Festivalul de film de patrimoniu Il Cinema Ritrovato a ajuns anul acesta la cea de-a 40-a ediție – una maximalistă (după cum au sugerat, poate ușor involuntar, numeralele romane folosite pentru a o marca în afișele sale publicitare), pe măsura unei ediții aniversare ce vine pe fondul unei popularități din ce în ce mai mari a festivalului și a extinderii publicului său către segmentul tânăr, așa cum puncta recent și un reportaj din The Guardian.
Fiindcă am descris, în linii mari, atmosfera festivalului și particularitățile sale inedite – care îl fac să aibă, într-adevăr, o identitate și o „personalitate“ foarte puternică în rândul marilor festivaluri continentale – în paginile acestei reviste la ediția a XXXIX-a, anul acesta, pentru a evita repetiția, mi-am propus un demers ușor diferit față de cel al unui reportaj festivalier convențional: anume, cel al unui jurnal – o formă pe care am mai practicat-o în trecut, însă sub un format mult mai „curat“, mai îngrijit. Dat fiind caracterul mozaicat al Il Cinema Ritovato – peste 500 de filme cu o enormă varietate istorică, geografică și stilistică – am dorit să captez această senzație într-o formă textuală care să-i fie dacă nu tributară (căci, totuși, acesta este de cele mai multe ori și locul unei seriozități, unei sobrietăți old-fashioned), atunci măcar fidelă în spirit (pe aceeași notă, anul acesta mi-am dat seama că festivalul poate fi și destul de silly – mai ales în selecția de filme de categorie B sau de porno-uri).
După cum nota foarte bine Alex Petrescu în reportajul său pentru Films in Frame, „Festivalul [e] constant în grabă și zdrobit de propriul său program (…) te transformă în turist audiovizual, în cineva care vrea să atingă și să-și spele ochii cu totul, rămas la final plin de regrete și frustrări“. Și nu pot decât să-i dau dreptate: de multe ori rămâi cu sentimentul că poate n-ai prins tot ce era de prins, că poate ți-ai ales greșit proiecțiile zilei, că mereu rămâne ceva nevăzut, neexplorat, nefinalizat. (Faptul că o bună parte din publicul festivalului tinde să fie compusă din cinefili anglosaxoni foarte dornici să supraliciteze propriile experiențe și să arunce cu cuvinte precum amazing, masterpiece, incredible, what a revelation doar acutizează aceste senzații.) E ceva poetic aici, desigur, ceva care se pretează romantizării – cinemaul ca artă eluzivă, în urma căreia alergi mereu, imposibil de cuprins în totalitatea ei, mereu rămasă deschisă, mereu incompletă – dar și ceva întrucâtva bolnăvicios, care împrumută din tiparele gândirii adictive, după cum explica recent criticul Inney Prakash (la rândul său prezent la festival) într-un eseu extraordinar pentru The Paris Review.
Așadar, am decis să rețin caracterul fragmentar al notițelor pe care le-am luat pe durata celor cinci zile pe care le-am petrecut în Bologna și să le transcriu din agenda în care le-am scris, pe cât posibil, cu un număr minimal de intervenții. Sigur, e ceva ce poate fi, la primă vedere, acuzat de lene, de lipsă de rigoare – însă, dincolo de faptul că jurnalele unui critic sunt încă o apariție rară în peisajul publicistic românesc (și sper ca accesul la o mostră de gândire „brută“, intermediară, să fie de interes), forma aceasta este în mare parte și un răspuns la crizele criticii contemporane, confruntată cu emulațiile emanate de IA și LLM-uri, care imită formele sale „clasice“, „perfecte“ atât de bine încât deja au ajuns să păcălească o bună parte a cititorilor moderni. Imperfecțiunea acestor notițe devine, astfel, un soi de revendicare a umanității lor; totodată, acesta este și un joc pe marginea conceptului de schiță, pe care cineastul Radu Jude l-a introdus atât de pregnant în arena contemporană a gândirii cinematografice, o tentativă de a-l aplica și în critica de film, nu doar în cinemaul propriu-zis. Nu în ultimul rând, forma aceasta mi-a permis să văd mult mai clar anumite conexiuni mai profunde din substratul filmelor acestei ediții: chestiuni legate de muncă, de traiul rural, de castă și clasă (și politici ale acesteia) și efectele lor asupra vieților oamenilor, pe de o parte; pe de altă parte, un fir interesant despre „gust“ estetic, despre cum personajele se situează în lume în funcție de estetică (aici venind, desigur, și o critică a kitsch-ului și a societății de consum).
