Bunicii şi părinții mei au fost despărțiți de Europa printr-un gard de sârmă ghimpată. Pentru mine, când aveam 17 ani, Londra şi Berlinul erau pe o altă planetă. Să mănânc un croasant într-o cafenea din Paris – de neimaginat.
Pentru noi nu a existat niciun Occident. Nu puteam lua în serios imaginile de propagandă: viața mizerabilă de acolo, viața fericită de aici. Bla-bla-bla-ul de la televizor ne trecea pe lângă urechi. Cei de la televiziune inventaseră un Occident dezgustător şi voiau să ni-l bage pe gât.
Dintre toate imaginile despre Occident inventate în Rusia, cea mai originală este aceea a Occidentului aproape paradiziac al lui Karamzin. Aceasta a fost creată în secolul al XVIII-lea de dascălii germani şi francezi din conacele ruseşti unde erau înconjurați de sclavi. Iar sârguinciosul elev Nikolai Karamzin a făcut din Elveția un simbol al acestui Occident. El este cel care, în Scrisorile unui călător rus, se aruncă în genunchi pe malul Rinului, lângă Basel, şi strigă: „Elvețieni fericiți! Să-i mulțumiți Cerului în fiecare zi, în fiecare oră, pentru fericirea de a trăi în îmbrățişarea celei mai încântătoare naturi, după legile binefăcătoare ale convenției frățeşti, în simplitatea bunelor obiceiuri şi slujind numai lui Dumnezeu!“
Această versiune „iluminată“ a Occidentului a fost concepută ex negativo. În timp ce Rusia este guvernată după principiul „Dacă tu eşti şeful – eu sunt prostul, dacă eu sunt şeful – tu eşti prostul“, acolo au republică, egalitate, alegeri şi altele asemenea. În timp ce în Rusia există zicala: „Cine munceşte cinstit nu poate construi o casă de piatră“, în Occident, tocmai munca cinstită este cea care îți aduce propria căsuță „cu o barză pe acoperiş“ (această barză de pe acoperiş nu i-a dat pace lui Dostoievski; în Jucătorul1, scriitorul a transformat această imagine într-un simbol al filistinismului occidental). Dacă în Rusia eşti proprietar al unui lucru doar până când un individ mai puternic vrea să ți-l ia, în Occident proprietatea privată este sacră şi țăranul poate fi sigur că terenul său va rămâne în proprietatea urmaşilor săi chiar şi după a zecea generație. Şi tot aşa mai departe.
Pentru noi, cei de pe vremea tinereții mele, Europa era un mit. Europa era visul rusesc al unei vieți demne. Pentru noi, Europa reprezenta în primul rând valori europene: drepturile individului, păstrarea demnității umane, libertatea. Pentru generațiile de oameni educați care nu erau vizibili în spatele Cortinei de Fier, Europa însemna tot ceea ce ne era interzis.
În 1991 şi apoi douăzeci de ani mai târziu, în 2011, am ieşit pe străzile Moscovei pentru a ne deschide țara către această Europă şi pentru a ne integra în ea. Ucrainenii au luptat pe baricade pe Maidan pentru această Europă. Cei 106 bărbați şi femei – „suta celestă“ – care au murit în confruntările violente de pe Maidan în ianuarie şi februarie şi-au sacrificat viața pentru această Europă. Ar fi oare locuitorii din Bruxelles, Strasbourg sau Haga gata să moară pentru această Europă? Mă îndoiesc. Pentru că vorbim aici de Europe diferite. În acest termen se suprapun multe sensuri diferite.
Pentru locuitorii din Paris, Monaco sau Berlin, Europa a devenit un adevărat focar de probleme, crize financiare, datorii naționale şi o birocrație copleşitoare. O Europă a funcționarilor publici care le arată fermierilor unde şi cum trebuie să-şi cultive câmpurile. O Europă a fricii în care oamenii sunt în pericol de a se îneca în valurile de refugiați din Asia şi Africa.
