Acum bătăile izbucneau din te miri ce, întotdeauna după unul și același scenariu – orice ar fi făcut – (dacă tot nu ai cum reda o poreclă gestuală, fie ca, până-și face un nume, cratima să-i țină locul), fapta sau vorba lui îl scotea din sărite pe băiatul ce nu-și putea ține nicidecum pumnii acasă. Asta, la pauze – pe cât de așteptate până de curând, pe atât de nesuferite acum –, căci în timpul lecțiilor, același băietan stând în banca întâi, chiar în fața lui, se întorcea pe mică de ceas să-i spună vrute și nevrute sau să-l întrebe ceva, pe-un ton de cele mai multe ori complice, încât, văzuți dintr-o parte, ai fi spus că-s cei mai buni prieteni. Aceeași schimbare o remarcase și la alți colegi, bătăușii de la pauză îi căutau atenția la ore, toate pasele – c-o fi bilețele sau cărțile trecute pe sub mână – îl includeau şi pe el, chiar dacă pentru asta se făcea un ocol în plus, ca pentru a-i pune la încercarea camaraderia, iar la activitățile extrașcolare, era tras când într-o parte, când în alta, fără să-l considere cineva „băiat de gașcă“. Fetele erau și ele interesate de acest turnir (mai puțin) cavaleresc, urmărind cu interes îmbrâncelile din clasă înainte să sune la lecție, dar ferindu-se să afle ce se întâmplă atunci când, la pauză sau după ore, băieții îl umflau pe sus la adăpost de privirile învățătorilor. Nici nu bătăi, ci hărțuiri fizice și verbale, sfârle, bobârnace, ghionturi sub coaste, scatoalce, piedici, picioare în fund, pumni în gură, fără vânătăi vizibile totuși – și, sigur, nici vorbă de sânge, fiindcă atunci când vorbește sângele, nimic nu mai este ca înainte. Ușor de spus: „Ține-ți capul sus și pumnii jos!“, dar ce te faci dacă pumnii ridicați vor cu tot dinadinsul ca tu să-ți pleci capul?! Simțind că-i scapă de sub control, când de fapt ea nu a știut să-și impună autoritatea de la bun început – în ultimă instanță, nu era decât o provincială sclifosită, al cărei soț a fost promovat pe linie de partid, drept care și ea se văzu parașutată la Școala nr. 1 din capitală –, diriginta lor îi făcu de-a valma cu ou și cu oțet la ora clasei, se arătă de-a dreptul scandalizată că aceiași elevi care au câștigat concursul pe școală, apoi pe raion și oraș la cântec patriotic, tocmai ei difuzează anecdote politice, nu uită să amintească de trecutul ilegalist al învățătoarei de rusă, și sfârși prin a spune, ca o adevărată țărancă ce se afla, că nu le-ar strica, unora dintre ei, o mamă de bătaie. „Nu, că la noi bate tata!“, fu replica lui –, toată lumea izbucni în râs – orice s-ar zice, – se avea cu cuvintele! –, mai puțin un coleg care luă vorba de duh drept o insultă personală. (De unde să știe – că „Le Grand Blod“, cum îi zicea în forul lui, alerga fuguța acasă, ori de câte ori lua o notă proastă, ca să ascundă crosa de hochei cu care maică-sa – și nu tatăl, de-al doilea – îl stâlcea, dintr-un elan pedagogic, în bătaie; altminteri, nici n-ar fi fost în stare să-i ascundă nimic mamei, și ea învățătoare la aceeași școală.) Să se fi încheiat totul aici, dar de unde?! toți ca unul au rămas în clasă după ce diriginta le dăduse liber, petrecând-o cu priviri care o împingeau din spate, de unde ea însăși, animată de cele mai nobile porniri, ardea de nerăbdare să-i facă „o vizită de lucru“ părintelui acelui băiat pus la index; și abia de-aici încolo trebuiau să se teamă – și unii, și alții – de ceea ce urma să se întâmple.