The Devils (Director’s Cut)– Ken Russell – 1971 – Cinema Modernissimo
bazat pe aceeași istorie ca Mother Joan of the Angels de Kawalerowicz; decoruri gotice superbe, f. artificiale, brechtiene, realizate de Jarman; Grandier aruncă cu un crocodil viu în cineva!!; obiecte de tortură medievală cu aspect falic (și întrebuințare); orgie în care este profanat un Hrist din lemn; scenă absolut sinistră cu arderea pe rug; amintește de picturile lui Hieronymus Bosch pe alocuri; Father Barre ca un soi de Mick Jagger inchizitorial; delir psihedelic pe alocuri; interesant ca film despre politicile (și politizarea) plăcerii sexuale, despre minciună și obsesie, despre negocierea limitelor sexualității, a puterii „legitime“ asupra acesteia și „condițiilor sale“, dar și obscenității (cine e cu adevărat cel obscen, cel infam?); scena cu distrugerea bibliotecii ca ecou al anti-iluminismului contemporan, probabil scena care îl leagă cel mai puternic de momentul prezent
Lady in the Dark – Mitchell Leisen – 1944 – Cinema Jolly
personajul principal este o femeie care e redactor-șef al unei reviste de modă, f. modern caracterizată pt. epoca respectivă, simptomatic pt. o eră în care rolurile de gen se flexibilizează și femeile încep să urce în ierarhia socială; totuși, e un milieu segregat de cel masculin, singurii din arie sunt un actor, un latifundiar, un fotograf queer-coded și un jurnalist evident nemulțumit de mediul acesta; de asemenea, fascinant ca film foarte timpuriu despre psihanaliză și psihoterapie (deși terapeutul e ultimately oribil & are rolul de enforcer al ordinii patriarhale via subconștient); costume superbe; secvențe onirice absolut fantastice în leg. cu psihanaliza, precede Spellbound cu 1 an (!); minunat detaliu în scena visului-care-devine-proces, unde jurații sunt făcuți din ouă de paște; interesantă replică în care un personaj din vis face aluzie la Al Doilea Război Mondial în acest film altminteri total escapist; foarte interesantă scena „declicului“ terapeutic în care parcurgem întreaga viață a protagonistei, relația ei cu socializarea feminină și deci rolul/identitatea de gen și raportul său cu acestea, pretty progressive for its time (Hays-code-Hollywood)
Stella Dallas – King Vidor – 1937 – Cinema Arlecchino
introducere fff lungă a unui critic francez, peste 20 de minute, publicul îl aplaudă forțat ca să-l facă să își încheie odată cuvântarea; scenă frumoasă a unui date la cinema, a plimbării de după, replica „vreau să fiu exact ca cei din film“ ca fel de-a defini acest personaj alunecos, nesincer, hedonist & dornic să parvină; foarte dens narativ, acțiunea se întinde peste zeci de ani; destul de misogin pt. un „woman’s film“, dar f. interesant ca film despre felul în care clasa se declină în estetic, tensiunea dintre „bun gust“ ca apanaj al unei aristocrații „naturale“ și kitsch ca marker al parvenitului care accede social însă e dat de gol de „vulgaritate“ (vezi scena de la clubul de tenis, cu Stella îmbrăcată ca o paparudă și ridiculizată), estetica „inițiaților“ și „neinițiaților“ (incl. ca maniere); totodată despre maternitate și, curios, un vag subtext safic pe alocuri; finalul semi-tragic (falsă trădare ca formă de sacrificiu) clar are ceva din finalul lui Imitation of Life de Douglas Sirk, inclusiv faptul că e plasat pe trotuarul din fața casei personajelor, incl. faptul că o mașină e f. proeminentă în comp.
