămasă fără un picior. Pe chipul ei, expresia candorii era schilodită de cea a uimirii, groazei și durerii. Imaginea, văzută pe internet, mi s-a fixat pe retină pentru toată viața. „Cum ați reușit să fugiți de acolo?“ Printr-o cunoștință, lucrător la vamă, care ne-a ajutat să traversăm hotarul cu o mașină care transporta utilaje pentru spitale. I-am plătit nu puțin, firește. Priveam chipul băiatului – preocupat și ușor îmbujorat de emoția mărturisirii – și mă gândeam oare ce-ar fi fost cu mine, cu noi, dacă rușii ar fi avut parte de o victorie rapidă. Următorii măcelăriți am fi fost noi, basarabenii. Ce-aș fi făcut eu, unde ar fi trebuit să fug, cu copiii de mână? La un refugiu în Germania nu m-aș fi gândit, nu am pe nimeni aici, dar primul gând mi-ar fi fost România. La Iași, Timișoara, București, poate. Am prieteni buni în aceste orașe, nu m-ar fi abandonat la nevoie. Cosmin, prietenul meu timișorean, din primele zile de război mi-a spus să contez pe el, dacă rușii ne invadează. Acum suntem mai liniștiți, realitatea războiului puțin câte puțin s-a mutat în ficțiune, în narațiunea războiului, care ne atinge, ne doare chiar, dar frica cea mare, instalată la început în viscere, s-a urcat la creier. Urmărim zilnic știrile despre război, continuăm să ne alarmăm, neliniștea e starea noastră constantă, simțurile ne sunt mereu la pândă, dar frica cea paralizantă s-a culturalizat, ritmurile precipitate ale inimii s-au domolit a resemnare. Ne-am obișnuit, se pare, cu nenorocirea de lângă noi, am acceptat că realitatea poate lua și astfel de forme hidoase.
M-am grăbit să ajung la hotel și să dorm. Eram frântă.
A doua zi, evenimentul era programat pentru seară și așa am putut să descopăr micul oraș Halle, ghidată cu generozitate de profesor. Un oraș intim, un oraș confortabil și prietenos. Transmitea o energie calmă și senină, predispunea la echilibru. Am reținut nu atât reliefurile arhitectonice în stil provence, casele frumoase una și una, cu aer nobil de vechime, vegetația încă luxuriantă la început de toamnă, atentă eram mai curând la densitatea discursului eminentului profesor, care mă uluia cu enciclopedismul său. Faptul că un german ne vorbește atât de bine limba și știe atât de multe despre istoria și cultura patriei mele mă emoționa teribil. Am un permanent sentiment de iritare în raport cu rușii care trăiesc de-o viață în Basarabia și refuză cu încăpățânare imperialistă, trufașă și imbecilă să ne învețe limba, măcar în conținutul ei uzual. Măcar câteva cuvinte de recuzită obligatorie e de bun-simț să înveți în limba țării care te-a primit pe un termen nedeterminat. L-am întrebat pe Klaus Bochmann cum a ajuns să ne învețe limba. Curiozitatea și dorința. Voința de a cunoaște. Devenii nostalgică… ah, dacă aș fi fost studenta lui… Dar și bucuroasă, recunoscătoare. M-am gândit la „zeii“ mei livrești, cei câțiva filosofi, scriitori, critici literari, pe care-i iubesc, pentru că învăț enorm de la ei. Ce noroc, ce privilegiu să-ți descoperi reperele, să te afli printre ele, să te încarci din lumină lor! Criza modelelor e una din temele mele basarabene grele și triste, la care mă gândesc mereu să revin cu gândul și scrisul.