Sentimentul unei „case europene comune“, de care s-au bucurat atât de mult constructorii ei, adică supraviețuitorii celui de Al Doilea Război Mondial, s-a pierdut odată cu trecerea timpului. Aşa se întâmplă cu fiecare construcție nouă majoră. După petrecerea de inaugurare a casei, locuitorii uită treptat ceea ce au în comun. Problemele de zi cu zi şi alte dificultăți împiedică traiul în bune relații şi îi separă pe cei care locuiesc unul lângă altul. La urma urmei, la ce te poți aştepta de la cei din jur? Unul murdăreşte uşa de la intrare, altul face gălăgie noaptea, al treilea nu plăteşte chiria, iar un altul încearcă să instituie ordinea generală cu asemenea sârg, încât îi enervează pe toți. De ce ar trebui să ne iubim astfel de vecini? Şi de ce să iubim o astfel de Europă? Dezintegrarea ei este rezultatul forței centrifuge, este o reacție complet naturală. „Nu vreau să merg în Europa“, spune Europa.
Şi noi, în Rusia, tânjim după o altă Europă. La fel şi ucrainenii, au venit la Euromaidan pentru o Europă diferită. Nu pentru Uniunea Europeană, reprezentată de oficialii de la Bruxelles, ci pentru o viață decentă la ei acasă s-au ridicat împotriva bandelor criminale care conduceau economia la Kiev şi care conduc şi astăzi la Moscova. „Pentru libertatea voastră şi a noastră!“ Marele Han de la Kremlin nu poate ierta Ucraina pentru acest lucru şi nu o va face niciodată.
Tocmai de aceea televiziunea rusă pune pe acelaşi plan Occidentul cu fascismul. Astfel că zeci de milioane de ruşi cred că NATO se foloseşte de Ucraina pentru un război contra Rusiei. Cutia zombi le bagă în cap o idee cât se poate de clară: inamicul este Occidentul. Europa este sinonimă cu fascismul împotriva căruia au luptat bunicii noştri şi de care trebuie să ne apărăm acum patria.
Nu a fost suficient să se sape în pereți „o fereastră către Europa“ (expresia i se datorează italianului Francesco Algarotti, care şi-a descris călătoria în Rusia în cartea Viaggi di Russia, publicată în 1760). Te uiți în această fereastră şi îți vezi doar propria reflexie. Cele două popoare ruse au imagini complet diferite despre Europa. Pentru unii, Europa este o patrie mentală, o atopie, un loc care nu există nicăieri, dar care atrage şi fascinează, promițând libertate şi demnitate umană. Pentru alții, este un adversar străvechi şi permanent, un duşman ereditar, care, condus de America, vrea să înrobească Rusia, chiar să o elimine. Dacă privim prin această fereastră din cealaltă parte, imaginea Rusiei îl reflectă şi pe cel care priveşte. Aşa a apărut acest mit ciudat al sufletului rusesc. Misteriosul suflet rusesc rătăceşte prin întinderi nemărginite, în mijlocul unei naturi încă sălbatice, în căutarea sensului vieții. Un barbar nobil, bon sauvage, care încă nu a fost contaminat de civilizație şi globalizare. În literatura, muzica şi arta rusă, oamenii caută ceea ce Occidentul a pierdut de mult – spiritualitatea autentică, spiritualitatea şi profunzimea sufletului.
De altfel, termenul de „suflet rusesc“ a fost creat de germani. În momentul în care ruşii au început să se întrebe cine sunt ei de fapt, sintagma „suflet rusesc“ era deja consacrată în „studiile ruseşti“ de două secole. Expresia a apărut pentru prima dată la mijlocul secolului al XVII-lea într-o carte a lui Adam Olearius, care a fost în călătorie prin Imperiul Rus şi a descris o biserică ortodoxă: „Deasupra uşii se vedea Judecata de Apoi […] un călugăr ne-a arătat, printre alți oameni, unul în haine nemțeşti, spunând că şi germanii şi alte națiuni se vor putea mântui, dacă vor avea suflete ruseşti.“
În lumea occidentală, oamenii căutau o explicație pentru această particularitate rusă, pentru tăria ruşilor în fața tuturor urgiilor istoriei, pentru imensa lor capacitate de a suferi şi inegalabila lor forță de a îndura. Se vorbea chiar despre nevoia ruşilor de a suferi, despre „plăcerea ruşilor de a suferi“. Întrucât nu s-a putut găsi nicio explicație plauzibilă pentru perspectiva europeană, tot ceea ce era de neînțeles pentru rațiunea occidentală a fost pus în mod constant pe seama misteriosului suflet rusesc, care îşi ia forța din sacru şi din ocult, ceea ce Occidentului rațional i-a fost de multă vreme refuzat de rațiune şi de bunul simț.
