Am ajuns înapoi în București pe la miezul nopții de duminică spre luni, înlocuind irealitatea FILIT-ului cu irealitatea vieții în afara sa și știind că, amestecat cu bucuria întoarcerii acasă, mă aștepta sevrajul post-festival. În doisprezece ani, de când Lucian Dan Teodorovici, Dan Lungu și Florin Lăzărescu i-au așezat piatra de temelie – își închipuiau oare ce puneau în mișcare? –, despre FILIT s-a scris mult, s-a vorbit și mai mult. A devenit o consolare pentru trecerea verii, un motiv să aștepți toamna, climaxul anului cultural în România, o experiență obligatorie pentru orice iubitor de literatură. Se va scrie mult și acum, se va vorbi mult și acum.
Dar oricât ai scrie despre acesta, nu vei putea să-l descrii în deplinătatea sa și nici n-ai să găsești vreun element de comparație. FILIT nu poate fi rezumat, FILIT trebuie trăit, iar ceea ce întâlnești acolo e diferit de ceea ce găsește cel de lângă tine, căci acesta cuprinde o multitudine de FILIT-uri personale. FILIT-ul meu nu e același cu FILIT-ul tău. Chiar și așa, n-am cunoscut încă om care la încheiere să nu spună c-a fost o experiență transformatoare.
Am fost invitat la FILIT prima oară în 2021. Deja de câțiva ani urmăream cu jind festivalul și știam că este unul dintre cele mai importante din estul Europei, însă nimic din ce văzusem de la distanță nu mă pregătise pentru ce aveam să găsesc la fața locului, un spectacol cultural de o grandoare greu de închipuit pentru cineva care nu e în mijlocul său. Era prima ediție de când începuse pandemia, până-n ultima clipă n-am știut dacă se va mai ține, încă purtam măști și trebuia să prezentăm peste tot certificatul de vaccinare, iar cortul din Piața Unirii nu mai fusese înălțat. Reînvățam să ne apropiem unii de alții și acesta s-a dovedit contextul perfect pentru apropieri.
Timp de cinci zile, tot centrul Iașiului se transformă într-un hub cultural. Pretutindeni, domnește o atmosferă de tabără, de campus creativ. Pe oriunde te perinzi, te întâlnești cu prozatori, poeți, traducători, critici, editori, jurnaliști din toată lumea, cunoști oameni noi, dai peste vechi prieteni, toți vorbesc doar despre literatură, se discută cărți, se recită poezie, nu numai în cadrul evenimentelor, ci și la terase, în cafenele, în lobby-ul hotelului, în sala de mese, la locul de fumat. Îți devine limpede că pentru cei invitați aici adevărata viață înseamnă viața întru literatură. Și au fost atunci zile solicitante și calde, și luminoase, cu literatură și râsete, și jazz, cu cafea, bere și vin, cu lungi plimbări printr-un oraș care-i mai frumos toamna decât oricând, cu atât de multe discuții și întâmplări memorabile încât aș umple singur un număr întreg din Matca. Când mi s-a propus să vin la FILIT pentru a doua oară, credeam că deja știu la ce să mă aștept. E de la sine înțeles că m-am înșelat.
Încă din prima zi am fost luat pe sus de amalgamul de trăiri pricinuite de instalația audio imersivă Voices of War, găzduită de Casa Muzeelor, concepută de Cosmin Perța, curatoriată de Ana Negoiță, cu înregistrări făcute de Denys Vasyliev în timpul bombardamentelor din Zaporijjea. Beznă, alarme, pași în alergare, vocea unei mame însoțite de copiii ei, împușcături, explozii. Artă de conștientizare pură ce urmărește să redea sonor și afectiv teroarea prin care trec zi de zi cetățenii ucraineni, prinși fără voia lor în mijlocul unui război absurd – ca orice război – și fragilitatea vieții normale pe care o luăm ca pe un dat, dar care ne poate fi luată într-o clipită. Din această apăsare angoasantă, inerentă vremurilor în care trăim, am ieșit ca dintr-un buncăr în fervoarea literaturii.
Dezbaterile dintre Raluca Antonescu, Naoise Dolan și Cătălin Pavel, dintre Cătălin Dorian Florescu, Kathrine Nedrejord și Defne Suman, dintre Mihaela Buruiană, Kapka Kassabova și Cosmin Perța, dintre Iulian Bocai, Alena Mornštajnová și Cristian Teodorescu, dintre Laura Francisca Pavel și Anda Vahnovan; discuțiile despre reviste literare, benzi desenate și traduceri; serile FILIT, cu Pascal Bruckner, cu Zeruya Shalev și Clara Usón, cu Abdulrazak Gurnah, cu Colm Tóibín, cu Raluca Nagy, Tatiana Țîbuleac și Matei Vișniec; provocatoarele dezbateri de la Casa Fantasy, conduse de Dan Doboș; întâlnirile Alecart, coordonate de Nicoleta și Emil Munteanu; Noaptea Albă a Poeziei, cu lume multă, ca la concert. Cu totul, mai bine de 300 de invitați și aproape 150 de evenimente.