Ceea ce m-a marcat în orașul despre care îmi vorbea cu pasiune și admirație profesorul a fost un detaliu la care însoțitorul meu probabil nu s-a așteptat. M-a condus într-o biserică luterană. Acolo am ascultat distrată despre ceremonialurile din biserică și deodată am văzut un obiect care mi-a electrocutat privirea. Am văzut un crucifix din ace, din ace de sârmă ghimpată, care construiau un Isus scindat: o mână era fixată de cruce, își executa destinul, datul de supliciat, și altă mână, contorsionată și suferindă – i se simțea tremurul, aerul vibra încordat de apropierea cu ea –, era întinsă spre umanitate. Vulnerabilitatea condiției de muribund sfărâmat până la oase, cu nervurile suferinței la vedere, era concurată și învinsă cumva de puterea iubitoare și iertătoare aplecată asupra omului. Adică asupra păcătosului. Rătăcitului și pierdutului în patimi. A celui iubit de divinitate până la iertarea din urmă. Am ieșit din biserică transfigurată, încovoiată de o tristețe și o neliniște pe care le-a remarcat imediat și profesorul. Ca să-mi abată gândurile, mi-a povestit despre artistul german care crease capodopera. Johann-Peter Hinz (1941-2007) a fost un sculptor de metal, născut la Kolberg, destinul său de artist este însă legat de orașul Halberstadt, în care s-a mutat în 1946, deoarece tatăl său, pastor, s-a angajat la la Catedrala Halberstadt. Tot acolo, artistul a dezvoltat și o carieră politică. Kruzifix Marktkirche Halle este considerată una dintre cele mai importante lucrări ale sale. Mi-am notat numele artistului, să caut mai multe informații despre el. Imaginea terifiantă a celei mai nobile suferințe conținute în figura de metal nu mi-a ieșit din minte toată seara.
După un prânz cu însoțitorul meu, la un restaurant chinezesc, ne-am îndreptat spre Casa de literatură. Sala în care se anunțase evenimentul a adunat vreo 30 de persoane, cele mai multe de vârsta a treia. Directorul Casei de literatură m-a prezentat și, pornind de la textul meu, pregătit special pentru acest prilej, a început să-mi adreseze întrebări pe care mi le traducea Klaus Bochmann și eu am simțit pentru prima oară stânjeneala că trebuie să-mi controlez foarte atent discursul, așa încât să nu provoc inconveniențe de traducere domnului profesor. Nu știam cât să vorbesc, unde să mă opresc. Nu știam cât să expun din context, așa încât informația mea despre literatura Basarabiei să nu pice în gol. Lipsa de experiență și emoțiile mă împiedicau să fiu foarte explicită pentru cei care ne ascultau. Profesorul Bochmann a înțeles că e nevoie să facă un preambul despre istoria Basarabiei, ca să se înțeleagă că suntem un fel de români „disputați“, aflați la granița unui imperiu, și că situația noastră geopolitică e alta decât cea etnică și culturală. Dacă la început intenționam să vorbesc despre literatura contemporană, în speță despre scriitorul Oleg Serebrian, prezent cu cartea lui nou tradusă în germană, discuția, regizată abil de Klaus Bochmann, s-a axat asupra perioadei sovietice, asupra literaturii care reflectă realitățile atroce ale deportărilor, ale problemelor noastre identitare. După vreo oră, dialogul nostru a luat sfârșit, urma prezentarea compatriotului meu, care, vorbind o germană fluentă, nu avea nevoie de traducător. Nu înțelegeam absolut nimic