Această nostalgie după spiritualitatea pierdută este larg răspândită în spațiul cultural german. S-a născut un adevărat cult al sufletului rusesc care revine în prim-plan în fiecare an înainte de Crăciun, când numeroase coruri de călugări şi cazaci umplu bisericile (altfel pe jumătate goale).
Germanii „cu suflet rusesc“ ajung uneori să spună că între cele două popoare există o anumită afinitate. Se spune că germanii au o înțelegere aparte față de ruşi, motiv pentru care Germania este principalul partener de contact al Rusiei în Occident şi de aceea ar trebui să devină un ghid şi un interpret pentru călătoria istorică a Rusiei în Europa. Nu poate fi trecut cu vederea faptul că această idee germană despre sufletul rusesc este un amestec de teamă şi fascinație.
Bineînțeles, ruşilor le place să audă reflecțiile măgulitoare despre misteriosul suflet rusesc. Astfel de clişee fac parte din categoria „Rusia, un basm de iarnă“. Când un străin face referire la faimosul suflet rusesc, ruşii încuviințează din cap, dar între ei ridică din umeri. Pentru noi nu a existat niciodată niciun mister.
Vasili Grossman a exprimat cel mai bine acest lucru în romanul său interzis Panta Rhei (Totul curge)2, scris în 1961:
„Mai este sufletul rusesc misterios? Nu, nu există niciun mister. A existat vreunul? Ce este misterios în sclavie? Legea rusă a progresului este doar o simplă lege rusă? Este sufletul rusesc, şi numai sufletul rusesc, predestinat să se dezvolte nu cu o libertate din ce în ce mai mare, ci cu din ce în ce mai multă sclavie? Chiar asta e soarta sufletului rusesc? […] A venit timpul ca cei care descifrează Rusia să înțeleagă că doar miile de ani de sclavie au creat misticismul sufletului rusesc.“
Occidentul modern şi ulus-ul moscovit al Hoardei de Aur sunt despărțite de o revoluție. O revoluție specială, chiar cea mai importantă revoluție a omenirii: trecerea de la supremația conştiinței comunitare, colective, la întâietatea spațiului individual, privat. Istoria omenirii este împărțită în două mari segmente, foarte inegale. Societatea patrimonială a existat timp de sute de generații. Oamenii se identificau cu colectivitatea şi erau complet dependenți de cel care conducea haita, de căpe- tenie, de han sau de țar. Abia câteva secole mai târziu a început să apară o nouă societate umană complet diferită, în care indivizii sunt liberi. Acest lucru s-a întâmplat în Europa. Această revoluție civilizatoare a fost oarecum mai uşor de realizat în țările protestante şi mai dificil în țările catolice. Reforma a adus omenirea într-o nouă etapă de dezvoltare. A arătat că există o moralitate care se bazează pe altceva decât pe frica de Inchiziție, că există şi alte căi în afară de violență şi ipocrizie. Următorul pas al Occidentului, pe care Rusia nu a reuşit să-l facă, a fost Iluminismul, care a avut drept scop educarea oamenilor pentru a duce o viață bazată pe autodeterminare şi rațiune. Autoritatea supremă, Dumnezeu, a fost înlocuită de ratio, rațiunea. Înainte de a putea fi scris celebrul text care începe cu cuvintele „We the People“ (Noi, poporul), înainte ca viața să poată fi organizată în conformitate cu această constituție, trebuia să apară o nouă omenire conştientă de demnitatea sa.
