First, music. Then…

Start

„Mai întâi, muzica“. Așa a început cea de-a noua ediție a Festivalului Internațional de Literatură de la Odesa – ținut, anul acesta, la București. Cu un foarte atent instrumentat și emoționant concert de pian oferit nouă, tuturor, de Johnny Bica. Mai întâi muzica, apoi dialogul, apoi explicațiile, apoi omul. Nu doar audiența extrem de selectă, discursurile excelente și concertul au făcut ca seara deschiderii Festivalului fie un adevărat grand opening, ci și această atitudine tributară față de arte. De la începutul și până la momentul plecării mele, Institutul Goethe a fost un spațiu al artelor mai mult decât un spațiu al practicanților de artă, sau al consumatorilor acesteia. Venise, în sfârșit – după doi extrem de tumultoși ani de război la graniță – și vremea aceasta.

M-a bucurat acest început. Cred că prima frază – aceea spusă când încă oamenii nu s-au așezat pe locurile lor, când își mai pun hainele pe scaune sau își caută prietenii prin sală, e cea mai grăitoare întotdeauna. „Mai întâi, muzica“ a fost primul lucru pe care Joachim Umlauf l-a spus, la începutul Festivalului. Atunci s-a făcut liniște. Am rămas fiecare, mai confortabili sau mai puțin confortabili, așa cum eram. Ne-am oprit, fără niciun fel de negociere, atunci când a început Johnny Bica să cânte. A fost un moment, poate neglijat, care a însemnat mult în mesajul pe care cred că Festivalul, dată cu temporara sa relocare la București, îl lasă lumii.

Probabil tocmai de aceea, deloc întâmplător, discursurile serii au alimentat din plin această atitudine. Avuseseră cuvântul, bineînțeles, directorul Institutului Goethe, Joachim Umlauf, Excelența Sa, Igor Prokopchuck – Ambasadorul Ucrainei în România –, directoarea Institutului Italian de Cultură din București, Laura Napolitano și, în rolul moderatorului serii, Horațiu Decuble.

Festivalul își are originile în anul 2015, avându-i ca fondatori pe Ulrich Schreiber (fondator al Festivalului Internațional de Literatură Berlin) și pe Hans Ruprecht (fondator al Festivalului Internațional de Literatură Leukerbad). Încă din 2015, fundalul pe care evenimentul s-a desfășurat era unul tensionat din cauza presiunilor cauzate de agitatori și de grupurile de separatiști. Festivalul de la malul mării îmbrățișa, totuși, în egală măsură cultura celor ce urmau, în 2022, să le devină opresori.

Trecutul și memoria acestuia, precum și proiectarea viitorului Ucrainei rămân două dintre cele mai importante mize în jurul căruia este construit Festivalul. Din 2015 și până la prezenta ediție, există dialoguri consistente despre relația Ucrainei cu trecutul și viitorul său, precum și despre relația sa cu Europa.

Pe marginea conflictului militar izbucnit în 2022, evenimentul acestui an a fost concentrat în jurul ideilor de război, genocid, memorii ale războiului sub toate formele sale: Philippe Sands, scriitor și avocat a discutat despre genocid, memorie și dreptate; poeții Paula Erizanu, Iya Kiva și Vasyl Makhno au avut o lectură publică a poemelor proprii cu mize identitare; Norman Ohler, scriitor german, a discutat despre narcotice și luptele colosale care vin drept consecință; Olivier Guez, scriitor și jurnalist francez, a discutat despre trecutul, prezentul și viitorul Europei.

O continuitate este dată și de tema orașului de la malul Mării Negre – Odesa fiind cel mai mare. Anul acesta, un dialog despre Povești de la Marea Neagră a fost purtat de scriitorii Lavinia Braniște, Archil Kikodze, Anush Kocharyan și Halyna Kruk.

Aș spune, așadar, că Festivalul Internațional Odesa – nu e de neglijat faptul că din 2019, Odesa apare, în logourile edițiilor, transliterat cu un singur s – își păstrează, de la început, temele cheie și aduce, necontenit, noi modalități de explorare a acestora.