din ce se spunea, dar eram mulțumită că pentru mine se terminase, că a doua zi voi merge spre aeroport, însoțită de Oleg Serebrian. Scriitorul îmi propusese să ieșim mai devreme, la 7:00 (el având zborul de la Berlin în prima partea a zilei – eu în cea de-a doua, la ora 16:00), și eram bucuroasă să mă scutească el de chinul de-a mă deplasa singură într-o țară a cărei limbă n-o cunoșteam. După eveniment, a urmat o scurtă discuție cu directorul, care ne-a mulțumit pentru program și urma să plecăm, când de mine se apropie o doamnă în etate. Îl rugă pe profesorul Bochmann să-mi traducă și-mi spuse cu vocea vizibil emoționată că părinții ei moșteniseră de la o fugară din Bucovina, în anii ’40, o față de masă. Speriată de tăvălugul sovietic, femeia fugea undeva în lume și s-a oprit să înnopteze la părinții doamnei din fața mea. Drept recunoștință, a scos din bocceaua ei de fugară o preafrumoasă față de masă și le-a dăruit-o. Acum, după atâția ani, moștenitoarea obiectului prețios simțea că vrea să mi-o transmită mie mai departe. Nu știa nimic despre destinul acelei bucovinence. Unde s-a dus mai departe femeia care se salva de deportări și urgia sovietică? De ce a ales, printre puținele lucruri de preț pe care le putea lua cu ea, anume această față de masă și cât de adânc o fi fost marcată de ospitalitatea familiei care a găzduit-o la Halle, încât să le-o lase cadou? Iar familia s-o păstreze cu sfințenie atâția ani, înțelegând uriașa ei valoare simbolică. Femeia îmi vorbea într-o limbă neînțeleasă și mă privea într-un mod care mă hipnotiza. Avea atâta expresie în priviri, de parcă prin ea mă urmăreau mai multe persoane, poate și femeia fugară, poate și familia care empatizase cu drama ei. Avea o privirea grea, densă, străpungătoare, atât de vie!! Ochii ei albaștri mă fixau, antrenând în această privire concentrată și mica constelație de riduri de pe un chip luminos, care transmitea un aer de distincție. Era destul de minionă, îmbrăcată în pantaloni negri și tricou gri. Părul tuns scurt, fără pic de machiaj pe față – nu arăta a femeie preocupată prea mult de aspectul ei, cum am văzut destule doamne de vârsta a treia prin Europa. Le admiram și-mi ziceam că la vârsta lor aș vrea să am puterea și determinarea de-a arăta la fel de bine. Doamna din fața mea nu trăda niciun fel de pretenții de lady modernă, avea o ținută poate prea simplă, dar decentă și îngrijită. I-am privit pe furiș mâinile: erau cele mai obișnuite mâini, fără bijuterii, doar un singur ineluș, mic, de aur. Privirea ei, vocea și întreaga ei făptură mi-o făcuseră simpatică. Mă captivase povestea ei, așa încât nicio clipă nu m-am gândit la sarcina care-mi revenea. Nu mi-a trecut prin minte atunci s-o întreb de ce nu oferă fața de masă lui Oleg Serebrian, autorul unor romane despre Bucovina suferindă. Auzisem c-ar avea și rude în Cernăuți. Nu m-am gândit la asta, așa cum nu m-am gândit nici că ratez să mă alătur scriitorului, care pleca la ora 7:00, eu urmând să primesc fața de masă mai târziu, abia la 9:00. Am zis da, fără să ezit. „Dar să nu uitați doamnă, că mâine e ziua Germaniei și trenurile circulă cu dificultate și rar“. Remarca îngrijorată a profesorului Bochmann era ultimul lucru la care m-aș fi gândit atunci. Privirea acelei femei parcă-mi luase mințile.