Acest decalaj imens de civilizație nu poate fi depăşit cu o „fereastră către Europa“. Tocmai asta este drama țării mele: o mică parte dintre conaționalii mei sunt pregătiți să trăiască într-o ordine socială democratică, dar majoritatea covârşitoare continuă să îngenuncheze în fața puterii şi se resemnează în fața acestui mod de viață patriarhal.
Acest decalaj la nivel de civilizație este sursa neînțelegerilor dintre ruşi şi observatorii occidentali. Cititorii ruşi observă detalii ciudate, la scară mare şi mică, de neînțeles în cărțile de istorie occidentale.
Cum poate un rus să înțeleagă că dictatorul britanic Oliver Cromwell i-a spus artistului care i-a pictat portretul şi nu a „observat“ negul oribil de pe față: „Trebuie să mă înfățişezi cu toate semnele mele din naştere.“ Regele englez a ordonat să li se taie capetele ducilor săi, dar un duce nu s-ar fi adresat niciodată regelui său atât de jalnic cum o fac prinții ruşi față de țar: „Sclavul tău Vanka (forma peiorativă a numelui Ivan) îşi pleacă până la pământ capul.“ Acolo onoare cavalerească, dincolo servilism princiar. Cum ar putea să-şi imagineze un rus ca Stalin să-şi părăsească postul după ce a câştigat războiul şi să se retragă? Winston Churchill şi partidul său au pierdut alegerile generale din iulie 1945. Asta pentru că, în ochii populației, marele om, eroul național care salvase Marea Britanie de Hitler, nu mai era omul potrivit care să-i conducă în viața paşnică de după război.
Un rus obişnuit nu poate înțelege principiul legalității occidentale, aşa cum nimeni din Occident nu poate înțelege ilegalitatea rusă. Magna Carta a fost adoptată în 1215: „Niciun om liber nu va fi reținut sau întemnițat, sau lipsit de proprietatea sa, de normele sale sau de obiceiurile sale, nu va fi proscris sau surghiunit, sau maltratat în orice fel; nici nu-l vom judeca sau condamna decât prin decizia legală luată de egalii săi sau în conformitate cu legea țării. Nu vom vinde, nu vom tăgădui şi nu vom împiedica dreptul sau justiția nimănui.“ Acest articol face parte şi astăzi din legislația britanică. O astfel de relație între putere şi supuşii săi nu făcea parte din conştiința juridică rusă nici în secolul al XIII-lea, şi nu face parte nici azi. În Evul Mediu european, regele încă era sursa legii, Magna Carta apărând drepturile supuşilor împotriva oricărui tip de abuz din partea acestuia. Începând cu secolul al XVIII-lea, poporul a început să devină principala sursă de drept. În celebrul Federalist Paper nr. 84, părintele fondator Alexander Hamilton s-a împotrivit Declarației Drepturilor (Bill of Rights), deoarece drepturile aparțineau inițial în întregime cetățenilor, aceştia nu au cedat nimănui aceste drepturi, prin urmare cetățenii nu aveau nevoie de garanții constituționale speciale pentru drepturile lor: „Poporul nu cedează nimic şi, pentru că păstrează totul, nu are nevoie de prevederi speciale.“ Există o prăpastie socială imensă între această declarație şi cererea preşedintelui Ceceniei ca Putin să fie ales preşedinte al Rusiei pe viață. La fel ca înainte, singura sursă de drept în ulus-ul Moscova rămâne Marele Han. Iar supuşii săi pur şi simplu nu vor înțelege şi nu vor crede că drepturile lor nu sunt acordate de puterea de stat, deoarece drepturile omului sunt fundamentale şi independente de puterea statului. În Rusia, toată țara şi populația ei îi aparțin țarului, aşa cum au aparținut dintotdeauna, iar drepturile individului depind de arbitrariul puterii sale.
În secolul al XXI-lea, acest decalaj de civilizație se adânceşte sub ochii noştri. Iar țara „enigmatică“ devine şi mai „enigmatică“ cu fiecare an care trece.
1 Traducere de Emil Iordache, Polirom, Bucureşti, 2011. (N. red.)
2 Traducere de Janina Ianoşi, Humanitas, Bucureşti, 2007. (N. red.)
Imagine: Der Bote des Herbstes, Paul Klee, 1922