Eva – Maria Plyta – 1953 – Cinema Jolly
primul film grecesc regizat de o femeie; destul de hyped, restaurare World Cinema Project, prezentat la Cannes, dar f. dezamăgitor; „realism“ psihologic ca paravan pentru enorm de multă melodramă; f. strident, histrionic, replici f. exagerate, coincidențe implauzibile, dar are câteva cadre minunate (v. cel în care Eva fumează pe terasă); din seria „poate că filmul acesta n-a fost uitat chiar pe nedrept“; o simplă curiozitate istorică mai mult decât orice altceva
La Venganza – Juan Antonio Bardem – 1957 – Cinema Lumière
regizat de unchiul lui Javier Bardem, cineast anti-fascist, contemporan cu Berlanga, face închisoare politică cu scurt timp înainte să lucreze la acest film, care a fost premiat la Cannes & nominalizat la Oscar în ’58; început lent și greoi, dar până la final ajunge să merite; clar partizan cu clasa muncitoare, solidar cu clasa lucrătorilor sezonieri, problematizează existența lor în câmpul muncii; foarte antropologic, explorează aceleași zone pe care Buñuel le exploata pentru a obține un discurs de efect în Las Hurdes, dar cu un ochi umanist, care consideră demnitatea umană a personajelor; scenă cu un incendiu care amintește de scrierile lui Bogza din Țara de Foc; ultimativ, un film despre depășirea unui conflict familial secular și renunțarea la răzbunare; atmosferă care amintește de Steinbeck pe alocuri, deci și de Ford; secvențe absolut fantastice care documentează melodiile spaniole populare pe care culegătorii le cântă la secerat și la drum
Scurtmetraje din 1906 – diverși regizori – Piazzetta Pier Paolo Pasolini
proiecție în aer liber de pe un foarte vechi proiector de 35, cu abur; acompaniament live la pian + percuție și, ff. particular, cu narație și dublaj live al unei actrițe; o rolă de film cu varii mici filme gândită ca un soi de spectacol de varieteu, filmele fiind foarte diverse dpdv. al genului și convențiilor (diverse comedioare, drame, fabule, inclusiv un documentar – aici, despre un râu din Japonia); fascinant de privit ca exemplu primitiv de curatoriat cinematografic; câteva lucruri care mi-au rămas: tabloul din Venirea primăverii în care ninsoarea e realizată din puf și pene, o cursă cu câini care fac cascadorii, un Aladin care amintește mult de tehnica și stilul lui Méliès; emoționante prin naivitatea și inocența lor
Mudar de Vida – Paulo Rocha – 1966 – Cinema Jolly
din canonul portughez, Rocha clar e absolut subestimat și mult prea puțin cunoscut, mai ales în raport cu de Oliveira, iar filmul acesta o dovedește cu vârf și îndesat; racord interesant cu La Venganza – la rândul său un film care insistă mult asupra muncii, care o observă în detaliile sale cele mai mici, delicate și dificile, aici cea de pescar, probabil cea mai importantă meserie tradițională portugheză; elegiac, sobru ca ton, îmbinând monologuri și dialoguri cu note tragice cu o abordare cvasidocumentară în alte locuri; foarte mult din film e despre memorie, despre imposibilitatea iubirii într-o lume dominată de sărăcie lucie și de nevoia disperată de-a munci, munca ca forță determinantă a destinului uman; amor fati; clar o influență marcantă asupra tânărului Pedro Costa, multe ecouri tangibile în Ossos, atât din punct de vedere al poveștii de dragoste cât și a situării acțiunii în rural, al texturii anumitor secvențe, a stilului eliptic și pe alocuri misterios
The Secret of the Jinn Valley Treasure – Ebrahim Golestan – 1974 – Cinema Jolly