A doua zi, la 9:00, femeia a venit la hotel însoțită de „relicva“ ei. De data aceasta, nu era nimeni să ne traducă, să ne intermedieze discuția, eu am vorbit ceva în română, ea a spus ceva aprobator în germană, am făcut o poză împreună, ne-am zâmbit complice și ne-am despărțit. Grăbită, mi-am îndesit darul prețios în geantă și am luat-o spre gară. N-a fost greu să găsesc gara, dar acolo – surpriză. Nu aveam tren spre Berlin decât la 12:40, drumul urma să dureze peste două ore (și dacă iarăși ar fi întârziat, ca la venire?), apoi, de la gară, trebuia să ajung la aeroport (în jur de o oră), unde aveam zbor la ora 16:00. Am cerut ajutor la biroul de informații și la doi polițiști de prin preajmă. Nimic. Alte trenuri spre Berlin nu circulau mai devreme. Am cumpărat biletul de la 12:40, speriată că într-o țară ca Germania (aveam în cap imaginea unei societăți în care totul funcționează aproape perfect) se poate întâmpla, chiar și în zi de sărbătoare, o astfel de pauză între trenuri. Și abia atunci am înțeles cu claritate situația parșivă în care mă aflam. Am conștientizat, ca după o ieșire (onirică?) din realitate, că riscul de a pierde zborul Berlin-București era uriaș. I-am telefonat Cătălinei, i-am explicat încurcătura. Alertată, copila a început să caute soluții. A contactat-o pe doamna de la ghișeul de informații și ambele m-au catapultat într-un tren cu o altă destinație, de unde, pe drum, urma să schimb peronul și să urc în cel care – am înțeles din vorbele lor precipitate – urma să mă ducă spre Berlin. Era ziua Germaniei. Altă soluție părea să nu existe. Trenul în care am sărit eu alertată, buimăcită, era aproape gol. Nu știam unde urma să cobor pentru a schimba peronul. Discuția copilei cu doamna de la ghișeu avusese loc prea rapid, trenul pornea aproape imediat și prima mișcare a fost să-l prind. După care să realizez că mi se descarcă telefonul și că încărcătorul îmi rămăsese la hotel. Priveam speriată banda migratoare a destinațiilor, încercând să deslușesc ceva recognoscibil în cuvintele germane care se perindau cu viteză în fața mea. Nimic. Parcă eram într-un film, al cărui regizor mă aruncase în necunoscut și de aici încolo se putea întâmpla orice scenariu. Locomotiva trecea prin câmpii nesfârșite, nicio denumire de oraș, nicio imagine care să-mi folosească drept indiciu. Mă simțeam realmente smulsă din civilizație și aruncată naiba știe unde, adică știu – într-un tren fără direcție! Berlinul părea o destinație dintr-o altă realitate, la care se pare că nu mi se îngăduia accesul.
Îngrozită că telefonul – unica mea legătură cu lumea reală, normativă și reglatoare – îmi arăta o liniuță tot mai roșie (eu vedeam două, ca pe un test de sarcină, care te bagă în boală), de parcă ar fi zis: ai sfeclit-o, vezi dacă n-ai fost atentă și responsabilă? Ca să nu mai simt ironia situației, am ascuns în geantă telefonul. Nu știu unde plec. Nu știu unde trebuie să cobor. Nu știu cât mai trebuie să merg. Nu voi reuși la avion. În mintea mea, aceste gânduri se intersectau ascuțit, spasmodic. Trenul mergea în continuare, habar n-aveam pe unde trece. Mi-am dat seama că trebuie să caut soluții concrete. Puțin mai înainte, în dreapta, o bătrână privea absentă prin fereastră. Tell me please… am început. No english! mi-a tăiat-o rapid bătrânica. Franceza – nici atâta. Alți pasageri de prin preajmă, o femeie cu un băiețel în brațe și cu un bărbat alături, probabil