Ținut în Georgia, la Batumi, în 2022, Festivalul a migrat anul acesta la București. Nu mai devreme de 24 februarie se împlinesc doi ani de la începerea atacurilor operate de Rusia asupra Ucrainei. În seara deschiderii, am ținut, în sală, un moment de reculegere pentru cei care, deși nu au supraviețuit conflictului, vor supraviețui, așa cum a subliniat excelent Radu Vancu în discursul său, prin artă. Ceea ce mă lansează tocmai către aceste cuvinte ale sale. Invitația către Radu Vancu de a ține un speech de deschidere a fost, trebuie s-o afirm, o opțiune dintre cele mai nimerite. Nu mai departe de vara anului trecut, poetul milita, în spiritul solidarității de breaslă, alături de profesorii din mediul preuniversitar, în greva a cărei imagine cu cei aproximativ 15 000 de profesori de pe podul Basarab a făcut înconjurul internetului.

Ce vreau să spun de fapt este că Vancu a avut priceperea necesară de a trezi în sală un efect profund și aceeași impresie solidă, anume că arta are suficientă forță încât, chiar și pusă în fața propriei sale neputințe, are ultimul cuvânt. O trecere plină de sens prin cartografia tragediilor istorice și încă una și mai intensă prin cartografia momentelor de izbândă. În toată ascultarea aceasta lucidă pe care am avut-o pe parcursul discursului, senzația a fost aceeași: că literatura e vie și că nicicând nu e arbitrară. Cel mai bine a spus-o, în orice caz, Radu Vancu, prin – îmi vine să zic – postulatul întregului său cuvânt de deschidere, anume că literatura nu trădează omul.

Ținând seama de generozitatea investită, de oaspeți și mai ales de gazde, nu pot să nu-mi doresc ca Festivalul să aibă continuitate – și una plină de pace. A fost, cu adevărat, o demonstrație a ideii că literatura poate scrie istorie și că încearcă permanent să scrie nu doar istoria barbariei, ci și pe cea a victoriei: Este o artă care servește și justifică barbaria tiranilor. Și mai este o alta, care dă victimelor o voce, vocea necesară ca să strige sub tortură, vocea necesară să aducă mărturii. Și aceasta este, cu adevărat, vocea artei.

Un eveniment conex al Festivalului este Expoziția de fotografie de război FRONT, găzduită de Rezidența Scena 9 și inaugurată odată cu Festivalul Internațional de Literatură de la Odesa. Chiar dacă acesta s-a încheiat duminică seara, expoziția continuă până în 24 martie. Sunt expuse fotografii realizate de Larisa Kalik și Vadim Ghirda. Expoziția bilingvă (română și engleză) e curatoriată de Ioana Cîrlig.

Am trecut și pe la Rezidența9, intuind că voi păși în același spațiu tributar unei arte care nu trădează suferințele omului și, din prima clipă, această intuiție mi-a fost confirmată. Nu un dialog este necesar la trecerea prin expoziție, ci un moment de liniște, de omagiere. De la imagini ale rămășițelor cadavrelor îngropate în balast, la cele ale civililor căutând adăpost și până la cele ale soldaților – în luptă sau odihnindu-se între focuri –, expoziția cuprinde tot ceea ce se petrece în culisele conflictelor și războaielor din ultimele trei decenii. Aceasta nu se rezumă numai la războiul de la graniță, ci și la extrem de longeviva suferință a victimelor din conflictul Israel-Hamas.

Deși marcând profunda barbarie a omului, fotografiile sunt de o blândețe pe care cu greu mi-o pot explica. Mi-a rămas în minte o imagine a Larisei Kalik, în care un obuz, înfipt în asfalt, făcea ca acesta să aibă o formă circulară. I se mai spune și floarea soarelui sau soarele, datorită felului în care bucățile de asfalt sunt risipite concentric, ca niște raze. În spate, o casă, într-o noapte foarte albastră, în care nu se mai distinge praful de stele. O altă imagine, de data aceasta a lui Vadim Ghirda: o femeie bătrână care plânge, ținând în mâini un buchet de trandafiri roz, venind de la biserică.

Expoziția se desfășoară sub mottoul Fotografia de război e un act nebun de rezistență și, în spiritul recentului încheiat Festival de Literatură, aș spune că arta în vreme de război este un act nebun de rezistență.

Credit imagine reprezentativă: Karmen Florea

Ediția actuală

#04, 03/24

O poți cumpăra aici
sau aici
×