Știut lucru, „Infernul sunt ceilalți“; ce te faci însă când aceștia sunt adolescenți la primul (lor) Infern, nerăbdători să-l încerce pe pielea semenilor – nici măcar animați de cele mai nobile intenții, „căci – de la Sf. Pavel citire – nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc“. Acum e acum, trebuie să-și fi spus cu toții, pentru a se pune în ecuație noul raport de forțe, între autoritatea oficială şi авторитет1-ul clasei, pe terenul de joacă al sufletului unui coleg care nu aderă la nici o tabără, să fie mulțumit dacă reușește să scape nevătămat. „Tu înțelegi că din cauza ta toată lumea a fost lăsată după lecții?!“, îl luă la rost șefa clasei, aceeași care, cu doar câteva săptămâni în urmă, trebuia să-i convingă pe cei mai reticenți să rămână la repetiții după ore, în vederea concursului de cântec patriotic. Iar ca să ajungă neîntârziat mesajul, o scatoalcă zdravănă – pusă fiind în joc autoritatea авторитет-ului – făcu tot atunci să-i sune băiatului apa-n cap. „O mamă de bătaie dă naștere unei bătăi soră cu moartea“, e tot ce poate spune – nu atât în apărarea lui – căci este conștient că, de-acum înainte, orice va spune poate și va fi folosit împotriva sa –, cât pentru a nu tăcea din gură, nimeni însă nu-i dispus să-l asculte și, cu atât mai mult, să-l audă. „Și tot tu ești autorul moral al scrisului de pe tablă“, nu se lasă șefa clasei, viitoarea secretară a organizației comsomoliste a școlii, pe-un ton mai puțin convingător de data asta, după care îl ia din scurt: „De la cine ai auzit bancul? Ce-ar zice ai tăi dacă ar afla?“ Răspunsul ar fi dezamăgi-o, căci bancul i-a venit „pe linie de partid“ de la părintele său, instructor la Comitetul Central; atât că acesta își poate permite să spună bancuri, de care primul s-ar lepăda public odată prins asupra faptului. După care vine lovitura de grație: „Recunoaște că nu tu ai scris scenariul ăla nenorocit sau, cel puțin, nu de unul singur! Precis te-a ajutat cineva…“ Nimeni, niciodată nu l-a jignit pe față într-un asemenea hal, așa că palma – a cui o fi fost?! – care-l croiește peste ceafă nu-l face decât să se clatine pe picioare, nu și în credința-i nestrămutată în dreptatea sa – sigur, i se mai întâmpla să copie la lucrările de control la matematică, fizică sau chimie, materii făcute anume să-l aducă la disperare, atunci când se găsea cineva să-i împrumute caietul lui; la rându-i, le scria compuneri pasabile câtorva colegi, de la care chiar că nu aveai ce să ceri, dar de-aici și până la a-i pune la îndoială paternitatea scenariului e cale lungă. Departe de a-l face mai simpatic în ochii tuturor, meritul de a nu-l fi turnat pe adevăratul făptaș, odată strâns cu ușa și la lecția de rusă, și la ora clasei, le garanta că și această adunare neformală avea să rămână un secret al lor, unul în plus. Atât că, deocamdată, nu prea aveau ce ascunde, că de dat pe față – iarăși, ce?! – el unul nu-i dispus s-o facă! Abia dacă marcaseră Kilometrul Zero, prin însăși prezența lor in corpore aici şi acum, cât despre point of no return deocamdată nimeni nu bănuiește care ar putea fi acela, linia roșie n-a fost trecută, și nici legea nescrisă – «До первой крови!» 