soțul ei – la fel. M-am așezat pe un scaun și am simțit că nu-mi mai pot reține lacrimile. Plângeam cu sughițuri, rușinată că nu cunosc nicio iotă în limba asta complicată, rușinată că am putut ajunge în situația asta cețoasă, încordată ca un cerc de gheață, care mă strângea tot mai tare, dar cel mai acut simțeam spaima. Că cine știe unde o să ajung, unde o să mă lase acest tren și fără telefon pur și simplu eram pierdută, la propriu și la figurat. Știam că am în geantă o sticlă cu apă și am încercat să-mi recapăt demnitatea cu o înghițitură de apă. În dreapta sticlei zării colțul bordo al feței de masă. Oare o mai fi fiind vie femeia care s-a pornit în pribegie cu acest obiect? Câți ani o fi avut atunci? Doamna de la Halle nu-i precizase vârsta, statutul – nimic. Mi-a predat fața de masă, cu mirosul ei stătut, de obiect ținut mult timp într-un spațiu închis, și atât. Am revăzut fulgerător cutia cu hainele mamei, care încă mulți ani de la moartea ei părea că-i mai păstraseră mirosul corpului. Special am pus în acea cutie câteva rochii în care o țineam minte mai bine, ca să păstrez mirosul – ceva din ființa ei vie. Apropiindu-mi fața de hainele ei, o recunoșteam cu o bucurie amestecată cu furie. Furia că un obiect, o haină oarecare poate supraviețui unui om, oricât de bun ar fi acela, oricâtă dragoste am revărsa asupra lui. Că în socoteala timpului, un oarecare obiect, până și o cutie goală de conservă rezistă infinit mai mult decât ființa umană care a mâncat cândva din ea. Poate că și fața de masă mai păstrează ceva din mirosul mâinilor stăpânei ei. Poate mai conține frica, graba, nesiguranța anilor 1944, când puterea sovietică se reinstaurase în Basarabia și nordul Bucovinei, aducând frică și neliniște. Oamenii înțelegeau că nu-i așteaptă nimic bun. Refugiul era unica lor salvare, altfel îi pășteau deportările și foametea organizată. Erau hăituiți ca animalele de pradă de puterea sovietică instaurată peste noapte, fără să fi existat un plan de salvare, fără să fi avut o pregătire prealabilă. Lipsa informației, confuzia și deruta generală îi mânau pe băștinași la gesturi absurde, spontane, negândite. Speranța refugiaților era România. De ce oare această femeie n-a rămas în România? Poate avea rude undeva departe și spre ele se îndreptau pașii ei de fugară. Judecând după calitatea feței de masă – lână, cu flori mari, bordo – un obiect estetic mai degrabă, decât utilitar – înclin să cred că era o intelectuală, o admiratoare a artei. O femeie rafinată, care dacă ar fi rămas, în 1949, cu siguranță ar fi fost deportată ca alți intelectuali „periculoși“. Bieții oameni luau în refugiu documente, pâine și ceva haine mai calde. Această bucovineancă însă a ales fața de masă, care mie-mi ocupa jumătate de valiză. Poate i-o fi rămas și ei cadou de la părinți, de la cineva drag, poate la masa acoperită cu această bijuterie a trăit cele mai minunate clipe din viața ei. Luând-o cu ea, a protejat ce-avea mai de preț – amintirea clipelor fericite. Anul 1944, când ea se salva din calea urgiei sovietice, este anul în care se năștea mama mea. Mama îmi povestea că bunicul Gavril a scăpat de deportare deoarece era singur, cu 11 copii, soția îi murise imediat după nașterea mamei. Ca să înșele autoritățile, a scris-o pe mama ca nou-născută în 1945, deși mama avea deja un an. Nu știu cum a reușit, dar erau timpuri cumplite, cu soluții și rezolvări disperate.
