Un album în mișcare
„Au meritat treptele“ – îi zic lui Emilian Galaicu-Păun la finalul serii. Râdem, dar credem asta într-adevăr: Pascal Bruckner și Marin Mălaicu-Hondrari ne-au oferit un regal. Marin s-a pregătit temeinic, a fost și serios, și lejer, a spus chiar niște poante izvorâte din viziunea lui asupra cărților scriitorului francez, iar acesta i-a dat replica imediată și întotdeauna originală. De exemplu, când Marin voia să sară o întrebare din public despre locul de unde și-a cumpărat pantofii frumoși, Bruckner a intervenit și-a spus că aceasta e foarte importantă, și atunci Marin a explicat de unde și de ce i-a cumpărat.
Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași a fost arhiplin, iar noi am căutat locuri în toate „aripile”, dar am reușit să găsim doar pe trepte; numai la final, când au plecat două domnișoare, am prins două locuri. Câteodată, uitându-mă în jur, mi-am dat seama de ce mi-e atât de familiar acest loc: teatrul a fost construit de Fellner și Helmer, arhitecți după planurile cărora a fost ridicată și clădirea Teatrului Național „Lucian Blaga” din Cluj.
Bruckner a fost inteligent, bine structurat, autentic. Nu a ocolit nici întrebările grele despre războiul din Ucraina, despre situația Europei de azi sau despre revoluția din 1968, nici pe cele legate de erotism sau perversiuni. Nu știam că filmul Luna amară, un film atât de frumos și atât de zguduitor de Roman Polanski, a fost făcut după romanul lui Luni de fiere. Oricum, am devenit curios în ceea ce-l privește.
Pantalonii pierduți și prietenii regăsiți
Dar până la Bruckner s-au întâmplat multe. De pildă, nu mi-am găsit pantalonii! Erau – și sper că încă sunt și pentru mine – pantaloni foarte frumoși și eleganți cu care mă duceam la evenimentele cele mai importante. Iar ieri nu i-am găsit, deși am căutat peste tot în camera rezidenței. Poate sunt în mașină – sper cu ardoare.
Ziua a început cu un eveniment la Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu”, în sala „Bogdan Petriceicu Hasdeu”, unde, împreună cu scriitoarea Ionela Hadârcă, am fost luați la întrebări de liceeni foarte bine pregătiți de profesori, printre care doamna Cristina Frumos, cu care avem o prietenie de niște ani pe Facebook. Elevii ne-au întrebat plini de îndrăzneală despre lucruri foarte importante și nu ne-au lăsat să scăpăm, dar nici noi nu ne-am dorit asta. Ionela este o ființă foarte inteligentă, vie, dinamică, și amândoi am fost cât se poate de sinceri și cât se poate de înduioșați de sensibilitatea acestor copii.
De aici, m-am dus la Hotel Unirea, pentru prânz, să mănânc cu Emil și Matei Vișniec – iată un dar pe care ți-l oferă doar FILIT-ul. Am discutat și despre referendumul din Republica Moldova, fiind îngrijorați de situația de acolo. La masa cealaltă, Marius Chivu îi explica cuiva cum să se orienteze prin programul festivalului.
A sosit și Gabriella Koszta, prietenă bună și cu tradiție, cu care am vorbit despre festivalul de carte de anul viitor de la Budapesta, la care Ungaria va fi țara invitată de onoare. De aici, discuția s-a înfiripat spre mai multe teme, de pildă, am analizat temeinic diferența dintre târgurile maghiare și cele românești. După prânz, ne-am îndreptat spre Colegiul Național Iași, unde am avut o întâlnire cu traducătorii din limba română.
Grupul traducătorilor a fost grupul meu de bază când am fost prima dată la Budapesta, în 2022. Lora Nenkovska, Eva Kenderessy, Steinar Lone și ceilalți mi-au oferit o prietenie de care aveam mare nevoie.
Discuția a fost moderată foarte bine de profesoarele Anca Leută și Maria Alexandra Moisuc. La final, ne-am descoperit și o cunoștință comună, o prietenă care trăiește în Germania. Până atunci însă am vorbit despre relativitatea succesului (oare succesul înseamnă mii de exemplare vândute sau o receptare organică a operei respective?) și despre dificultățile traducerii, dar și despre clasicii literaturii române netraduși în Franța.
Acum i-am cunoscut pe Jan Willem Bos, pe Sean Cotter, cu care am publicat un interviu în Matca realizat de Vlad Cristache, pe Florica și Jean-Louis Courriol. Albumul meu de prieteni se mărește mereu.
Cei ce vin ajung întotdeauna 😊
Cum FILIT-ul nu se termină de fapt niciodată, a urmat un interviu cu extraordinarul Gelu Diaconu, sau să zic mai bine extraordinara familie a lui: la Bookfest, l-am cunoscut pe fiul lui cel mare, aici, pe cel mic. Am discutat relaxat: pe Gelu l-am simțit aproape de când m-am stabilit la București.
Între timp, au ajuns și colegii mei: Simona Petrișor cu Tiberiu Neacșu, Alexandra Torjoc, George Cornilă, Ovidiu Șimonca, iar Laura Săvuțiu era deja la Casa Pogor cu Victor Cobuz pentru un podcast. Alexandra mi-a dat plasa și ecusonul Matca, cu care mândru m-am pozat imediat.
Ovidiu urma să modereze o discuție cu Raluca Antonescu, Naoise Dolan și Cătălin Pavel. I-am ascultat cu mare interes și curiozitate și pentru că Raluca Antonescu mi-a fost propusă ca scriitoare de Monica Salvan.
După cină, mi-am dus acasă catrafusele: distanța dintre hotel și rezidență nu e mare, dar există. Iar apoi m-am îndreptat spre teatru, și-n drum m-am întâlnit din întâmplare cu Bogdan Crețu. M-am împrietenit zilele astea cu acest om foarte cald și inteligent, care nu mi-a zis niciodată că nu are timp; a venit de câte ori l-am sunat sau i-am scris și m-a scăpat de niște ore de singurătate. Îi mulțumesc.
Am fost frânt de oboseală și totuși energizat de discuție. Mi-au rămas în minte capul leonin al lui Bruckner, figurile atât de caracteristice ale lui Marin și Emil, treptele pe care ne-am așezat ca niște studenți și acest zumzăit extraordinar care e FILIT-ul.
Iar mâine, vine Ema. Dumnezeu s-o aducă cât mai repede!