2, – călcată. „Și ce-i cu frizura asta à la…“, șefa clasei nu rostește numele lui Maiakovski, care i-ar fi făcut plăcere, ci își caută în continuare cuvintele, „…de cântăreț al primelor cincinale?!“, se hotărăște ea în sfârșit, toată lumea izbucnește în râs, mai puțin авторитет-ul clasei; vocea lui guturală este cea care se aude răspicat: „Să-l tundem! La frizerie cu el…“ În aceeași clipă șefa clasei simte că tocmai a pierdut partida – de bună seamă, de ce i-a trebuit să se lege de frizura lui?! –, iar dacă nu reușește chiar acum să-i oprească, se cheamă că ea va fi autoarea morală a faptei. Și tot atunci băieții fac zid în jurul lui, să nu le scape, gata să-l umfle pe sus până la frizerie – nu aia de la colț, prea aproape de școală, ci una peste câteva străzi, pe Gogol, la doi pași de catedra militară a Universității Lenin, unde nu riscă să fie recunoscuți. Șefa clasei se mai gândește puțin dacă, mergând cu ei, i-ar putea convinge în ultima clipă să renunțe, și astfel să salveze ce-ar mai fi de salvat, dar pe loc dă înapoi – de-ar ieși ea basma curată din toată daravera asta! Alte fete însă se arată entuziaste să ia parte la Operația „[Porecla Gestuală] – ras în cap!“, două-trei dintre ele ies deja cu băieții din clasele mari, iar colega lui – de bancă, de-o tulburătoare frumusețe, tocmai înnebunise un student de la anul patru aflat la practica pedagogică în școala lor; nici una n-are nimic împotriva lui –, prezența lor garantând o desfășurare pașnică a ostilităților. Și cu asta, procesiunea se urnește din loc – un pachet de înaintare, purtându-l ca pe-un balon de rugby în terenul advers, spre a marca primul eseu al zilei –, băieții și fetele laolaltă, ce altă dovadă de colegialitate & spirit de echipă să-ți mai dorești?! Nici acesta nu-i încă point of no return – cel mult, o nouă bornă kilometrică; tâmplele tuturor zvâcnesc, inimile bat să le spargă pieptul, păcat că n-au căști în urechi – căști? în URSS-ul anilor ’70?! –, ca să mărșăluiască, toți într-un pas înainte, pe versurile cântecului Les joyeux bouchers, de Boris Vian, dacă tot învață franceza dintr-a-ntâia:
Faut qu’ça saigne!
Faut qu’les gens aient à bouffer, faut qu’les gros puissent se goinfrer
Faut qu’les petits puissent engraisser, faut qu’ça saigne!
Faut qu’les mandataires aux Halles puissent s’en fourrer plein la dalle
Du filet à huit cent balles, faut qu’ça saigne!
Faut qu’les peaux se fassent tanner, faut qu’les pieds se fassent paner
Que les têtes aillent mariner, faut qu’ça saigne!
Faut avaler d’la barbaque pour être bien gras quand on claque
Et nourrir des vers comaques
Faut qu’ça saigne bien fort!