Amintirea mamei mi-a accentuat rafalele de plâns. Mereu când mi-e greu, mă gândesc la ea, cu toții cred că facem asta, ne invocăm mamele ca pe niște magi blânzi și buni. Cum plângeam eu așa, s-au apropiat doi tineri de mine. Un cuplu, o fată și un băiat. Nu țin minte să-i fi văzut până atunci în vagon. N-am avut răgaz să mă gândesc de unde s-o fi luat acolo. M-au întrebat în engleză ce-am pățit. Le-am explicat situația, le-am spus că nu știu unde sunt și că trebuie să ajung la aeroport. Tinerii au vorbit ceva în germană, și-au scos telefoanele în care aveau hărțile trenurilor și mi-au propus să mă conducă la peronul care avea o cursă spre Berlin. Nu știu unde plecau și dacă nu cumva le-am perturbat traseul, dar când trenul a avut în sfârșit o oprire – după vreo 25 de minute – au coborât împreună cu mine și m-au purtat printre șine, printr-o întreagă galerie subterană, până au găsit peronul cu trenul care îmi convenea mie. Nu s-au mișcat de lângă mine până n-a venit trenul cu pricina și m-au văzut urcată, lipită de fereastra vagonului. I-am privit cu sentimentul că la ușă îmi făceau cu mâna doi îngeri în trenciuri și adidași. Acei tineri parcă porniseră la semaforul acestui drum prin ceață lumina verde pentru mine. Trenul lor m-a dus în vreo 35 de min la gară, de unde am putut lua altul spre aeroport. Când am văzut poarta mea, certitudinea că voi ajunge la București și în câteva ore îmi voi vedea copii, mi-a mai provocat o rafală de plâns, dar de data aceasta de ușurare, de recunoștință. M-am gândit la recunoștința femeii, care a primit hrană și adăpost în casa familiei de nemți. Dar mai presus de toate, acești oameni i-au oferit probabil sentimentul întăritor al încrederii și siguranței. O fi fost biata de ea frântă de oboseală și de încordarea fugarului, care trăiește cu sufletul la gură sentimentul fragil al supraviețuirii. Câtă germană o fi știind, ca să le spună păsul, să le mulțumească pentru ajutorul prețios? Obiectul dăruit – fața de masă – cred că a vorbit în locul ei, într-un limbaj al recunoștinței și al credinței în umanitatea generoasă, empatică, caldă din om. Într-un timp al terorii, al dezumanizării, doar astfel de ființe de lumină și bunătate îți mai pot ține întregi vertebrele sufletului. Mi-m imaginat-o plecând din casa gazdelor ei încrezătoare și întremată.
La București am ajuns noaptea, nici măcar n-am vrut să iau un taxi, am luat autobusul – în țara mea, în limba mea, m-aș fi descurcat de minune cu orice mijloc de transport. În autobus a urcat un grup gălăgios, cântau manele. Nu le suport, dar în acea seară am zâmbit fericită, eram exact unde trebuie. Lipită de scaun, priveam prin geam ASE-ul învăluit de întuneric și lumini de pe Piața Romană, știam că pe-aproape se afla Cărtureștiul cel supraetajat în care-mi petreceam câte-o zi din fiecare sejur bucureștean. Aproape că simțeam aroma din ceai și muzica în surdină care-mi făceau din răsfoitul cărților un ritual șamanic, exotic și aproape erotic. Câte vise am visat acolo, cu privire pierdută printre coperți! Câte extaze și uluiri! Abia peste câțiva ani au apărut librăriile Cărturești și la Chișinău. Cu pachețele delicate de ceai, cu cești în picturile lui Klimt. Dar vraja rămăsese tot acolo, în Cărtureștiul bucureștean unde trăisem primele revelații livrești intens senzoriale, unde mă simțisem o șeherezadă mirosind a santal și a frezie, plutind fantasmatic printre cărțile lumii.
Drumul spre copilă, printre case și copaci după ora 23:00 mai mult l-am ghicit, dar am știut că supliciul călătoriei mele se încheiase când am recunoscut scara de la bloc. N-avea rost să caut telefonul descărcat, pentru a-mi anunța copiii să-mi deschidă ușa de la intrare. iPhone-ul meu performant demult devenise mai anacronic decât fața de masă, bucovineană, cu trandafiri roșii, uriași, din geanta de călătorie.
1 E vorba de proza Taxiul de noapte, din volumul de proză scurtă al lui Vitalie Ciobanu Zilele după Oreste (Humanitas, 2019). Personajul principal, scriitorul Radu Baltazar, urcă într-un taxi de noapte, în care un agent deghizat în șofer îl duce într-un loc al marilor șocuri cognitive, al descoperirilor de fațete nebănuite ale vieții politice și sociale. Revelația pe care o trăiește scriitorul este intensă, răvășitoare, la limită cu nebunia.
Imagine: Rose Hedge, Wilhelm Trübner, 1910