În tumultul zilelor roller-coaster, am luat parte, alături de echipa Matca – Péter Demény, Simona Petrișor, Ovidiu Șimonca, Laura Săvuțiu și Alexandra Torjoc – la câte întâlniri a fost omenește posibil și pot spune că preferata mea, highlight-ul acestei ediții a fost pentru mine întâlnirea cu tinerii de la Liceul Tehnologic Economic de Turism Iași – profesori coordonatori, Petronela Budeanu și Brândușa Pleșca –, unde am vorbit alături de corepondentul de război Ilie Pintea, un om care a fost în infern și s-a întors, adunând pe drum vreo mie de povești – am revenit astfel în Ucraina răvășită de război. Peste toate aceste istorii năucitoare, a fost efervescența liceenilor care mi-a încărcat bateriile și m-a cufundat încă o dată în lumină și încredere în viitor.
Într-una dintre dimineți, înainte să mă arunc în vârtejul zilei, mi-am îngăduit o plimbare prin fermecătorul Târg al Iașilor. Când am scris Hasdeu. Duhuri, pentru care m-am documentat mult la fața locului, prin București și Câmpina, n-am reușit să ajung în Iași, așa că am reconstruit perioada ieșeană a cărturarului din lecturi și fotografii vechi. Nici nu a mai rămas mare lucru din Iașiul său, dar am putut să călătoresc în timp prin simpla prezență în locurile unde cândva au fost Chateau aux Fleurs, Hanul Bacalu, Hanul lui Evangheli, Casa Beldiman sau Feredeul Turcesc.
În ultima zi, la Scriitori în Centru, o dezbatere despre starea literaturii și modelul FILIT, alături de Péter Demény și Gelu Diaconu, moderați de Ovidiu Șimonca. Mereu ne gândim ce am putea face noi mai mult pentru un viitor mai bun, însă un individ pe cont propriu nu poate rezolva o problemă sistemică. Cu toate acestea, fiecare este dator să nu se resemneze, ci să contribuie cu o cărămidă, o pietricică, o mână de mortar, dar nu pentru a construi ziduri în spatele cărora să ne scriem propriile opere, ci pentru a dura un pod între noi, cei din lumea literară, din care nu fac parte doar editorii și scriitorii, ci și cititorii. Îmi imaginez că cei care se căznesc de o viață să facă o lume mai bună ar privi cuvintele mele ca pe o naivitate fie înduioșătoare, fie revoltătoare, însă entuziasmul nu este posibil fără o doză de naivitate și tocmai acest entuziasm trebuie să fie catalizatorul schimbării. Nici nu-mi imaginez câte obstacole au întâmpinat creatorii acestui fenomen numit FILIT atunci când și-au exprimat întâia oară ideea.
Pe lângă tot ce aduce acest festival celor din domeniu, ce legături creează, ce drumuri deschide, mai important este ce înseamnă pentru cititori – un prilej de a se întâlni nu doar cu unii dintre cei mai buni autori români, ci și cu coloși ai literaturii universale –, și ce înseamnă pentru viitoarele generații. Voluntarii primei ediții, care erau puștani pe atunci, acum se apropie de treizeci de ani, unii dintre ei sunt, poate, părinți. S-au maturizat în acest mediu și copiii lor vor crește în acest mediu. Să ne gândim pentru o clipă la câte vieți a schimbat FILIT. N-am nicio ezitare în a folosi cuvinte mari, întrucât sunt convins că festivalul acesta a forjat destine.
Și nici că se găsea un loc mai potrivit pentru asta decât Iașiul, cu colinele sale, cu străduțe povârnite și nostalgice, cu vânzători ambulanți de cărți, cu cafenele în care să-ți scrii articolele, cu terasele berăriilor unde să-ți tragi sufletul după ce ai alergat între dezbateri, cu nopțile lui albe. Timp de cinci zile, acesta devine un loc al întâlnirilor memorabile, al legăturilor improbabile, al iruperilor irealului în real – în aeroport îți aștepți bagajul lângă Bruckner, iei prânzul la hotel alături de Gurnah, îți bei cafeaua cu Tóibín, te întinzi la lungi discuții pătrunzătoare cu Clara Usón și Cătălin Dorian Florescu sau stai la taclale cu Steinar Lone și Jan Willem Bos, un duo de traducători semilegendari. Nu e cazul de idolatrizări aici, căci FILIT este un spațiu al egalității, unde un debutant stă lângă un nobelard și discută ca doi vechi prieteni.