Ce-i mai rău se întâmplă negreșit, de cele mai multe ori chiar peste așteptări, niciodată nu ești îndeajuns de pregătit să-i faci față viitorului – și nici trecutului, despre care se spune că te-ar pregăti pentru prezent –, mai cu seamă atunci când pui osul la făptuirea acestuia împins din spate sau tras de mânecă. „Nu eu merg, ăștia mă duc!“, ar putea striga în gura mare –, de ce totuși nu le opune nici o rezistență, sau se simte atât de liber să iasă oricând din joc, încât li se supune fără să cârtească, din curiozitate de a afla până unde se va ajunge. Pe drum, câțiva s-au și făcut nevăzuți, așa că-n fața frizeriei ajung cei mai porniți, nouă băieți și trei fete, – nu se pune la număr, chit că fără el nici unul nu s-ar afla aici. Încă acum câteva ore se credea unul dintre ei, cel puțin el unul făcuse eforturi susținute în acest sens, iată-l dintr-odată înstrăinat și fizic – vorba personajului din Plimbarea lui Robert Walser: „Nu mai eram eu, eram altcineva, și numai datorită acestui lucru m-am simțit cu adevărat eu însumi“ –, și simbolic – în țara lor, doar recruții și pușcăriașii se tund zero –; și dacă totul nu-i decât un joc, și tocmai el nu s-a prins că și la ora clasei, și la discuția de după, iar acum și mersul la frizerie sunt tot atâtea puneri în scenă ale unei misterii buf în care i-a revenit rolul principal? A-i pune capăt, într-un mod atât de banal, prin tunderea eroului la zero, constituie o gravă eroare de compoziție, simțul lui artistic, atât cât este, e chemat s-o îndepărteze, drept care face o piruetă neașteptată chiar în ușa frizeriei și o ia la sănătoasa, pe strada Gogol în sus. Șansa-i de partea lui, abia dacă trece strada Pirogov, că s-a și schimbat culoarea semaforului. Dacă ajunge până la stația de troleibuz, s-ar putea să scape – dar își dorește oare cu adevărat să înceteze urmărirea?! Nici colegii lui, câți vor fi rămas în cursă, nu-s dispuși să renunțe cu una cu două; deîndată ce trec strada, se împart în două grupuri, cei mai rezistenți se țin pe urmele sale, restul o iau pe scurtătură, prin curtea interioară a Universității, spre aceeași stație de troleibuz. Puținii adulți, ușor de reperat pe foaia în pătrățele a părții superioare a orașului, arătând ca niște majuscule într-un alineat pe-un sfert de pagină, își văd de treburile lor, și chiar dacă vreunul le aruncă o privire, e numai pentru a constata că „La vârsta lor, eu…“ – viețuiesc încă în deceniul în care li se tot spune cât de fericit vor trăi în viitorul apropiat copiii lor; peste câteva decenii, fiilor & fiicelor acestora li se va sa unge ochii cu cât de bine au trăit părinții lor atunci, în acei «сытые семидесятые»3 de pomină. Deșartă speranță, două picioare de adolescent care nu face sport decât la ora de educație fizică nu au cum să-l facă scăpat de tinerii furioși nechezând de nerăbdare să pună mâna pe –, degeaba fugi, iepuraș! nu ai scăpare într-o lume a lui homo hominis lupus.