surprinzător de comic și de neserios pentru un film de Golestan (ultimul său lungmetraj realizat în Iran, înainte de exil); o reinterpretare modernă a mitului lui Aladin, cu un sătean a cărui vacă descoperă o peșteră cu comori (care comoară, dintr-un motiv pe care nu-l înțeleg prea bine, este compusă majoritar din piese egiptene); sacrificiu violent și explicit al vacii, care amintește de scena jertfei din Touki Bouki al lui Djibril Diop Mambéty; comedie de moravuri despre parvenitism, consumerism dar și exploatare care amintește de alt cineast senegalez, Ousmane Sembène; are multe „burți“ și e cam lungit, însă totuși e o critică strălucită a kitsch-ului nouveau riche și a conflictului dintre tradiționalism și falsul modernism al capitalismului de consum occidental; secvență absolut fantastică a nunții, un delir total, mai ales femeia în rochie verde care dansează febril; faptul că the punchline este construcția unei moschei în formă de falus este incredibil, sincer, probabil e cel mai subversiv, obscen și nebun lucru pe care l-am pomenit vreodată într-un film iranian, ceva fantastic; glumim cu prietenii pe toată durata filmului că „ăștia-s exact ca românii“
The Life of Brian – Terry Jones (Monty Python) – 1979 – Cinema Europa
știu, puteam merge să văd o bijuterie ascunsă și nemaiștiută de lume, dar dacă am învățat măcar un lucru de la festivaluri în ultimii ani, acela este că mai trebuie din când în când să asculți și vocea puștiului de 14 ani din tine, nu doar să gonești după obiecte din ce în ce mai ezoterice și rare; revăzut după f. mulți ani, pălește mult ca impresie acum și nu mi se mai pare la fel de funny la vârsta adultă; multe dintre gimmick-uri (chiar și considerând că ele sunt „mărci“ Monty Python) sunt slăbuțe și forțate; Cleese, care odinioară era preferatul meu, îmi pare destul de enervant acum, dar Terry Gilliam, în schimb, e foarte bun, poate cel mai bun dintre toți; din seria „revelațiile spectatorului adult / lucruri pe care n-aveam cum să le înțeleg la 15 ani“: f. interesant de urmărit ca o critică a politicilor interne și organizării grupărilor revoluționare ce eșuează; cea mai bună glumă din tot filmul e cea de la finalul genericului, cu „La Notte“
The Fall of the House of Usher – Roger Corman – 1960 – Cinema Modernissimo
matineu cu Roger Corman? superb; Vincent Price, mon amour; ațipesc un pic, simt că mă prinde oboseala festivalului din urmă (nu prea se poate dormi din cauza caniculei); clar unul dintre filmele mai ambițioase din punct de vedere al bugetului / production value-ului din prima parte a carierei lui Corman (which doesn’t say much, în comparație cu filme non-indie), mai ales în ce privește decorurile; secvențe care insistă pe o serie de tablouri de familie sinistre, care amintesc de felul în care se apropia critic de artă în Bucket of Blood, cu doar un an în urmă; foarte bună stăpânire a registrului gotic; Price absolut fantastic în rolul contelui Usher, clar o interpretare omagiată și parodiată ulterior; secvența trezirii din morți a Madelinei e iconic
Scurtmetraje din 1906 – diverși regizori – Cinema Lumière
mai puțin interesante decât cele din Piazzetta de acum 2 seri; unul dintre filme este o animație primitivă desenată cu creta pe tablă; mic screwball comedy cu fugărirea unui hoț, cu utilizare ingenioasă a unui lift; apoi 2 filme stranii care se încheie cu femicide; se încheie în schimb cu un highlight: La Fée Carabosse de Méliès, într-o copie colorizată manual – satiră a unei aventuri cavalerești, cu vrăjitoare și tot soiul de lighioane
Dracula in Istanbul – Mehmet Muhtar – 1953 – Cinema Lumière
n-a fost atât de camp pe cât m-aș fi așteptat să fie (deși clar are ceva de Ed Wood în el – mai ales în narațiunea plină-ochi de inconsistențe / plot holes și în actoria cu efecte comice nedorite), dar totuși very funny at times; jocul actorilor e atât de plat încât produce un straniu și accidental efect bressonian; românii din satul din preajma castelului lui Dracula (numit „Bistric“) fac bișniță, f. veridic; majoritatea scenelor se văd ca prin ceață fiindcă lentila camerei pe care s-a turnat filmul pare să fi fost murdară sau stricată, diverse erori sunt păstrate în această copie care e „restaurată“, sunetul e și el varză – însă întrebarea e interesantă: oare o restaurare a unui film B trebuie să „repare“ aceste defecte, ori să le conserve tocmai fiindcă amplifică efectul de campiness?