E posibil astfel un permanent schimb de idei – Bruckner, pe care au venit să-l vadă 700 de oameni la Teatrul Național „Vasile Alecsandri“, a declarat că dacă nu citește simte că se usucă; Gurnah a spus că drumul până la Nobel a început cu descoperirea, în adolescență, a unui exemplar din Anna Karenina; Clara Usón a povestit înfiorătorul schimb de priviri pe care l-a avut cu Ratko Mladić, „Măcelarul din Balcani“, în timpul procesului acestuia de la Haga și a subliniat importanța tragediei individuale ca parte a tragediei colective, mărturisind totodată că și-ar dori să existe și în Spania un festival ca FILIT; întrebată ce înseamnă pentru ea libertatea, Zeruya Shalev, care în ultimele săptămâni și-a verificat zilnic zborul, de teama că din cauza războiului din Israel nu va putea ajunge în România, a răspuns: „libertatea de a scrie“; Alena Mornštajnová a vorbit despre culpabilitatea supraviețuitorului, Cătălin Dorian Florescu a atras atenția asupra faptului că scrisul trebuie să însemne eliberare, nu o cădere în sclavia cifrelor, iar Cătălin Pavel a spus că n-ar trebui să fim preocupați de aspectele neesențiale ale literaturii, așa cum nici zebra nu se preocupă de dungile sale; Radu Vancu ne-a amintit că tot răul umanității vine din faptul că omul nu poate sta într-o cameră singur cu sine însuși; Defne Suman a mărturisit că niciodată, în niciun loc, nu s-a mai simțit atât de inspirată ca în Iași, la FILIT, iar Kathrine Nedrejord i-a împărtășit părerea, căci a putut lucra cu spor la următoarea sa carte; poate cel mai grăitor a fost Robert Șerban, prins anul acesta cu organizarea FILTM, dar citat de Cătălin Sava: „Raiul e un festival de literatură“.
Pe lângă toate acestea, mici momente care le potențează pe cele mari. Când, în timpul dezbaterii despre ecranizări având la bază cărțile autorilor români, pe care am moderat-o la Casa Junimii, discutând cu Laura Săvuțiu, Cosmin Perța, Victor Cobuz și Marin Mălaicu-Hondrari despre filmul Parking, în regia lui Tudor Giurgiu, după romanul Apropierea de MMH, l-am amintit pe Dan Coman, care are un cameo în film și pe care-l știam la Casa FILIT, a intrat în sală însuși Dan Coman, de parcă se teleportase acolo, răspunzând unei chemări care străbătuse întreg spațiul care ne despărțea de Piața Unirii; când, după emoționanta și entuziasmanta întâlnire Alecart cu Clara Usón și Radu Vancu, împreună cu Adrian Botez îi așteptam pe cei doi, care dădeau autografe de zor, am văzut pe scaunul din dreapta mea un exemplar din Boala & Războiul – Jurnal. 2020-2024, pe care nu-l găsisem în cele două librării ieșene unde-l căutasem. Neputând rezista tentației, l-am frunzărit și ochii mi-au căzut tocmai peste o însemnare în care Radu Vancu vorbea despre Silex, romanul meu de anul acesta; când, în gașca jurnaliștilor culturali, am căutat fiecare cel mai îndrăgit și cel mai detestat cuvânt din limba română; când am spus bancuri cu Adrian G. Romila și Vlad Alui Gheorghe și am râs de ne-au pocnit fălcile.
Instantanee care-ți rămân într-un cotlon al minții: corturile FILIT în zorii cețoși, sub plasa de lumini ca un dreamcatcher care nu lasă să se risipească visele de sub cupole; ecranul telefonului aprins când venea o invitație la bere de la Jovi Ene; pisica de cafenea pe nume Sissi, prietenoasă și cu privire de om deștept, chiar dacă parcă puțin abțiguit; farul fantomatic al tramvaiului în noaptea rece, când ieși din barocul policrom al Teatrului; autografele date pe cărțile mele și pe badge-urile voluntarilor de un om emoționat altor oameni emoționați; punguța cu bomboane pe care, prin tradiție, o iau pentru fetele mele de la bomboneria de sub portic; exuberanța vizuală și ideatică a Muzeului Național al Literaturii Române; biblioteca Muzeului „Vasile Pogor“; chipurile uneori proaspete, alteori încercănate, dar mereu luminoase ale zecilor de oameni cu care am purtat discuții care nu mai pot fi reproduse niciodată pentru că țin de o clipă, de o stare și de o anume legătură care se creează doar atunci; cortul principal FILIT în ultima zi, gol doar în aparență, căci va rămâne mereu plin.
Ce au reușit Lucian Dan Teodorovici, Dan Lungu, Florin Lăzărescu și echipa lor de supraoameni nu poate lipsi din nicio istorie a literaturii române. Este mai important decât opera oricărui scriitor. Cu toate neajunsurile traiului în țara asta, măcar avem FILIT, ceea ce nu-i puțin. Și cât timp există un festival ca acesta, există speranță.