Abia dacă ajunge la Turnul de Apă de la colț, pic de sudoare, că l-au și înșfăcat, iar acum îl poartă pe sus, ca pe-un trofeu de vânătoare, spre stația de troleibuz de la intrarea în parc, unde li se alătură ceilalți. Faut qu’ça saigne!, se citește în ochii lor, iar cineva simte pentru prima oară că sentimentul demnității personale „este atunci când o să fii bătut, și tu ești gata să primești asta“ – atât că, pe moment, Mihail Şişkin mai are de trăit mult și bine până să formuleze ideea în Larma s-a stins…; și nici – nu ar putea-o exprima, chiar dacă o trăiește pe viu, unul Dumnezeu știe cum i-a venit atunci: „O mamă de bătaie dă naștere unei bătăi soră cu moartea“. Nu frica de durerea fizică – probabil, fiindcă n-a fost bătut niciodată până la sânge –, cât jena unei umilințe publice i se pare de nesuferit, și tot aceeași jenă îi pecetluiește gura – nu-i el omul să strige-n gura mare: „Săriți! Ajutor!“ –; c-o străină gură se roagă de cei care stăpânesc „limba forței nerușinate și a umilirii, ca formulă a lipsei de respect față de personalitate“: „Numai nu de față cu toată lumea!“ Se cheamă că tocmai s-a prins în horă, dacă nu ne bunăvoie, cel puțin fără mare împotrivire, iată-i coborând pe treptele de granit roșu ale scării monumentale care duce spre Lacul Comsomolist, ceata însă va lua-o îndată pe dreapta, pe o alee lăturalnică virând spre un crâng de pini ferit de ochii lumii. Merg la pas, trăgându-și sufletul după tentativa de evadare ratată, fetele mai animate ca niciodată, de parcă perspectiva unei răfuieli colective le pune sângele-n mișcare – una dintre ele va ajunge să facă un copil cu un pușcăriaș recidivist în viitorul deceniu, fără să se fi măritat vreodată –, încă puțin și „Ora patru a sosit, Omu’ Negru a venit! “, în mai multe exemplare cum ar veni, nouă băieți și trei fete, ajută-l, Doamne, pe copil. Nici n-au ajuns bine, că-l și încercuiesc ca și cum ar reface à rebours jocul, doar că acum totul se știe din timp, și ora, și cine a fost prins, și ce-i vor face, astfel că frica de necunoscut ia loc unei neliniști de altă natură, greu de definit, dat fiind cocktailul exploziv de hormoni și dorință în stare pură. Aproape că-și dispută dreptul la prima lovitură, Le Grand Blond este însă mai agil, sau poate că supărarea lui mocnită se cere la modul imperativ exprimată: „Ce te-ai legat de mama?! Poți să-ți închipui că a ta nu te bate…“ și poc! în plină figură, mai să-l dea jos de pe picioare. Sare și авторитет-ul, cu pumnii strânși și, abia după, cu gura: „Ce-i cu numele aceste de…?!“, sudalma ce urmează – rusească, cum altfel?! cu care Nichita Hruşciov îi gratulase pe participanții la așa-zisa «Бульдозерная Выстовка»4 –, cea mai jignitoare în toată Ursa Mare, le face pe fete să-și dea ochii peste cap, vai! ce nerușinare, dar nu-i un secret pentru nimeni că ele între ele vorbesc la fel de slobod, destul să intri în toaleta lor de la oricare din cele cinci etaje ale școlii, ca să citești aceleași obscenități, cu sau fără desene însoțitoare. Într-un mod cu totul neașteptat, îi trage un ghiont le chouchou de la classe – pe care tăcerea lui l-a acoperit, la lecția de rusă –, nici ceilalți nu se mai abțin, dă care și cum poate, într-o veselie. Și tot mai este până la point of no return, de ce să se grăbească acum – și unde?! Ca să-și facă simțită prezența, fetele încep să se agite, vocile lor alto acoperă icniturile băiatului, nici măcar nu i-au dat răgazul să răspundă, pe cine însă interesează cuvântul lui, încă puțin și ele vor intra în rolul lor tradițional de „mame ale răniților“, fluturându-și fiecare batista, întocmai ca la încheierea turnirurilor cavalerești. Dar nici după ce-i dă borșul pe nas, iar fata cea mai miloasă îi întinde batista ei, nici odată făcut knockout c-o directă sub lingurică, nici pălmuit să-și revină în simțiri, nici forțat să se scoale din nou, cu lovituri de picioare-n burtă, ca să le dea satisfacție și celor care n-au apucat să dea în el, nici