Shishi no Za – Daisuke Ito – 1953 – Cinema Jolly
matineu, ațipesc iar; dar chiar și când sunt trează mi se pare un film slab, f. histrionic; dramă despre un moștenitor al unei familii de actori care nu-și dorește să continue meseria pe care i-o impun părinții
A Man on the Beach – Joseph Losey – 1955 – Cinema Modernissimo
un scurtmetraj narativ decent pentru perioada respectivă; heist movie cu note queer (travestire, lupte cu substrat homoerotic); twist ending cu morală despre pericolele trufiei și autosuficienței; nu mare lucru, dar interesant în contextul biografiei lui Losey, care fusese blacklisted și era în exil din America – e primul film pe care-l asumă sub numele său (și nu sub pseudonim) după ce pleacă din State
Ball of Fire – Howard Hawks – 1941 – Cinema Arlecchino
cu siguranță filmul meu preferat al ediției; mereu plâng când văd un film de Hawks, iar acesta n-a fost o excepție (scena cu Oh, Genevieve…); reinterpretare splendidă a Albei-ca-Zăpada în contextul New York-ului anilor ’40; premisă ingenioasă (un grup de oameni de știință celibatari lucrează la o enciclopedie – ei fiind cei 7 pitici), un screwball comedy într-un asemenea mediu e pur și simplu fantastic de amuzant; nevoia lingvistului (Cooper) de a înțelege argoul epocii declanșează narațiunea principală (întânirea cu personajul Barbarei Stanwyck, o broad încurcată cu un mafiot), jocurile lingvistice constante sunt o sursă constantă de umor și de tensiune – și extrem de ingenioase; rochie absolut superbă purtată de Stanwyck în scena de varieteu; secvența în care îi învață să danseze conga e din altă lume; instant all-time favourite
Subarnarekha – Ritwik Ghatak – 1962 – Cinema Lumière
prima dată când văd un film de-al lui Ghatak, nu îl cunoșteam înainte de Ritrovato – cinemaul indian e un mare blind spot în formarea mea; genericul este scris de mână și ilustrat pe un sul de pergament, revine uneori drept intertitlu – o înfloritură estetică frumoasă; tragedie modernă construită în jurul unor conflice de clasă/castă și ale rolurilor de gen tradiționale; backdrop: uciderea lui Gandhi; secvență superbă cu cei doi îndrăgostiți în pădure, în care camera se rotește frenetic în jurul propriului ax; secvență târzie în care se iese din mediul rural și personajele sunt aruncate în delirul nopții din Calcutta, se produce și un soi de ruptură de registru, amintește de Simon al deșertului, Soy Cuba și Sunrise simultan; secvențe muzicale superbe (interpretate de Madhabi Mukherjee); mai trebuie să recuperez
Let My Puppets Come – Gerard Damiano – 1976 – Cinema Europa
sex comedy – teatru pornografic de păpuși; regizat de același tip care a făcut Deep Throat; probabil cel mai funny porno clasic pe care l-am văzut de mulți, mulți ani încoace; extrem de trashy ca temă, evident, dar ridicat calitativ din punct de vedere al producției și al păpușeriei (figurinele sunt foarte expresive); unele secvențe au o infamie demnă de un film de John Waters (bestiality, un penis cântător, fantezii spitalicești, tot soiul de jocuri de cuvinte, de ex.: „Red, White and Blew“); apare și un personaj în mulajul lui Geppetto și al lui Pinocchio, care, evident, își folosește nasul în scopuri necurate; totodată un meta-film parodic, cu multe glumițe care trimit la cinemaul prestige (personajele au nume precum Charles Voyeur, Roberto Vasselini sau Antonio Vasectomi); extrem de funny, dar e genul de film care își joacă cărțile cele mai bune prea devreme și se chinuie să susțină nivelul
Scurtmetraje din 1926 – diverși (între care Man Ray și Ernst Lubitsch) – Cinema Lumière
ultima proiecție a festivalului, trebuie să plec la aeroport la jumătate; mic film cu un dans al Josephinei Baker, derulat în ralanti, care face evident nu doar talentul ei estetic, ci și atletismul ei incredibil; Emak-Bakia al lui Man Ray, restaurat, o imagine atât de crisp încât aproape că pare refăcut parțial (și poate că uneori farmecul imaginilor de patrimoniu stă tocmai în deteriorare); intro ff. lung, trebuie să pierd filmul de Lubitsch ca să nu pierd avionul
Ball of Fire, r. Howard Hawks, 1941