zgâlțâit de-i clănțănesc dinții din gură, nici tras de părul scăpat de tunsoare, nici tras de haine, nici tras în părți, nici croit în numele Tatălui, nici trimis iarăși la pământ c-un croșeu exersat în sala de sport, nici făcând să-i sune apa-n cap, nici călcat în picioare, nici îndesat cu fața-n țărână: «Жри землю!»5 – aici fetele atacă, pe mai multe voci, partitura bocitoarelor –, bătaia nu încetează, doar se suspendă până la noi ordine. Ca și cum n-ar fi de față, se vorbește despre – la persoana a treia, tustrele fetele – Moire sau Parce? întrebarea moarte n-are – îi fac vânt cu batistele, să-şi vină-n simțiri, ar trebui spălat, e de părere Le Grand Blod, arătând din cap spre toaleta publică aflată la vreo sută de metri depărtare – duhoarea de urină și clor o face ușor de localizat și cu ochii închişi –, băieții l-au și umflat pe sus, fetele vin și ele din urmă, și bine fac, căci la „Bărbaţi“ robinetul este defect, trebuie să-l spele la „Femei“ – noroc că nu-i nimeni înăuntru la ora asta –, iată-le, s-au și pus pe treabă, dându-i cu apă pe față și scuturând-i hainele, încă puțin și vor șterge toate urmele, când deodată vocea авторитет-ului îi bagă-n sperieți – și abia acesta-i point of no return, având și un corespondent în Codul Penal –, o clipă nici nu le vine să-și creadă urechilor: «Давайте отпидарасим его!»6. Aşadar, după ce că și-au dat în petic din te miri ce, făcându-i un adevărat proces de conștiință în clasă, apoi fugărindu-l pe străzi ca să-l tundă zero – ca să nu mai vorbim de mardeala din parc, încheiată cu… mordre la poussière –, tot ce le lipseşte acum este un viol colectiv! Gluma – că doar n-o fi vorbit serios, dar cu авторитет-ul nu se știe niciodată! – are efectul unei căldări cu apă rece aruncate-n față, câte una la fiecare, băieți și fete deopotrivă, care se întreabă ce caută aici la ora asta, și cum ar face să scape basma curată, că veronică n-au chip.
Întoarcerea acasă, pe jos, căci i-ar fi fost jenă să urce în transportul în comun așa şifonat; aşteptarea chinuitoare a părinţilor de la serviciu, a căror prezenţă, abia aceasta, făcea posibilă – sau imposibilă, după chef şi/sau umori – viața de familie; starea de încordare în creştere, peste care se lăţeşte, tot mai strivitoare, amintirea acelei umilinţe publice din parc, în zadar îşi repetă că ce-a fost mai rău a trecut, nici măcar nu începuse. A durat o veşnicie până să-şi facă intrarea – de data asta, în chip de Savoir-Taire – ai săi; câtă vreme îşi făceau numărul, încă din prag, cel mult puteai încerca să ghiceşti, prin excludere, pricina acestei supărări mute – nu aveau cum să afle despre bătaie, nu-i interesase cum îi merg treburile la şcoală, abia dacă-şi aruncau ochii pe carnetul de note; de unde să ştie că diriginta le-a raportat despre bancul cu Stierlitz, cu atât mai scandalos cu cât venea tocmai de la el, autorul libretului (în versuri!) cu care clasa ei a câştigat concursul pe şcoală, şi anume acest ultim detaliu i-a scandalizat de-a binelea –, şi atunci, prin ce le-o fi căşunat?! Faptul de a nu-ţi cunoaşte vina făcea parte din pedeapsă, trebuia să te perpeleşti zile în şir în căutarea posibilelor motive de supărare pentru ca, odată îngăduindu-ţi-se a-ţi cere iertare, exact în termenii pe care ar fi vrut să-i audă genitorii, să-ţi obţii graţierea sau, după caz, comutarea pedepsei, fără a afla vreodată cu ce le-ai greşit. După cină, în timpul căreia n-a suflat nimeni un cuvinţel, s-a auzit telefonul, de curând instalat. Vocea Întâi: „Nu poate vorbi acum“ – şi toată lumea a înţeles despre cine-i vorba. În următoarea oră, telefonul a sunat din zece în zece minute – doar glasuri de fete, unele prezentându-se, altele nu, de unde până acum nu l-au căutat niciodată –, şi de fiecare dată, (acum) Vocea a Doua repeta, pe acelaşi ton fără intonaţie: „Nu poate vorbi acum“. Nici gând să-l întrebe pe el dacă poate sau nu, acum că tocmai a fost redus, printr-o înţelegere tacită, a lui şi alor casei, la necuvântătoare. Hotărât lucru, vor trebui să mai strângă şurubul, nici un fel de activităţi artistice şcolare – şi în clipa aceea se înseninară brusc –, mâine la prima oră băiatul va recunoaşte, în faţa colegilor, că nu el este autorul scenariului; fiul lor, care urma să publice în presa republicană, poate chiar unională, de ce ar scrie la gazeta de perete a clasei?! De bună seamă, dacă în ultimele luni băiatul primea fără să cârtească ceea ce nu-i aparţinea decât în parte – iar ai săi au avut grijă, de fiecare dată, să nu lase piatră pe piatră din ceea ce le-a arătat el –, de ce n-ar renunţa, de ochii lumii, la ceea ce-a ieşit din mâinile lui, însă fără acordul taţilor. I s-a tot repetat, acasă şi la şcoală, că „Ce ţi-e scris în frunte-i pus“, încât ajunsese să simtă fizic arsura acelui destin pecetluit cu slove de foc, iar acum, că tocmai citise Golem-ul lui Gustav Meyrnik (de unde a transcris într-un carnet: „…ce-i scris în trup cu literă măruntă, abia vizibilă, nu cicatricea urâtă pe care o lasă viaţa dinafară, acolo-i dezlegarea tainei celei mari“), trăia cu frica în sân – nemărturisită, în lipsa unor cuvinte pe măsură – că, la prima greşeală, părintele îi va șterge litera definitorie de pe chip, cu aceeași mână cu care îi prefăcea versurile, pe care tot el urma să le copie, sub dictare, în carnetul Poezii, întrebându-se în sinea lui ce-a mai rămas din scrisul său, şi dacă poţi să ajungi cineva – de ce nu, chiar Poet! –, câtă vreme însuşi ziditorul tău te desfiinţează metodic, punct cu punct, sub pretextul că puterea cuvântului stă în ascultare, taci şi faci ce ţi se spune. Ai săi nu-l puteau lăsa să le scape, nu în seara asta mai ales, când îl aveau la mână din pasa tovarăşei diriginte, trebuia să-i bage tot atunci minţile-n cap, odată pentru totdeauna. „Cine ţi-a dat voie să scrii de capul tău?!… “, nu era o întrebare – nu cerea răspuns; şi, fără drept de apel: „Familia sau şcoala are să te facă poet?!!“ „Pot să scriu şi singur“, făcu băiatul în apărarea sa, cu jumătate de gură – mare greşeală! exact asta nu voiau să admită, în ruptul capului, ai săi, aşa că n-au stat să-l asculte: „…dar nu-ţi poţi permite. Nimeni nu-şi poate permite nimic, fără voia noastră“, şi, aruncându-i o privire gen „piei din ochii mei!“, îi hotărâră: „Nu-ţi aparţii nici cât negru sub unghie“. Apoi se răsuciră pe călcâie, perfect sincron, să intre în biroul lor – singura încăpere din casă care se încuia cu cheie –, mai şi trântind uşa în urma lor, la nervi. Greu de spus dacă fiul n-a reuşit să-şi retragă mâna la timp sau a întins-o ca să prindă uşa, cert e că aceasta se izbi în forţă de cadrul de lemn, făcând să-i zdrăngănească sticla şi prinzându-i policarul, de fapt unghia. Cine-a spus „a fi unghie şi carne“ ştie totul despre legătura de sânge; deşi lovită rău, unghia nu se schimbă la culoare, în schimb degetul mare se învineţi de-a binelea, durerea răspândindu-se în tot braţul. Era mâna lui bună, dreapta, cu care a doua zi urma să scrie lucrarea de control la limba rusă, repetată, după ce că ϟϟ-ul colegului de clasă de-acum câteva săptămâni le strică lecţia. La 21.00 fix, toată familia se alinie în faţa televizorului, jumătatea de oră de timp mort a durat o veşnicie, după care copiii au fost trimişi la culcare, şi nici părinţii n-au întârziat prea mult, retrăgându-se în dormitorul conjugal. Somnul nu se lipea de băiatul ăla mare, policarul i se umflase, iar când îţi strângea palma în pumn avea senzaţia că tocmai a îmbrăcat o mănuşă de box. Nici peste o oră lucrurile nu stăteau mai bine, el tot treaz, braţul învineţindu-se până la cot, ai fi zis că şi-a tras nişte mănuşi de călău ca să-l execute – pe cine?! Trebuie să fi trecut de miezul nopţii, prima lui noapte albă în toată puterea cuvântului, şi tot n-a pus pleoapă pe pleoapă, braţul drept îi atârna inert ca o proteză de cauciuc, nu că l-ar fi durut, dar îi era de nesuportat absenţa, el însuşi se simţea oarecum lipsă – şi nimeni n-avea să scrie, de dragul lui, Concert pentru mâna stângă. Alte câteva ore de nesomn, timp în care i se umflase tot corpul, înnegrindu-se până-n vârful unghiilor, mai puţin unghia policarului, la fel de roză şi cu noiţe ca înainte. Şi dacă el fusese, dintotdeauna, Omu’ Negru, şi doar acum, că a prins la rană, dă pe faţă natura-i întunecată? Dar se poate oare cangrena un organ, fie şi zdrobit cu maiul, atât de repede?! Dacă nu cumva moartea-şi intrase în mână, pentru a face corp comun cu el, nici măcar părintele n-ar putea să-i dicteze – „unde iaşte de tărăgănat mai tărăgăneşte-o, unde iaşte de scurtat mai scurteaz-o“ –, se vede că atât i-a fost scris. Cu o ultimă licărire de conştiinţă, prinse clipa când trupu-i înnegrit, s-ar zice calcinat, se desprinse de unghie, mereu intactă, căzând în gol, după care i s-au împăienjenit ochii şi n-a mai văzut nici o mişcare, nimic, (poate chiar) Nimicul de temut. De parcă nu s-a întâmplat nimic, în dimineaţa următoare starea de asediu a fost ridicată, fără să fi slăbit regimul de control total asupra primului lor născut care, dacă-i să ajungă „Poet“, tot din mâinile alor săi va fi să iasă; la rându-i, pricepând că trebuie să-i dai Cezarului ce-i a Cezarului – ce te faci însă când Cezarul ia locul lui Dumnezeu?! –, fiul era gata să scrie şi de-acum înainte, sub dictare, în carnetul Poezii, la nevoie chiar să trimită pe la gazete şi să se prezinte în persoană la redacţii, dar îşi va pune mintea-n mişcare să născocească un grai-nou numai al lui, în stare să exprime ceea ce nici mult e dulcea şi frumoasă (maternă), nici limba aspră de placat (a Tatălui) n-ar putea rostui. Altfel spus, genitorii vor continua să joace „Cuţitul“, alias „de-a Pământul“, câştigând teren, pe mâna adversarului, cu lovituri bine ţintite, ştergând în felul acesta frontiera dintre ce-i a lor şi ce-a fost a fiului, până la aproprierea totală a acestuia din urmă; fiul va învârti hora lui „de-a Omu’ Negru“, aşteptându-şi ceasul, dacă nu azi, poate mâine, dacă nu într-un an, sigur în doi, odată şi odată are să scape de sub tutelă şi atunci – atunci ce? mai exact, cine, şi în ce chip, are să scape la capătul acestei fraze?!
________
1. (rusă) liderul neformal al clasei
2. (rusă) până la prima vărsare de sânge
3. (rusă) sătuii ani ’70
4. (rusă) „Expoziția Buldozerelor“
5. (rusă) „Mănâncă pământ!“
6. (rusă) „Haideți să-l sodomizăm!“
Imagine: An Affair of Honour, Ludwig Knaus, 1895
